ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 893/2020

Ședința publică din data de 28 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 București, reclamanții A. și B., au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- constatarea clauzei de la pct. 9 lit. c), referitoare la comisionul de administrare, din contractul de credit bancar înregistrat sub nr. x și modificată prin actul adițional nr. x din 10 aprilie 2008, ca fiind abuzivă și eliminarea acestei clauze din contract;

- obligarea băncii la recalcularea creditului prin scăderea din suma restantă a sumelor percepute în plus în temeiul acestei clauze abuzive;

- constatarea clauzei de la pct. 5, referitoare la dobânda de referință variabilă, din contractul de credit bancar înregistrat sub nr. x și modificată prin actul adițional nr. x din 10 aprilie 2008, ca fiind abuzivă și eliminarea acesteia din contract;

- obligarea băncii la recalcularea creditului prin scăderea din suma restantă a sumelor percepute în plus în temeiul acestei clauze abuzive;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 333 din 13 ianuarie 2016, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu de instanță și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

B.Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 3432 din 29 septembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și intervenienții D. și E., ca neîntemeiată, a obligat reclamanții, în solidar, la plata către pârâtă a sumei de 3630,89 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă au declarat apel reclamanții A. și B., criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie și solicitând anularea hotărârii atacate.

D.Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 267A din 15 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanții A. și B.; a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată și a constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzei prevăzute la pct. 5 teza finală din contractul de credit bancar nr. x din 30 ianuarie 2008, modificate prin actul adițional nr. x din 10 aprilie 2008, referitoare la dobânda de referință variabilă, numai în ceea ce privește sintagma "care se afișează la sediile C."; a menținut, în rest, dispozițiile sentinței apelate; a respins, ca nefondat apelul incident promovat împotriva aceleiași sentințe de către pârâta C. S.A.; a respins ca neîntemeiată, cererea vizând obligarea apelanților reclamanți la plata în favoarea intimatei-pârâte C. S.A. a cheltuielilor de judecată.

E.Considerentele instanței de fond.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

Intimata-pârâtă, deși nu a atacat considerentele sentinței nr. 3432 din 29 septembrie 2017 care rețin explicit că reclamanții au calitatea de consumator și au, așadar, exercițiul dreptului la acțiune în baza art. 14 din Legea nr. 193/2000, a susținut, pe cale de întâmpinare, că dată fiind calitatea reclamanților de garanți ipotecari, aceștia nu au posibilitatea de a invoca prevederile Legii nr. 193/2000.

Consecința omisiunii procesuale învederate este aceea că, potrivit art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., considerentele pe care se sprijină rezolvarea dată chestiunii litigioase dacă reclamanții (apelanți) au calitate de consumatori în sensul Legii nr. 193/2000 au căpătat autoritate de lucru judecat, neputând fi repuse în discuție.

Soluția dată de prima instanță chestiunii litigioase în sensul că reclamanții, deși garanți ipotecari, au calitate de consumatori în sensul Legii nr. 193/2000 este confirmată de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Clauza privind perceperea unui comision de administrare nu arte caracter abuziv, termenii folosiți în conținutul prevederii supuse analizei în context sunt extrem de clari în sensul determinării obligației de plată a comisionului de administrare lunar și a scadenței acesteia, precum și în privința modalității de calcul al comisionului.

Clauza stipulată la pct. 5 teza finală din contractul încheiat între părți, care permite ca dobânda contractuală să poată fi raportată la dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile băncii, are caracter abuziv. Printr-o astfel de prevedere se reglementează dreptul băncii de a revizui rata dobânzii fără a fi exprimată în mod clar și inteligibil. Banca avea obligația să prezinte o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze. La momentul încheierii contractului și a actului adițional, consumatorul nu a putut anticipa care vor fi consecințele economice ale acestei clauze în ceea ce privește propriul patrimoniu.

Clauza contractuală care prevede variația dobânzii curente în funcție de dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile C. nu respectă exigențele stabilite prin dreptul intern.

