ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1161/2020

Ședința publică din data de 25 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 25.08.2016, sub nr. x/2016, și, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze contractuale inserate în cuprinsul contractului de credit nr. x încheiat la data de 03.06.2010 prin care pârâta, în calitate de creditor acorda reclamantei, în calitate de debitor un credit în cuantum de 167.300 USD și, în consecință, anularea acestora, respectiv a clauzei contractuale inserată la lit. d) din cuprinsul contractului de credit, referitoare la rata dobânzii de 10,47% stabilită în cuantum total de 234.122,76 USD, precum și la dobânda penalizatoare care este de 0,75% peste rata dobânzii (potrivit actului adițional la contractul de credit încheiat la data de 01.08.2010) și a clauzei contractuale inserată la lit. e), care prevede perceperea unui comision de acordare a creditului, stabilit la valoarea de 1,90%, respectiv a sumei de 3.178,70 USD.

De asemenea, reclamanta a solicitat restituirea sumelor achitate în plus de către reclamantă, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale inserate la lit. d), respectiv lit. e) și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile legale instituite de Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010.

La data de 27.09.2017, reclamanta și-a precizat cererea cu privire la valoarea obiectului acțiunii .

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin sentința civilă nr. 3838, pronunțată la data de 23 octombrie 2017, în dosarul nr. x/2017, a respins ca neîntemeiată cererea precizată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. București și a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 2.982,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A., la data de 04 aprilie 2018 (data menționată pe rezoluția de înregistrare), motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeași dată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1741, pronunțată la data de 25 septembrie 2018, în dosarul nr. x/2017, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 3838/23.10.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata - pârâtă B. S.A.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, după o prezentare detaliată a situației de fapt și a parcursului judiciar al cauzei, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că motivarea hotărârii judecătorești atacate nu cuprinde, în conformitate cu prevederile art. 477 și art. 479 alin. (1) noul C. proc. civ., analiza corectă a raporturilor juridice dintre părți, prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor din dosar.

Recurenta - reclamantă susține că, în abordarea cauzei, instanța nu a înțeles natura raportului juridic dintre reclamantă și pârâtă, mai ales după introducerea notificării de dare în plată, încadrându-l, în mod total eronat, ca pe unul între un debitor rău platnic și un creditor păgubit, ignorând astfel în totalitate realitatea obiectivă și în special faptul că această cauză a fost introdusă după acționarea Legii nr. 77/2016, deci după încetarea efectivă a oricărui fel de datorie izvorâtă dintr-un contract de credit, prin efectul suspensiv, până la finalizarea acestei acțiuni.

Mai arată că, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ. poate duce la nulitatea hotărârii, atunci când se dovedește că s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act. Or, în cauză, vătămarea este evidentă prin aceea că dreptul la un proces echitabil al reclamantei a fost exclus prin motivarea necorespunzătoare a hotărârii de fond cât și a celei din apel care nu a făcut altceva decât să o reia cu copy paste pe aceasta din urmă, situație care a condus la imposibilitatea contestării soluției primei instanțe sub aspectul argumentelor de fapt și de drept pentru care s-a respins acțiunea.

În extinderea sferei de aplicare a dispozițiilor procedurale privind motivele de recurs (art. 488 alin. (1) pct. 4 Noul C. proc. civ.), prin criticile formulate recurenta - reclamantă a susținut că sunt vizate situații precum: încălcarea dreptului la un proces echitabil, nerespectarea dreptului la un proces echitabil constituind exces de putere.

Recurenta consideră că instanța comite exces de putere când nu se pronunță asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, în continuare, fiind făcute referiri la, refuzul de administrare a probei cu expertiza contabilă, neaplecarea din oficiu a instanței asupra Contractului de credit și neanalizarea acestuia; că, instanța a preluat, în sensul art. 4.2. al Directivei 13/93 CEE raționamentul de excludere de la controlul juridic al clauzelor deduse judecății, aplicându-l în mod total eronat, inclusiv, prin comparație cu art. 4 (6) din Legea nr. 193/2000, cauzele C- 26/13- Kasler, C- 143/13 Matei și Matei.

Pentru aceste motive recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în consecință, a sentinței instanței de fond.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă B. S.A. a invocat excepția nulității recursului solicitând anularea cererii de recurs, iar pe fond respingerea recursului ca neîntemeiat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 3 octombrie 2019 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 30 ianuarie 2020 a fost admis în principiu recursul și s-a acordat termen la 2 aprilie 2020 pentru judecarea pe fond în ședință publică.

Prin încheierea din data de 2 aprilie 2020 judecata recursului a fost suspendată de plin drept ca urmare a instituirii stării de urgență, iar ulterior cauza a fost repusă pe rol în urma încetării efectelor stării de urgență.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Prealabil analizei recursului trebuie menționat faptul că argumentarea motivelor de recurs invocate a fost redactată cu nerespectarea unor minime exigențe procedurale, recurenta-reclamantă neprezentând argumentele pentru fiecare motiv de recurs invocat, ci într-o manieră ambiguă.

