ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1144/2021

Ședința publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 22 octombrie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit ipotecar nr. x din 21 decembrie 2007, respectiv art. 4.1 teza 2, 4.3, 4.9,4.10, 4.11 b, d, e, 5.1, 5.9. ultima teza, 5.11, 5.13, 7.1, 7.3, 8.5 teza 3, 11.1 si art. 11.2 ca fiind abuzive; ca urmare a constatării nulității absolute a dispozițiilor cuprinse în art. 4.1, să se dispună ca dobânda pe întreaga perioada de rambursare a creditului să fie cea din momentul încheierii contractului, conform dispozițiilor art. 4.2., adică 4,40% pe an, și refacerea graficelor de rambursare având în vedere dispozițiile art. 4.2 din contractul de credit ipotecar; să se dispună restituirea sumelor încasate ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor în discuție, valoarea comisionului de administrare fiind de 3.086,20 CHF; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în monedă națională a plăților ratelor fără suportarea vreunui cost din partea reclamantului; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

La termenul de la 5 martie 2015, Judecătoria Sectorului 2 București a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale.

Prin cererea completatoare și precizatoare depusă la 6 martie 2015, reclamantul a arătat că solicită și constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale privind dobânda, incluse în actul adițional nr. x din 3 august 2010.

Prin sentința civilă nr. 4075 din 16 aprilie 2015, Judecătoria Sectorului 2 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015.

La termenul de la 8 octombrie 2015, instanța a luat act că la capătul trei al cererii de chemare în judecată, reclamantul solicită restituirea comisionului de administrare și a diferenței de dobândă conform cererii precizatoare depuse.

Prin încheierea de ședință din 19 noiembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 843/2017 din 14 martie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.1 și art. 4.3 din contractul de credit nr. x din 21 decembrie 2007, în varianta sa inițială, în ceea ce privește sintagma "în funcție de indicele de referință stabilit de bancă" și a respins în rest cererea ca neîntemeiată. A obligat pârâta la plata către intimată a sumei de 442,46 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A. și pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 213A din 5 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și de apelanta-pârâtă B. S.A., ca nefondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A. și B. S.A.

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii de atac formulate și casarea hotărârii atacate.

Motivele invocate de recurentul-reclamant sunt, în esență, următoarele:

Se susține că nu au fost respectate prevederile Legii nr. 193/2000 deoarece clauzele prevăzute de art. 4.1 teza a II-a și art. 4.3 privind dobânda redactate în mod neclar și neinteligibil, nespecificându-se care este indicele de referință în raport de care se calculează dobânda.

Recurentul-reclamant arată că banca nu a negociat clauzele referitoare la dobândă și la comisionul de administrare, iar acest comision are o valoare disproporționată. Apreciază că au caracter abuziv și clauzele stipulate la art. 4.11 lit. d) referitor la comisionul de rambursare anticipată, art. 4.11 lit. e) și art. 5.9 ultima teză deoarece modificarea acestor clauze este la aprecierea băncii. Susține că a fost convins de recurenta-pârâtă să încheie contractul de credit în moneda CHF și contestă prevederea contractuală în temeiul căreia este obligat să restituie împrumutul în franci elvețieni.

Autorul căii de atac afirmă că dispozițiile art. 5.11 din contract îi încalcă dreptul de proprietate deoarece prin obligarea sa la plata penalităților de întârziere, cu consecința de a i se desființa un depozit bancar, este privat de dreptul de a încasa dobânda aferentă acestui depozit și apreciază că este aplicabil alin. (1) lit. i) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Invocă aceleași argumente și raportat la art. 5.13 din contract.

Aceeași parte afirmă că prin contractul de credit i s-a impus să încheie o asigurare cu o societate agreată de bancă și apreciază că această clauză încalcă dispozițiile art. 18 din Legea nr. 190/1999, care interzice împrumutătorului să impună împrumutatului un anumit asigurător. Mai arată că prin art. 2.4.8 din actul adițional nr. x din 3 august 2010 a fost obligat să plătească o primă de asigurare de 117 CHF, această clauză având caracter abuziv întrucât nu i-a permis să aleagă cea mai bună ofertă.

Autorul căii de atac precizează că nu este de acord cu cesiunea contractului și subliniază caracterul abuziv al prevederilor capitolului 11 referitor la cesiunea contractului. Se susține că întreg contractul a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru că este un contract de adeziune, care nu a fost negociat.

Recurentul afirmă că obligația de plată ratelor la un curs de schimb diferit de cel din ziua în care s-a acordat împrumutul reflectă caracterul abuziv al respectivei clauze contractuale, care ascunde de fapt un alt comision, și solicită stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului. Apreciază că se impune și denominarea în monedă națională a plăților pe principiul regulamentului valutar care prevede că prețul mărfurilor sau al serviciilor se plătește în monedă națională. Cu privire la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, invocă hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Andriciuc.