Este evident că dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda practicată, în funcție de voința proprie, după criterii generale și neverificabile, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Referitor la criticile aduse considerentelor potrivit cărora se poate dispune anularea contractului de credit după încetarea acestuia, Curtea a apreciat că nu pot fi acceptate, nefiind în prezența vreuneia dintre ipotezele reglementate de art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind vorba despre o modificare a contractului.

Referitor la criticile aduse considerentelor conform cărora împrumutatul are calitatea de consumator, Curtea a considerat că nu au fundamentat.

Pârâta a pretins instanței de fond să dispună introducerea în proces a numiților D. și E.. Apelanta C. S.A. nu a dovedit că intimatul-intervenient D., în calitate de director și asociat al F. S.R.L., a acționat în strânsă legătură cu activitatea sa comercială.

Criticile aduse considerentelor conform cărora nu a fost probată în speță negocierea contractului, au fost considerate ca neîntemeiate.

Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă a lipsei de negociere a clauzelor standard preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada contrară făcută de profesionist, în sensul caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

Intimații-intervenienți ori apelanții-reclamanți au fost lipsiți de posibilitatea unei negocieri directe și efective a clauzelor contestate, având doar posibilitatea să le accepte așa cum au fost formulate de bancă sau să refuze încheierea contractului.

Criticile aduse dezlegării date de prima instanță capătului accesoriu de cerere, în sensul de a se reduce cuantumul cheltuielilor de judecată au fost considerate nefondate întrucât nu există o încălcare a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

F.Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel a declarat recurs pârâta C. S.A. criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată de garanți, iar nu de împrumutat.

În sentința apelată s-a statuat faptul că doar împrumutatul poate solicita constatarea nulității clauzelor contractului de credit, iar acesta nu a formulat apel împotriva acestei hotărâri judecătorești.

Garanții nu au formulat apel împotriva soluției pronunțate asupra acestei chestiuni, ci doar asupra soluției privind caracterul abuziv al dobânzii și comisioanelor.

Contractul de ipotecă încheiat de apelanți nu intră sub incidența Legii nr. 193/2000.

Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat - art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Prin sentința de fond instanța a dispus că garanții nu se pot prevala de dispozițiile Legii nr. 193/2000 întrucât nu fac parte din categoria consumatorilor protejați de acest act normativ și că, prin urmare, nu pot solicita constatarea nulității absolute a clauzelor contractului de credit. Această soluție nu a fost atacată de către apelanți, devenind astfel definitivă și obligatorie.

Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material incidente - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Au fost aplicate greșit dispozițiile art. 2 din Legea nr. 193/2000 - lipsa calității de consumator a împrumutatului. Având în vedere scopul urmărit de împrumutați la încheierea contractului de credit este cert faptul că aceștia nu au calitatea de consumator.

Nu există nici un dubiu asupra interpretării clauzei prevăzută de art. 5 din contractul de credit referitoare la nivelul dobânzii, părțile convenind ca aceasta să fie variabilă (formată din dobânda de referință afișată la sediile C., la care se adaugă 1,5 puncte procentuale) și pe deplin determinabilă prin raportare la indicatorii obiectivi.

La momentul încheierii contractului de credit, împrumutații ocupau funcția de director, respectiv economist și cunoșteau în mod evident atât implicațiile semnării unui contract de credit, cât și semnificația clauzelor criticate.

La data introducerii acțiunii civile, contractul de credit fusese declarat scadent anticipat și nu se mai află în derulare. Nu se poate modifica un contract ce nu mai este în ființă.

Intimații au avut posibilitatea să negocieze prevederile contractuale și să opteze între tipurile de credite aflate în oferta băncii.

Pe perioada cât dobânda a fost variabilă în funcție de dobânda de referință a băncii, aceasta nu a creat nici un dezechilibru în detrimentul împrumutatului.

Dobânda percepută nu este dependentă de voința discreționară a băncii, ci este stabilită în funcție de o serie de indicatori tehnici, aprobați de BNR și a căror variație excede controlului ori posibilității de previzionare a băncii.

Se solicită casarea în parte a deciziei recurate și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

G. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind nefondat și acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Hotărârea nu a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură.

