Decizia nr. 2126/2020 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 28.02.2017 sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța să constatate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3 punctul 3.1.5 lit. b) Condiții generale coroborat cu punctul 10 Condiții speciale din contractul de credit nr. x x/30.03.2010 cu privire la comisionul de acordare a creditului, eliminarea acestei clauze din contract și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5.000 euro percepută cu acest titlu. De asemenea, a solicitat să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3 punctul 3.1.5 lit. c) Condiții generale coroborat cu punctul 11 Condiții speciale din contractul de credit nr. x x/30.03.2010 cu privire la comisionul de administrare de 0,15% pe lună a creditului, eliminarea acestei clauze din contract și obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu acest titlu, să constatate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3 punctul 3.1.6 Condiții generale coroborat cu punctul 11 Condiții speciale din contractul de credit nr. x x/30.03.2010 cu privire la comisionul de rambursare anticipată de 2%, eliminarea acestei clauze din contract și obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu acest titlu. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate la sumele ce urmează a fi restituite de la data plății lor și până la data achitării efective a debitului, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 6841/09.06.2017 Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 06.07.2017 sub nr. x/2017. Prin sentința civilă nr. 3516/10.10.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 3 pct. 3.1.5. lit. b) din Condițiile generale și pct. 10 din Condițiile speciale în ceea ce privește comisionul de acordare, art. 3 pct. 3.1.5. lit. c) din Condițiile generale și pct. II din Condițiile speciale referitoare la comisionul de administrare și art. 3 pct. 3.1.6. din Condițiile generale și pct. 13 din Condițiile speciale referitor la comisionul de rambursare anticipată din contractul de credit de consum nr. x din 30.03.2010. A dispus restituirea de către pârâtă a sumelor achitate de către reclamant cu titlu de comision de acordare, comision de administrare și comision de rambursare anticipată, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate, până la data plății efective a acestui debit. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a considerat cu privire la comisionul de acordare că acesta a fost abuziv prevăzut și perceput de către pârâta B. S.A., încălcând prevederile art. 4 alin. (1), (2) și 3 din Legea nr. 193/2000. S-a mai reținut că pârâta nu a înțeles să definească termenul de "acordare" într-un limbaj inteligibil, că în contract nu s-a prevăzut motivul pentru care comisionul de acordare este perceput, iar acesta are o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului, respectiv 5.000 de euro. Totodată, s-a apreciat că perceperea comisionului de acordare creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor, reclamantul fiind obligat să plătească o sumă importantă de bani pentru cauze necunoscute, iar acest comision nu are nicio justificare obiectivă în derularea contractului, în condițiile în care pentru acordarea creditului banca percepe o dublă prestație, respectiv dobândă și comision de acordare. Cu privire la comisionul de administrare, tribunalul a reținut că această clauză este abuzivă, deoarece nu a fost negociată cu reclamantul și nici nu este exprimată într-un limbaj inteligibil. Astfel, în contractul de credit nu se specifică în niciun mod activitățile și operațiunile de administrare care să justifice perceperea comisionului de administrare lunar și nici nu s-a prevăzut motivul pentru care comisionul este perceput. De asemenea, s-a apreciat că această clauză, prin ea însăși, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind indicate în contract toate elementele necesare pentru perceperea acestui comision. A mai reținut tribunalul că această clauză nu respectă exigențele bunei-credințe, inserarea comisionului de administrare lunar vătămând interesele patrimoniale ale reclamantului. În ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată, tribunalul a reținut că O.U.G. nr. 50/2010, în art. 67 și 68, aplicabile și contractelor aflate în derulare la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, conform art. 95, interzice perceperea unui astfel de comision pentru creditele cu dobândă variabilă, astfel că și această clauză a fost apreciată ca fiind abuzivă. Relativ la capătul de cerere privind restituirea sumelor achitate cu titlu de comisioane de acordare, comision de administrare și comision de rambursare anticipată, precum și obligarea la plata dobânzii legale, tribunalul a avut în vedere îndeplinirea cerințelor plății nedatorate, conform art. 1331-art. 1344 C. civ. și dispozițiile O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta B. S.A., la data de 21.08.2018, înregistrat la data de 04.09.2018 sub nr. x/2017 la Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 2570A de la 20 decembrie 2018 a admis apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3516/10.10.