Recurentul-reclamant și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac declarate și casarea hotărârii atacate, invocând, în esență, următoarele:

Se arată că nu se poate reține caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă și dreptul băncii de a modifica dobânda și comisioanele pe parcursul contractului deoarece nu este îndeplinită condiția caracterului nenegociat al contractului de credit. În opinia recurentei-pârâte, caracterul negociat este dovedit de faptul că prevederea contractuală referitoare la dobândă nu este formulată în mod identic în toate contractele de credit încheiate cu clienții săi.

Se mai arată că respectivele clauze sunt redactate în termeni clari și neechivoci deoarece se prevede periodicitatea modificării dobânzii de referință variabile. De altfel, susține recurenta, consumatorul avea posibilitatea de a refuza modificarea cuantumului dobânzii conform art. 4.3 pct. IV din contract, prevedere care este în acord cu dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, și că atât timp cât recurentul-reclamant nu a uzat de dreptul conferit de lege, se prezumă că a fost de acord cu aceste modificări, bazate pe motive temeinice. Autoarea căii de atac afirmă că recurentul avea cunoștință de variabilitatea dobânzii întrucât a optat pentru acest tip de credit, asumându-și implicit și riscul acestei variabilități determinată, între altele, de factori precum condițiile pieței monetare și de costurile de refinanțare. Arată că un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile nu era interzis de lege și invocă prevederile art. 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, care permit variabilitatea dobânzii în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii.

Recurenta susține că dobânda reprezintă prețul contractului de credit și că o clauză contractuală care o definește este exclusă de la analiza caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Apreciază că instanța nu poate interveni în contract în sensul modificării prevederii contractuale în sensul solicitat de recurentul-reclamant și să stabilească un cuantum fix la marjei, intervenție care este contrară celor reținute în jurisprudența europeană.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare față de recursul declarat de recurentul-reclamant prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2018 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 3 aprilie 2019 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 213A din 5 februarie 2018 și s-a stabilit termen pentru soluționarea acestora la 5 iunie 2019, în ședință publică.

La termenul de la 5 iunie 2019 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 18 noiembrie 2020, în vederea repunerii cauzei pe rol și judecării recursurilor.

La termenul de la 18 noiembrie 2020, cauza a fost repusă pe rol, iar judecata recursurilor a fost suspendată până la soluționarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 12 mai 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol și judecării recursurilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în ambele cereri de recurs, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Cu privire la recursul declarat de recurentul-reclamant, instanța supremă nu va avea în vedere criticile referitoare la caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 teza 2 și art. 4.3 deoarece se reiau, în esență, susținerile din memoriul de apel, fără a se critica decizia recurată și ignorându-se soluția instanței de fond, care a admis aceste capete ale cererii de chemare în judecată și a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale respective.

Înalta Curte va înlătura critica prin care se arată că prevederea contractuală de la art. 4.11 lit. b) din contractul de credit are caracter abuziv deoarece aceleași susțineri au fost supuse analizei instanței de apel care a reținut în mod corect că valoarea disproporționată a comisionului de administrare prin raportare la dobânda lunară nu este un temei pentru a se constata nulitatea absolută a clauzei respective. Afirmațiile prin care recurentul face trimitere la sumele menționate în graficul de rambursare nu constituie veritabile critici de nelegalitate și nu vor fi analizate în recurs.

Instanța supremă nu va avea în vedere afirmațiile din memoriul de recurs referitoare la caracterul abuziv al clauzelor de la art. 4.11 lit. d) și e) întrucât autorul căii de atac reia argumentele supuse atenției instanțelor de fond și de apel, fără a se raporta la considerentele deciziei recurate. Curtea de apel a reținut că în mod corect tribunalul a constatat că aceste solicitări sunt lipsite de interes deoarece respectivele prevederi contractuale nu au fost aplicate, iar recurentul nu a combătut aceste statuări în recurs.

Nu vor fi reținute nici criticile relative la caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1 din contract care stipulează obligația recurentului-reclamant de a returna împrumutul în moneda în care acesta i-a fost acordat, respectiv CHF, deoarece această clauză reflectă o normă legală, respectiv principiul nominalismului monetar, consfințit de art. 1578 C. civ. din 1864.

Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Întrucât norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, părțile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Argumentele recurentului-reclamant referitoare la existența dezechilibrului contractual determinat de aprecierea francului elvețian și a unei informări necorespunzătoare din partea băncii nu vor fi avute în vedere deoarece se circumscriu analizei caracterului abuziv al clauzei contractuale care reflectă principiul nominalismului. O astfel de analiză nu este permisă de prevederile legislației europene și naționale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel cum prevede Directiva 93/13 în considerentul al treisprezecelea din preambul și în art. 1 alin. (2), "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.", iar formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât și norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunțate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova și C-186/16 Andriciuc, dar și în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva C.. Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și dispozițiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs nu au fost formulate critici concrete privind nelegalitatea deciziei curții de apel în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.9 ultima teză din contactul de credit.

