ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 285/2021

Ședința publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de față

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 19.06.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de administrare a creditului cuprinsă în art. 5 pct. 1 lit. a) din Contractul de Credit Bancar Ipotecar nr. B0OOO019/11.02.2008 și eliminarea acesteia, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.014,34 RON echivalentul a 450 CHF achitată la 14.02.2008, de către reclamanta cu titlu de contravaloare a acestui comision la cursul BNR de la data plății precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume calculată până la data de 15.06.2015, respectiv 756,41 RON, precum și plata dobânzii legale în continuare până ta achitarea efectivă a debitului; constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind efectuarea plăților în moneda creditului prin suportarea riscului valutar de către consumator, a diferențelor de curs valutar cuprinse în art. 1 pct. 2, art. 8 pct. 1 și art. 9 pct. 1 din contractul de credit, înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv 2.2871 RON și calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga valabilitate a contractului, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 19.068,70 RON, calculată de la data plății primei rate, 10.03.2008 până la 31.05.2015 la cursul de schimb valutar de la data fiecărei tranzacții, achitată de către reclamantă prin suportarea clauzei de risc valutar, precum și în continuare până la rămânerea definitivă a hotărârii, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei de 19.068,70 RON în cuantum de 4.393,35 RON calculată de la data fiecărei tranzacții până la data de 15.06.2015, precum și plata dobânzii legale în continuare până la achitarea efectivă a debitului; obligarea pârâtei ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței, să emită un nou grafic de rambursare a creditului conform sentinței ce urmează a fi pronunțată sub sancțiunea de daune cominatorii în cuantum de 50 de RON/zi de întârziere până la executarea acestei obligații, denominarea în moneda naționala a plăților, pe întreaga valabilitate a contractului, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește in moneda națională, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6861/07.12.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă în parte acțiunea. S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei art. 5.1 lit. a) referitoare la comisionul de administrare. A fost obligată pârâta la restituirea sumei de 1014,34 RON (echivalentul a 450 CHF) achitată de reclamantă la data de 14.02.2008 cu titlu de comision de administrare, precum și la dobânda legală calculată de la data formulării acțiunii până la achitarea efectivă. Au fost respinse restul petitelor ca neîntemeiate. A fost obligată pârâta la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta, solicitând schimbarea în parte, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii sale.

Prin decizia civilă nr. 2048, pronunțată la 24.11.2017 de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta - reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 6861 din 07.12.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta.

Recurenta -reclamantă își subsumează criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicită casarea deciziei atacate, reținerea cauzei spre rejudecare, admiterea recursului în sensul constatării caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind efectuarea plăților în moneda creditului prin suportarea riscului valutar, înghețarea cursului valutar CHF-LRU și restituirea sumelor prestate în acest sens și cu dobânda legală de la data aplicării tranzacției până la data introducerii cererii de chemare in judecată și în continuare până la plata efectivă. Totodată, solicită obligarea intimatei, ca în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței să emită un nou grafic de rambursare a creditului conform sentinței ce urmează a fi pronunțată, sub sancțiunea de daune cominatorii in cuantum de 50 de RON/zi de întârziere până la executarea acestei obligații.

Recurenta solicită și denominarea în moneda națională a plăților, pe întreaga valabilitate a contractului în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau serviciilor intre rezidenți se plătesc in moneda națională.

Solicită, de asemenea, obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În cadrul primei critici, recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel, în decizia civilă nr. 2048/2017 a aplicat și a interpretat în mod greșit următoarele norme de drept material: Directiva 93/13, art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 75, art. 76, art. 77 din Legea nr. 296/2004, art. 966-970, Norma BNR nr. 17/2003 și cauzele C-26/13 Kastler și Kaslerne Rabai, reținând în mod greșit faptul că nu se poate analiza caracterul abuziv al clauzelor 8.1 și 9.1 din contract, pe considerentul că nu se încadrează pe excepția prevăzută de art. 4 alin. (2) teza finală din Directiva 93/13, care prevede că "Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.". Apreciază recurenta că instanța a apreciat în mod greșit aceste clauze ca fiind clare și inteligibile și în consecință, a constatat astfel, în mod eronat, că nu se poate dispune înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, precum și restituirea sumelor încasate cu acest titlu.