Astfel, deși recurenta susține că a invocat prin întâmpinarea depusă la instanța de apel excepția lipsei calității procesuale active a apelanților-reclamanți și că instanța a încălcat autoritatea de lucru judecat a considerentelor instanței de fond, aceste critici nu pot fi primite.

În realitate, instanța de fond nu a reținut că reclamanții nu au calitate de consumatori pentru că sunt garanți ipotecari și nu împrumutați.

S-a reținut că reclamanții, persoane fizice, fac parte din categoria persoanelor care au calitate de consumator, întrucât în cadrul raportului juridic la care au participat, aceștia au acționat în scopuri din afara unei activități comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

Chiar dacă un contract de ipotecă are un caracter accesoriu în raport de contractul care reglementează obligația principală garantată, din raportul juridic născut în baza contractului de ipotecă derivă numai obligații în sarcina garantului ipotecar, garanția ipotecară având un caracter unilateral.

Cu toate acestea, în măsura în care caracterul abuziv al clauzelor contestate a fost susținut și de părțile care au participat la încheierea contractului principal (contractul de credit), în calitate de împrumutat, respectiv codebitor și care au calitatea de consumatori în înțelesul prevăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, tribunalul a analizat pe fond argumentele invocate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată și de intervenientul D. prin întâmpinare, întemeiate pe prevederile Legii nr. 193/2000.

Tribunalul a apreciat că acțiunea este admisibilă, reclamanții având exercițiul dreptului la acțiune în raport de prevederile art. 14 din Legea nr. 193/2000.

Față de aceste considerente ale instanței de fond, în mod corect Curtea de Apel a observat că, raportat la prima categorie de considerente, intimata-pârâtă C. S.A. nu a formulat nici apel principal, nici apel incident, ci s-a limitat, în cuprinsul întâmpinării depuse în privința apelului principal promovat de către apelanții A. și B., să dezvolte critici pe care le-a denumit "excepția lipsei calității procesuale active a apelanților-reclamanți" și "excepția autorității de lucru judecat a soluției privind lipsa calității de consumatori a garanților".

Deși nu a atacat considerentele sentinței nr. 3432/2017, care rețin explicit că reclamanții au calitatea de consumatori și au exercițiul dreptului la acțiune în baza art. 14 din Legea nr. 193/2000, a susținut, pe cale de întâmpinare că, dată fiind calitatea reclamanților de garanți ipotecari, aceștia nu au posibilitatea de a invoca prevederile Legii nr. 193/2000.

S-a reținut în mod corect de Curtea de Apel că, potrivit art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., considerentele pe care se sprijină rezolvarea dată chestiunii litigioase dacă reclamanții au calitate de consumatori în sensul Legii nr. 193/2000 au căpătat autoritate de lucru judecat, neputând fi repuse în discuție.

Pe de altă parte, faptul că reclamanții au calitate de consumatori, deși sunt garanți ipotecari este confirmat de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, prin decizia pronunțată în cauza C-74/15 s-a reținut că "Articolul 1 alin. (1) și art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că această directivă se poate aplica unui contract de garanție imobiliară sau de fidejusiune încheiat între o persoană fizică și o instituție de credit în vederea garantării obligațiilor pe care o societate comercială le-a contractat față de instituția respectivă în temeiul unui contract de credit în cazul în care această persoană fizică a acționat în scopuri care nu intră în cadrul activității sale profesionale și nu are un raport de natură funcțională cu societatea menționată".

În paragraful nr. 29 al sus-menționatei decizii s-a reținut:

"În cazul unei persoane fizice care a garantat executarea obligațiilor unei societății comerciale, revine astfel instanței naționale obligația de a stabili dacă această persoană a acționat în cadrul activității sale profesionale sau în virtutea unor raporturi funcționale pe care le are cu respectiva societate, cum ar fi administrarea acesteia sau o participație la capitalul său social care nu este neglijabilă sau dacă a acționat în scopuri personale".