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017. A schimbat sentința civilă apelată în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A. și a obligat intimatul reclamant să plătească apelantei pârâte B. S.A. suma de 2.371,56 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a motivat că tribunalul a reținut în mod corect aplicarea dispozițiilor legale speciale stipulate în protejarea intereselor consumatorilor, subliniind caracterul nenegociat al contractului de credit încheiat între părți, în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte contrariul. Instanța de prim control judiciar a reținut că motivul de apel bazat pe ideea imposibilității de analizare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale care vizează componente de preț este nefondat, atâta timp cât legislația internă și cea comunitară permit o atare analiză în ipoteza în care respectivele clauze nu sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, în acest sens fiind avut în vedere art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, normă ce constituie o transpunere în dreptul intern a prevederilor art. 4 alin. (2) cuprinse în Directiva nr. 93/13/CEE. Tribunalul a avut în vedere în mod corect aceste dispoziții legale, atât timp cât a procedat la verificarea caracterului clar și inteligibil al clauzelor criticate, neexcluzându-le în mod automat de la analiza caracterului abuziv, a reținut instanța de apel. Instanța de prim control judiciar a argumentat că tribunalul a reținut în mod greșit existența caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit, întrucât convenția părților sub acest aspect este suficient de clară și inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului. Această clauză nu este abuzivă întrucât acest comision este prevăzut într-un cuantum clar, reprezentând un procent calculat în funcție de valoarea creditului, care se plătește o singură dată, consumatorul fiind înștiințat de la început și în mod neechivoc despre faptul că are obligația de a suporta costurile încheierii contractului de credit. Așa cum a reținut prima instanță, această clauză nu a fost negociată, însă, pentru a se reține caracterul abuziv al acesteia, a motivat instanța de apel, este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Or, așa cum s-a arătat, atât timp cât obligația de plată a fost stipulată în mod clar și inteligibil, indicându-se cuantumul comisionului datorat și scadența acestuia, instanța de apel a conchis că nu se poate considera ca împrumutatul a fost prejudiciat, fiind informat chiar la momentul semnării convenției de credit cu privire la obligația ce îi incumbă, clauza în discuție respectând exigențele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și neavând caracter abuziv. Pe cale de consecință, instanța de apel a reținut că este nelegală și netemeinică și soluția de admitere a capătului de cerere accesoriu având ca obiect restituirea sumei de 5.000 EUR, achitată cu titlu de comision de acordare, întrucât nu sunt îndeplinite cerințele pentru reținerea caracterului nedatorat al acestei plăți. Tot astfel, a reținut instanța de apel, clauzele referitoare la perceperea unui comision de administrare nu au caracter abuziv, cum a reținut în mod eronat instanța de fond, întrucât convenția părților sub acest aspect este suficient de clară și inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului. Instanța de apel a motivat că este greșită soluția tribunalului de admitere a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privitoare la comisionul de administrare, efectuându-se o greșită aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000. În aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, instanța de apel a constatat că menționarea în contract a obligației de plată a comisionului de administrare s-a făcut într-un limbaj clar și inteligibil pentru orice consumator interesat de contractarea unui credit bancar, fiind cunoscută existența obligației de plată, a modalității de calcul și contraprestația băncii, dedusă din chiar denumirea comisionului. Pe cale de consecință, s-a reținut că este greșită și soluția de admitere a capătului de cerere accesoriu având ca obiect restituirea sumei achitate cu titlu de comision de administrare, întrucât nu sunt îndeplinite cerințele pentru reținerea caracterului nedatorat al acestei plăți. Cât privește clauza referitoare la comisionul de rambursare anticipată, instanța de apel a motivat, contrar sentinței pronunțate de către prima instanță, că formula de calcul a acestui comision este clară și ușor inteligibilă și că, la data încheierii contractului de credit, nici legislația națională și nici cea comunitară nu interzicea stipularea unui atare comision. Totodată, rațiunea perceperii lui este clar determinată în contract, iar acest comision a fost clar determinat printr-o cotă procentuală aplicabilă la valoarea sumei rambursate, îndeplinind astfel condiția de a fi clar și inteligibil. A reținut instanța de apel că, într-adevăr, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, perceperea unui astfel de comision în cazul creditelor cu dobândă variabilă a fost interzisă, inclusiv