În ceea ce privește clauzele contractuale referitoare la efectuarea plăților în moneda creditului și suportarea numai de către consumator a diferențelor de curs valutar, recurenta învederează instanței, în primul rând, faptul că acestea au fost în mod greșit înlăturate din start de către instanța de apel de la analiza caracterului abuziv, prin interpretarea eronată a următoarelor prevederi: art. 4 (6) din Legea nr. 193/2000 "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

Arată recurenta că, deși, instanța a considerat cele două clauze clare și inteligibile pentru consumator, este evidentă încălcarea obligației legale de informare în mod corect (obligație recunoscută și prin cauza CJUE C- 618/2010 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino), cu privire la îndatorarea și suportarea riscurilor reprezentate de o oscilație cu peste 100% a cursului valutar, clauzele fiind în consecință neclare și determinând astfel o poziție de inegalitate a părților, în defavoarea consumatorului.

Recurenta-reclamantă arată că intimata nu și-a îndeplinit corespunzător obligația de informare precontractuală neavertizând consumatorul asupra posibilelor efecte ale deprecierii monedei naționale și suportarea întregului risc valutar de către consumator se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților având în vedere deprecierea monedei naționale în raport cu cea a creditului cu peste 100%.

Învederează recurenta faptul că trebuie avută în vedere reaua-credință a intimatei-pârâte care avea cunoștință despre eventuala hipervalorizare a francului elvețian în următoarele luni și ani de la data încheierii contractului. De asemenea se arată că reaua-credință a băncii rezultă și din coroborarea cu prevederile Normei BNR nr. 17/2003 în care erau stipulate obligația de a aproba angajarea instituției bancare respective în noi activități.

În privința dezechilibrului semnificativ recurenta arată că acesta este contrar principiului bunei-credințe și se apreciază în funcție de plasarea consumatorului de către profesionist într-o situație juridică inferioară decât cea prevăzută de legislația internă și nu prin compararea efectivă a contra-prestațiilor părților rezultând din clauzele contractuale analizate.

Se invocă de asemenea critica referitoare la faptul că instanța de fond a omis să analizeze pretențiile sale din perspectiva cauzei Kasler C-26/13 și mai precis la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contractele de împrumut ipotecar încheiate în valută și garantat printr-o ipotecă deși era obligată să țină cont de o astfel de decizie și motivare.

Se artă că decizia CJUE precizează că nu este suficient ca termenii în care se exprimă clauzele contractuale să fie inteligibile din punct de vedere gramatical, ci acestea trebuie să fie inteligibile din punct de vedere juridic, respectiv consumatorul trebuie să poată aprecia consecințele economice negative pe care le riscă prin încheierea contractului.

Cu privire la consumator se arată că informarea potrivit art. 5 din Directiva 93/13 a CJUE este de o importanță fundamentală, întrucât acesta decide pe baza acestei informări dacă dorește să se oblige contractual față de un vânzător sau furnizor prin aderarea la condițiile redactate în prealabil de acesta.

În ceea ce privește principiul nominalismului invocat de intimată se arată, în esență că dispozițiile art. 1593 alin. (3) din vechiul C. civ. nu este aplicabil situației creditelor în moneda străină.

Cea de-a doua critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate se referă la faptul că instanța de apel, respingând proba cu interogatoriul, a privat recurenta-reclamantă de dreptul și posibilitatea de a proba caracterul negociat al întregului contract precum și reaua - credință a intimatei constând în posibilitatea acesteia de a prevedea creșterea cursului CHF în anii ce au urmat încheierii contractului.