Cu atât mai mult, în litigiul de față în care reclamanții-intimați au garantat împrumutul unor persoane fizice, aceștia au calitate de consumatori și se pot prevala de dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Așa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea pronunțată de Curtea de Apel nu încalcă regulile de procedură.

De asemenea, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.. Recurenta susține că sunt întrunite aceste dispoziții legale pentru că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

În realitate, astfel cum se arată în considerentele ce preced, nu s-a reținut că reclamanții, fiind garanți, nu pot avea calitate de consumatori, ci dimpotrivă. S-a reținut că reclamanții-intimați se pot prevala de dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Noțiunea de proces echitabil presupune și faptul că dezlegările definitive date problemelor de drept au caracter obligatoriu, deoarece altfel s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale și a reducerii încrederii justițiabililor în sistemul judiciar.

Nici critica privind încălcarea normelor de drept material nu poate fi primită, în cauză nefiind întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intervenienții-intimați au calitate de consumatori, aceștia au încheiat un contract de credit de nevoi personale, iar potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000, consumatorul este definit ca fiind "orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale".

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că pentru a stabili dacă o persoană are calitatea de consumator, trebuie analizată poziția acesteia în legătură cu contractul de care se prevalează, având în vedere natura și scopul acelui contract.

În cauză, nu s-a făcut nicio dovadă din care să rezulte că împrumutații au folosit creditul în scopuri comerciale.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel a respectat și aplicat în mod corect dispozițiile Legii nr. 193/2000, clauza care reglementează perceperea dobânzii nefiind exceptată de la analiza caracterului abuziv. În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut în cauza C 484/08 faptul că " dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări (…) care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil".

Pe de altă parte, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu se referă doar la exprimarea clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Cerința potrivit cu care o astfel de clauză trebuie redactată în mod clar și inteligibil impune și ca ea să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acel mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta.

Critica privind faptul că respectivul contract de credit a fost declarat scadent anticipat și nu se mai află în derulare, astfel că nu se poate modifica/desființa un contract de credit ce nu mai este în ființă, nu poate fi primită.

Constatarea caracterului abuziv al unei clauze din contract are ca efect practic constatarea nulității respectivei clauze și duce la eliminarea acesteia din contract.

Nu se poate reține caracterul negociat al clauzelor contestate, câtă vreme suntem în prezența unui contract standard preformulat, iar potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene "sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora" (cauza Banca Espaniol).

Dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevăd că "sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

În cauză, consumatorului îi era imposibil să anticipeze la momentul încheierii contractului de credit ori a actului adițional, care va fi dobânda de referință variabilă afișată la sediile C. și natura motivelor întemeiate în funcție de care s-ar putea modifica acestea sau procentul cu care ar putea crește.

Așa cum este prevăzută în contract, dobânda percepută este dependentă de voința discreționară a băncii, nefiind prezentat un mecanism clar de stabilire a valorii acesteia.

Dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda practicată, în funcție de voința proprie, după criterii generale și neverificabile, creează un dezechilibru față de consumator, contrar exigențelor bunei-credințe.

În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut în Cauza RWE Vertrieb "o clauză standard care permite o astfel de adaptare unilaterală trebuie, cu toate acestea, să respecte cerințele de bună-credință, de echilibru și de transparență impuse prin directivele menționate (…). Prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (…). Aceste cerințe stricte cu privire la obligația de informare a consumatorului, atât în stadiul încheierii unui contract, cât și în timpul executării acestuia, în ceea ce privește dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral condițiile acestuia, corespund unei echilibrări a interesului celor două părți. Interesului legitim al vânzătorului sau furnizorului de a-și lua măsuri de precauție împotriva unei schimbări a împrejurărilor îi corespunde interesul la fel de legitim al consumatorului, pe de o parte, de a cunoaște, și așadar, de a putea să prevadă consecințele pe care o astfel de schimbare le-ar putea avea în viitor în privința sa și, pe de altă parte, de a dispune, într-o astfel de ipoteză, de informații care să îi permită să reacționeze în modul cel mai adecvat la noua situație".

Față de aceste considerente, având în vedere faptul că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 267A/2019 din 15 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 28 mai 2020.