Instanța supremă va înlătura criticile prin care recurentul susține caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5.11 și art. 5.13 din contractul de credit deoarece recurentul, reluând criticile din apel, face trimitere în special la valoarea sumelor pe care ar trebui să le plătească conform acestor articole și la disproporția dintre aceste sume și pagubele suferite de comerciant. Acestea sunt chestiuni de fapt pe care instanța nu le poate analiza în cadrul examenului de nelegalitate al hotărârii atacate.

În ceea ce privește caracterul abuziv la clauzelor de la art. 7.1 din contractul de credit și art. 2.4.8 din actul adițional la acesta, în temeiul cărora împrumutatul este obligat să încheie o poliță de asigurare cu o societate de asigurare agreată de bancă, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 18 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare deoarece a reținut că banca nu a impus o anume societate de asigurare, ci a lăsat recurentului libertatea de a alege între mai mulți prestatori de servicii, în funcție de criteriile pe care acesta le-a considerat relevante. Astfel cum corect a reținut curtea de apel, recurentul-reclamant nu a demonstrat că sunt îndeplinite condițiile statuate la art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a se putea stabili caracterul abuziv al prevederilor contractuale în discuție.

Instanța supremă nu va avea în vedere susținerile prin care recurentul arată că nu este de acord cu cesiunea contractului și nici solicitările de stabilizare a cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului de credit și de denominare în monedă națională a ratelor de credit deoarece acestea nu constituie veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate. Autorul căii de atac reia întocmai solicitările din memoriul de apel fără a indica modul în care norma de drept material a fost încălcată sau greșit aplicată.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă, instanța supremă va înlătura susținerile referitoare la caracterul negociat al contractului de credit deoarece pentru a stabili dacă un contract a fost sau nu negociat la momentul încheierii sale, judecătorul ar trebui să reanalizeze contextul factual în care s-a realizat acordul de voință al părților, demers care este incompatibil cu rolul instanței de recurs care examinează numai aspectele de nelegalitate, nu și pe cele de netemeinicie.

Criticile prin care se arată că în mod nelegal a constatat curtea de apel caracterul abuziv al clauzelor care permit băncii să modifice în mod unilateral dobânda contractuală vor fi înlăturate. Conform prevederilor contractuale în discuție, după trecerea unei perioade de 6 luni, dobânda curentă se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referință al băncii pentru creditul ipotecar se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, se publică în presă și se afișează la sediile unităților teritoriale ale băncii.

Ca urmare a stabilirii contextului în care a fost încheiat contractul de credit, curtea de apel a reținut că aceste clauze nu au fost negociate cu recurentul-reclamant, iar din redactarea acestora nu se deduce care este criteriul obiectiv în funcție de care se stabilește dobânda variabilă și nici care este motivul întemeiat, impuse de prevederile Anexei la Legea nr. 193/2000, care dă dreptul băncii să modifice în mod unilateral prevederile contractului.

Recurenta-pârâtă invocă și nerespectarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 motivat de faptul că dobânda prevăzută în contractul de credit este o prestație esențială a acestui tip de contract, iar clauzele respective fac parte din obiectul principal al contractului, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv, cu condiția de a fi exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Aceste critici vor fi înlăturate deoarece art. 4 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 193/2000 limitează analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă numai în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj care să permită consumatorului să înțeleagă clauza atât din punct de vedere gramatical, cât și din perspectiva efectelor economice pe care aceasta le produse, condiție care nu este îndeplinită în cazul de față.

Înalta Curte va înlătura și criticile prin care recurenta-pârâtă susține că prin înlăturarea sintagmei "în funcție de indicele de referință stabilit de bancă", judecătorul ar fi intervenit în mod nepermis în contract întrucât în urma deciziei curții de apel s-a menținut soluția instanței de fond în sensul înlăturării strict a acestei sintagme, restul prevederilor contractuale referitoare la dobânda variabilă rămânând valabile. În temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Decizia recurată corespunde exigențelor acestui text de lege, care transpune prevederile art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13. Conform interpretării date de Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene în considerentele hotărârii pronunțate în Cauza-269/19 Șerban, prin constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator instanța trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părțile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privința consumatorului ar fi pus-o în pericol. Or soluția curții de apel este în acord cu aceste statuări cu atât mai mult cu cât nu s-a reținut ca dovedită imposibilitatea de continuare a contractului.

Instanța supremă nu va reține nici criticile referitoare la greșita aplicare a art. art. 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor deoarece stabilirea situației de fapt este un atribut al instanțelor care judecă fondul cauzei. Or, față de faptul că recurenta-pârâtă nu a dovedit în fața instanțelor devolutive că se află în situația acestui text de lege, care impune o dobândă de referință unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice și limitează variația dobânzii la un anumit nivel prevăzut în contract, Înalta Curte constată că nu poate analiza aceste aspecte de netemeinicie în cadrul examenului de nelegalitate al deciziei atacate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 213A din 5 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 213A din 5 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 mai 2021.