în cazul contractelor aflate în curs de derulare, potrivit art. 95 raportat la art. 68 lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010, însă, aceste dispoziții legale nu atrag nulitatea absolută a clauzelor contractuale, nulitate care poate fi analizată doar raportat la legislația în vigoare la momentul contractării. Mai mult, chiar banca a învederat că, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, comisionul de rambursare anticipată a fost eliminat, în timp ce împrumutatul nu a susținut și nu a probat faptul că ar fi achitat vreo sumă de bani cu titlu de comision de rambursare anticipată. Prin urmare, în privința acestei clauze contractuale, în mod greșit prima instanță a apreciat ca fiind întemeiată cererea reclamantului, impunându-se schimbarea soluției primei instanțe sub acest aspect, în sensul respingerii acestui capăt de cerere, ca neîntemeiat, dar și a capătului de cerere accesoriu referitor la restituirea sumelor pretins achitate. Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., instanța de apel l-a obligat pe intimatul reclamant să plătească apelantei pârâte suma de 2.371,56 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, iar cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de către intimatul reclamant, a fost respinsă ca neîntemeiată, deoarece doar partea care câștigă procesul este îndreptățită la recuperarea acestor sume.

Împotriva deciziei civile nr. 2570A de la 20 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Deși a indicat numai motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a formulat în preambulul cererii de recurs și o critică privind motivarea contradictorie a deciziei atacate, aceasta putând fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Argumentând această critică, recurentul a susținut că, în ceea ce privește motivarea deciziei recurate, instanța de apel a fost inconsecventă, date fiind neconcordanțele existente în cuprinsul considerentelor acesteia. Astfel, s-a arătat că, deși într-o primă parte a motivării constată caracterul nenegociat al clauzei și apreciază că hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală, ulterior instanța de prim control judiciar interpretează în mod eronat dispozițiile legale aplicabile în speță, apreciind că întreaga acțiune este nefondată. Raportându-se la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE. În motivarea recursului, cu privire la comisionul de acordare, recurentul a susținut că, contrar celor reținute de instanța de prim control judiciar, în situația în care plata acestui comision constituie o obligație, aceasta este vădit disproporționată și în defavoarea debitorului, față de obligațiile asumate de părți. S-a arătat că aceasta clauză nu a fost negociată, iar în raport cu drepturile și obligațiile asumate de recurent se constată un dezechilibru evident și contrar bunei credințe, în defavoarea sa, prin plata acestui comision. Obligația de a verifica dacă o persoană întrunește condițiile de creditare revine băncii, ca furnizor de servicii, deci costurile acestor activități trebuie suportate de cel ce impune aceste verificări. Operațiunile realizate de angajații băncii sunt anterioare creditării efective, iar viitorul client nu are niciun control asupra activităților astfel desfășurate. Prestațiile băncii sunt anterioare întrunirii acordului de voință, consimțământul consumatorului intervenind după efectuarea acestora. Acest cost nu este suportat decât de către persoanele ce obțin creditul solicitat, deși aceleași resurse se consumă și în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit. S-a precizat că acest comision nu este definit în contract, iar interpretarea acestuia este lăsată exclusiv la aprecierea băncii. Clauza referitoare la comisionul de acordare nu poate fi apreciată ca având un caracter inteligibil, câtă vreme aceasta cuprinde doar cuantumul comisionului pe care împrumutatul are obligația de a-1 achita, fără a fi indicat și motivul pentru care a fost perceput de către bancă sau serviciile prestate de bancă, pe care acest comision are scopul să le acopere. Simpla menționare a denumirii și a cuantumului comisionului nu este în măsură să satisfacă aceasta exigență, indicând din această perspectivă hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Kasler, C-26/13, pct. 67-73. A arătat recurentul că, deși a cunoscut de la data încheierii contractului valoarea acestui comision, nu a avut nicio posibilitate de a-1 modifica sau de a-1 exclude din contractul de credit. Astfel, prin prisma acestei reglementari, recurentul a apreciat clauza referitoare la comisionul de acordare ca fiind o clauză abuzivă întrucât, în calitate de consumator, nu a avut posibilitatea reală de a negocia conținutul acesteia, fiind constrâns, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia, astfel cum a fost prestabilit. În) aprecierea dezechilibrului contractual a arătat că trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de către părți, ori, clauza referitoare la comisionul de acordare, ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului, denaturează raportul juridic obligațional, prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului, conferind