În continuare, recurenta-reclamantă prezintă aspecte de ordin jurisprudențial privind obligația statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât cea oferită de Directiva nr. 93/13/CEE. Totodată, recurenta prezintă și scurte considerațiuni cu privire la dezechilibrul semnificativ existent între prestațiile stipulate în contractul de credit în contextul crizei economice din 2008.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin adresa înregistrată la data de 22 iulie 2020, existentă la dosar, intimata-pârâtă a făcut cunoscut instanței că, urmare a finalizării tranzacției dintre acționarul majoritar al B. și C. S.A., noua denumire a băncii este B. S.A.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 5 decembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 17 aprilie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul.

Prin încheierea pronunțată în cameră de consiliu la data de 02 iulie 2019 Înalta Curte a preschimbat termenul de judecată stabilit pentru soluționarea recursului pentru termenul din data de 06 noiembrie 2019.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 06 iulie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 2048/2017 din 24 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă până la soluționarea cauzei nr. C-81/19, aflată pe rolul CJUE.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Prin acțiunea promovată recurenta-reclamantă solicitat și eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Referitor la criticile ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de soluționare a cererii de înghețare a cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora.

Recurenta și-a întemeiat acțiunea pe Legea nr. 193/2000 care nu conține dispoziții care să permită instanței să intervină în acordul de voință al părților, în sensul adaptării unor clauze contractuale în sensul solicitat prin demersurile judiciare inițiate. Asupra acestui aspect jurisprudența C.J.U.E. este constantă.

Astfel, în Hotărârea Curții din data de 14. 06.2012 în cauza C - 618/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 în procedura Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderón Camino, se prevede că atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În acest context, solicitarea recurentei, de modificare a contractului prin înlocuirea obligației esențiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligație de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului și cu o valoare a dobânzilor și comisioanelor aferente creditului în CHF apare ca lipsită de temei legal (Legea 193/2000 nu prevede o atare ipoteză) și contractual (din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceiași monedă în care a fost acordat împrumutul, și nu în RON).

Argumentele aduse de recurentă ce susțin, în mod incidental, teoria impreviziunii din perspectiva dezechilibrelor apărute după încheierea contractului, nu vor fi primite întrucât odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voință a părților, acesta presupune un risc inerent.

Recurenta nu a învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deși a invocat, formal, incidența prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției, a fost invocat ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptare a convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Cerința unui dezechilibru prezumat înfrânge însăși ideea de impreviziune și intră în contradicție cu alte reglementări din domeniul protecției consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist și consumator.

Cea de-a doua critică este, de asemenea, nefondată.

Proba cu interogatoriul intimatei -pârâte, solicitată de recurentă, a fost încuviințată de instanța de apel prin încheierea de ședință din data de 27 octombrie 2017.

La termenul din 24 noiembrie 2017, astfel cum se consemnează în practicaua deciziei atacate, instanța de apel a încuviințat reclamantei proba cu înscrisul reprezentând răspuns la interogatoriu într-o altă cauză și a respins cererea de probe cu privire la reluarea răspunsurilor la întrebările 15 și 16 ca nefiind utile cauzei. Așadar, respingerea cererii de probe solicitată de reclamantă în apel a fost motivată de instanță prin prisma lipsei de pertinență a acesteia în soluționarea cauzei. Or, instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Aserțiunea privind denominarea, avansată tangențial de recurentă, nu este incidentă în cauză. Aceasta întrucât, potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare curente și de capital, așa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenți și nerezidenți, în valută și în moneda națională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operațiunile valutare se numără și rambursarea creditelor/a împrumuturilor. Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți, operațiuni valutare curente, operațiuni valutare de capital și operațiuni valutare între rezidenți.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidență că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Mai trebuie observat că prin Normele BNR nr. 10/2005 și nr. 20/2006 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2048/2017 din 24 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2048/2017 din 24 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2021.