În primul rând trebuie subliniat că, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța a încălcat dreptul la un proces echitabil și a comis exces de putere prin neanalizarea punctuală a tuturor înscrisurilor depuse în probațiune, și că hotărârea contravine dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Critica se referă la eventualele măsuri ale instanței care privesc modul de administrare a probatoriului, or, acesta este un aspect de netemeinicie ce nu poate fi primită și analizată în actualul cadru procesual, știut fiind faptul că instanța de apel este suverană în a aprecia oportunitatea și utilitatea administrării probelor.

Nici afirmațiile cu caracter general, în sensul că instanța de apel a soluționat cauza, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, ceea ce contravine dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, subsumate aceluiași motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., nu pot fi analizate din perspectiva depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, recurenta-reclamantă neindicând în ce constă incursiunea instanței de judecată în sfera autorității executive sau legislative, în legătură cu obiectul recursului.

Astfel fiind, se constată că susținerile invocate de recurenta - reclamantă ca motive de nelegatitate excede, motivului de recurs invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv, recurenta-reclamantă a susținut că motivarea hotărârii judecătorești atacate nu cuprinde, în conformitate cu prevederile art. 477 și art. 479 alin. (1) C. proc. civ., analiza corectă a raporturilor juridice dintre părți, prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor din dosar.

În ce privește motivarea necorespunzătoare a deciziei recurate, se reține că obligația de motivare care revine instanței nu presupune în mod necesar existența unui răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de parte, desigur cu excepția situației în care argumentul sau mijlocul de apărare omis ori incomplet analizat ar avea un caracter esențial în economia procesului, conducând la o altă soluție.

Din analiza deciziei recurate, se desprinde concluzia că motivarea are un conținut clar și concret cu referire la actele din dosar, precum și la argumentele și apărările părților. Conținutul considerentelor este lipsit de ambiguități ori contradicții și permite relevarea raționamentului care a condus la soluția de respingere a apelului ca nefondat, soluție, de altfel, corectă.

Astfel, instanța de apel, în virtutea dispozițiilor art. 477 și art. 479 C. proc. civ., este ținută să verifice legalitatea și temeinicia soluției pronunțate, putând să completeze considerentele primei instanțe sau chiar sa le substituie, dacă este cazul.

Simpla nemulțumire a recurentei-reclamante cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceștia, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Se constată că soluția pronunțată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține existența unei nemotivări, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia "soluția este în contradicție cu însăși practica judiciară", întrucât aceasta nu reprezintă critică în sensul contradictorialității prevăzute de punctul 6 al art. 488 C. proc. civ., iar practica judiciară nu constituie izvor de drept, astfel cum rezultă din conținutul art. 1 C. civ.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante instanța de apel a stabilit în mod corect raporturile dintre părți analizând cauza din perspectiva aplicabilității dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 la clauzele contractului de credit nr. x/3.06.2010 încheiat între părțile litigante.

Referitor la teoriile doctrinare invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte reține că aceste argumente au fost expuse pentru a justifica admisibilitatea acțiunii privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Or, o astfel de argumentare nu poate forma obiect al analizei în această etapă procesuală.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta-reclamantă nu a indicat ce norme de drept material au fost încălcate de instanța de apel în soluționarea cauzei.

Astfel, din redarea criticilor pe care recurenta -reclamantă și-a sprijinit motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se poate constata că au fost aduse spre o nouă examinare chestiuni de fond legate de situația de fapt a cauzei, interpretarea probatoriului administrat în cauză, respingerea efectuării expertizei contabile, a prezentat opinii personale privind transpunerea Directivei 93/13 în legislația națională.

Or, astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel.

Nesuplimentarea probatoriului cu expertiza contabilă nu poate fi interpretată nici ca o încălcare a rolului activ al instanței și nici ca un refuz, întrucât procesul civil reprezintă, ca regulă generală, un proces al intereselor private, iar în acest context, rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, cel al disponibilității și respectiv cel al contradictorialității, instanța de apel fiind suverană în a aprecia concludența și oportunitatea administrării probelor.

Prin urmare, faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă și-a structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Distinct de aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o judicioasă analiză și interpretare a normelor legale incidente cauzei, reținând în mod corect că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și că nu poate fi analizat caracterul excesiv al ratei dobânzii deoarece o asemenea analiză ar echivala cu o stabilire de către instanță a prețului contractului în ciuda celor convenite de părți, ceea ce nu este posibil.

Totodată, se constată că, printr-o judicioasă analiză instanța de apel a reținut corect că din perspectiva Legii nr. 193/2000 cuantumul dobânzii penalizatoare este clar stipulat, acest tip de dobândă fiind datorat în caz de întârziere la plată, în acord cu dreptul instituției de credit de a prevedea în contract o clauză penală prin care să fie acoperit prejudiciul în caz de neîndeplinire de către împrumutat a obligației de plată a ratelor la termenul scadent.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1741 din 25 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1741 din 25 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 iunie 2020.