băncii un avantaj economic vădit disproporționat. De asemenea, s-a arătat, în considerarea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie luată în calcul și aptitudinea acesteia de a îndepărta conținutul contractului în favoarea celui care a impus clauza, comisionul de acordare materializându-se în obținerea de către bancă a unui câștig injust, în detrimentul consumatorului, contrar principiului echității și bunei-credințe, principii ce trebuie să guverneze relațiile contractuale. Aceste obligații legale instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar, sunt menite să protejeze interesele consumatorilor, care sunt expuși riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor și intereselor legitime, prin contractarea unor servicii sau produse în lipsa unei informări reale cu privire la acestea. Chiar dacă s-ar considera că existența acestui comision este justă, cuantumul său ar trebui să fie fix, iar nu proporțional cu creditul, deoarece analiza este aceeași pentru fiecare viitor împrumutat. Cu privire la clauza privind comisionul de administrare, recurentul a apreciat că nici în legătură cu acesta nu s-a realizat o negociere, contractele fiind de tip adeziune, semnate și discutate doar cu privire la suma împrumutată. Astfel, prin prisma acestei reglementări, clauza referitoare la comisionul de administrare este o clauza abuzivă, întrucât recurentul, în calitate de consumator, nu a avut posibilitatea reală de a negocia conținutul acestei clauze, fiind constrâns, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit. Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă de necontestat a relei-credințe a intimatei întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase, în raport cu ofertele altor bănci care acționau pe aceeași piața relevantă și, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților. A considerat recurentul că, dacă acest comision ar fi perceput pentru grija băncii în rambursarea creditului, indiferent de valoarea soldului, ar fi fost normal ca pentru toți clienții băncii să existe același comision fix de administrare. Banca percepe un comision nu prin raportare la operațiunile de administrare efectuate, deși toți consumatorii care încheie același tip de contract de credit in cadrul aceleiași instituții se afla intr-o situație similară iar operațiunile efectuate de bancă sunt aceleași. S-a arătat că imperativul protecției consumatorilor impune eliminarea unor clauze care atrag costuri considerabile și disproporționate cu serviciile prestate, cu atât mai mult cu cât acestea au fost deja cuantificate în calculul dobânzii, iar specificul activității unui profesionist îl reprezintă organizarea pe riscul său, cuantumul unui comision introdus printr-o clauză a cărei negociere nu este posibilă neputând să aibă semnificația transferării asupra consumatorilor a tuturor costurilor de activitate a băncii legata de activitatea de creditare. Cu privire la clauza referitoare la comisionul de rambursare anticipată, recurentul a susținut că acesta nu poate fi menținut în forma actuală întrucât este ilegal și abuziv în raport cu dispozițiile legale în materie. Referitor la restituirea sumelor achitate în plus, drept consecință firească a constatării caracterului abuziv al clauzelor menționate și la dobânda legală aferentă acestora, recurentul a considerat că, în aplicarea art. 992 și a art. 1092 C. civ., în cauză sunt întrunite condițiile plății nedatorate. Cu privire la acordarea dobânzii legale, recurentul a arătat că sunt incidente prevederile art. 1082 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1088 C. civ. și sunt îndeplinite pe deplin condițiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzii penalizatoare. Recurentul a solicitat și cheltuieli de judecată în temeiul art. 453 C. proc. civ.

La data de 22 iulie 2019 intimata B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivat de faptul că din memoriu de recurs nu reies critici care să poată fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 3 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept. Prin încheierea din 7 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, pentru motivele reținute în cuprinsul acelei încheieri, și a admis în principiu recursul, fiind, totodată, stabilit termen de judecată la 3 noiembrie 2020.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: În cererea de recurs, recurentul-reclamant a indicat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Deși a indicat numai acest motiv de nelegalitate, recurentul a formulat în preambulul cererii de recurs și o critică privind motivarea contradictorie a deciziei atacate, critică pe care Înalta Curte o încadrează în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Acest motiv de nelegalitate poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Argumentând această critică, recurentul a arătat că, în ceea ce privește motivarea deciziei recurate, instanța de apel a fost inconsecventă, date fiind neconcordanțele existente în cuprinsul considerentelor acesteia. Astfel, s-a arătat că, deși într-o primă parte a motivării constată caracterul nenegociat al clauzei și apreciază că hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală, ulterior instanța de prim control judiciar ajunge să interpreteze în mod eronat dispozițiile legale aplicabile în speță, apreciind că întreaga acțiune este nefondată. Critica nu este fondată. Nu se poate reține o inconsecvență în motivare, așa cum susține recurentul, în condițiile în care instanța de apel a procedat la o analiză atentă a condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, așa cum acestea sunt reglementate de legislația privind protecția consumatorului prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, în consens cu dispozițiile Directivei 13/93 și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, cauza C-26/13, fiind indicată în acest sens. Astfel, verificările ce se impun a fi realizate de către instanță din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală a fost sau nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și dacă a fost sau nu a fost respectată cerința bunei-credințe, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, așa cum a procedat instanța de apel în speța de față. De asemenea, așa cum reiese din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a examinat caracterul abuziv al clauzelor contestate prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (2)-(6) din Legea nr. 193/2000 și printr-o analiză minuțioasă și atentă a ajuns la concluzia că acestea nu sunt abuzive, fiind formulate într-un limbaj clar și inteligibil pentru reclamant în calitate de consumator interesat de contractarea unui credit bancar. Cum motivarea hotărârii este, deopotrivă, corespunzătoare, clară și concisă, conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. constituindu-se într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor ce au făcut obiectul judecății, nu este fondată critica recurentului în sensul că într-o primă parte a motivării, instanța constată caracterul nenegociat al clauzei și apreciază că hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală, pentru ca apoi să interpreteze în mod eronat dispozițiile legale aplicabile în speță, apreciind că întreaga acțiune este nefondată. Critica recurentului vizează în realitate nemulțumirea acestuia cu privire la soluția pronunțată, aspect ce nu poate fi asimilat unei nemotivări sau unei motivări contradictorii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Raportându-se la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE. În acest sens, cu privire la comisionul de acordare, recurentul a arătat că aceasta clauză nu a fost negociată, iar în raport cu drepturile și obligațiile asumate de recurent față de bancă, se constată un dezechilibru evident și contrar bunei-credințe, în defavoarea sa, prin plata acestui comision, precum și că nu poate fi apreciată ca având un caracter inteligibil această clauză, în condițiile în care cuprinde doar cuantumul comisionului pe care împrumutatul are obligația de a-1 achita, fără a fi indicat și motivul pentru care a fost perceput de către bancă sau serviciile prestate de bancă, pe care acest comision are scopul să le acopere. A arătat recurentul că, deși a cunoscut de la data încheierii contractului valoarea acestui comision, nu a avut posibilitatea reală de a negocia conținutul acestei clauze, fiind constrâns, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia, astfel cum a fost prestabilit, subliniind că în aprecierea echilibrului sau dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor. Aceste critici nu sunt fondate, întrucât instanța de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în dreptul național cerințele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate". Referitor la noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000: "(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de dispozițiile legale menționate în consens cu dispozițiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe. Totodată, cele trei condiții prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite și celelalte condiții, fără să fie probat acest lucru. Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/200, care transpune art. 4 alin. (2) cuprinse în Directiva nr. 93/13/CEE, "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil." Înalta Curte constată că prin decizia recurată instanța de apel a argumentat că, deși tribunalul a reținut în mod corect aplicarea dispozițiilor legale stipulate pentru protejarea intereselor consumatorilor subliniind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale din litigiu, a aplicat greșit aceste dispoziții legale. În consecință, reținând caracterul nenegociat al contractului de credit încheiat între părți, a procedat la verificarea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare și a argumentat, în mod corect că menționarea în contract a obligației de plată a comisionului de acordare s-a făcut într-un limbaj clar și inteligibil pentru orice consumator interesat de contractarea unui credit bancar, fiind cunoscută existența obligației de plată, a cuantumului datorat și contraprestația băncii, dedusă din chiar denumirea comisionului, coroborată cu data exigibilității, fiind, de asemenea, certă îndeplinirea serviciilor de către bancă, atât timp cât s-a ajuns la perfectarea contractului de credit. Astfel, critica recurentului potrivit căreia nu poate fi apreciată ca având un caracter inteligibil această clauză, în condițiile în care cuprinde doar cuantumul comisionului pe care împrumutatul are obligația de a-1 achita, fără a fi indicat și motivul pentru care a fost perceput de către bancă sau serviciile prestate de bancă, pe care acest comision are scopul să le acopere, nu este fondată. Pentru a se reține caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit, este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, or, în condițiile în care obligația de plată a fost stipulată în mod clar și inteligibil, indicându-se cuantumul comisionului datorat și scadența acestuia, nu se poate considera ca împrumutatul a fost prejudiciat, fiind informat chiar la momentul semnării convenției de credit cu privire la obligația ce îi incumbă, astfel încât nu este fondată critica recurentului în sensul că există un dezechilibru evident și contrar bunei credințe, în defavoarea sa, prin plata acestui comision. Cu privire la clauza privind comisionul de administrare, recurentul a susținut că nici în legătură cu acesta nu s-a realizat o negociere, astfel încât aceasta este o clauză abuzivă, precum și că disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă de necontestat a relei-credințe a intimatei, iar dacă acest comision ar fi perceput pentru grija băncii în rambursarea creditului, indiferent de valoarea soldului, ar fi fost normal ca pentru toți clienții băncii să existe același comision fix de administrare. În această privință instanțele de fond, reținând că nu s-a realizat o negociere a contractului de credit încheiat între părți în aprecierea caracterului abuziv al acestei clauze, au procedat la verificarea celorlalte condiții instituite de legislație în materia protecției consumatorului prin art. 4 din Legea nr. 193/2000. Astfel, instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și a reținut că termenii folosiți sunt clari în sensul determinării obligației de plată a comisionului de administrare lunar și a scadenței acestuia, precum și în privința modalității de calcul al comisionului, statuând că o atare clauză, coroborată cu introducerea în graficul de rambursare a sumei aferente comisionului lunar de administrare, conduce la concluzia unei corecte informări a consumatorului cu privire la obligațiile de plată asumate în baza convenției de credit. Prin urmare, în cauză, există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl privește. Valoarea comisionului de administrare, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultă din stipulațiile contractuale, recurentul-reclamant fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îl privește. Nu pot fi reținute criticile recurentului-reclamant potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea, administrarea, gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului. Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții). În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că: "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză". În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare și acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează. În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva C. S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere". Cu toate că această hotărâre vizează comisionul de acordare, Înalta Curte reține că același raționament este valabil și în privința comisionului de administrare. Astfel, în speță, instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și acordare și a reținut că aceste clauze au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil, ținând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei, intimata-pârâtă demonstrând serviciile furnizate și cheltuielile efectuate. În ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de rambursare anticipată, recurentul a susținut că acesta nu poate fi menținut în forma actuală întrucât este ilegal și abuziv în raport cu dispozițiile legale în materie, fără a arăta în concret motivele pentru care consideră că decizia instanței de apel este nelegală, astfel încât aceste susțineri nu pot fi analizate. Cum accesoriul urmează soarta principalului, în condițiile în care capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit, comisionul de administrare și comisionul de rambursare anticipată au fost respinse, în mod corect nu a fost primită solicitarea recurentului privind restituirea sumelor considerate a fi achitate în plus și acordarea dobânzii legale. În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzelor contestate, faptul că aceste comisioane sunt justificate prin rațiuni obiective, sunt percepute în legătură cu activități efectiv prestate de bancă, au fost acceptate în cunoștință de cauză de consumator care a avut reprezentarea acestor costuri și faptul că nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța constată că, în speță, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestor clauze. Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..