ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 91/2021

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 13 octombrie 2015 sub dosar nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

1.a. în principal obligarea pârâtei să convertească în RON împrumutul ce a format obiectul contractului de credit bancar ipotecar nr. x/03.06.2008, precum și toate accesoriile acestora, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului respectiv 2,2789 RON/1 CHF (curs vânzare B. S.A. la data de 03.06.2008);

1.b. în subsidiar, să se dispună stabilizarea cursului de schimb valutar RON/CHF pentru calculul fiecărei rate succesive datorate conform contractului de credit bancar ipotecar nr. x/03.06.2008, la cursul de schimb RON/CHF de la data încheierii contractului, respectiv 2,2789 RON (curs vânzare B. S.A. la data de 03.06.2008) începând cu data scadenței primei rate și până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părți;

Prin sentința civilă nr. 1349/2016 din 3 martie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin încheierea de ședință din 28 martie 2017, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea de către CJUE a sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2014, prin care instanța română a dispus în temeiul art. 276 TFUE sesizarea CJUE cu o serie de întrebări preliminare privind interpretarea unor dispoziții ale Directivei 93/13.

Prin decizia civilă nr. 1174 din 22 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a constatat perimat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1349/2016 din 3 martie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1130 din 23 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1174 din 22 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A., fiind casată decizia atacată și trimisă cauza pentru continuarea judecății aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 2006 din 26 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1349/2016 din 3 martie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A..

Autorul căii de atac a indicat în memoriul de recurs prevederile art. 486 - art. 488, alin. (1), pct. l, 5, 6 și 8, raportat la art. 197 și urm din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenta arată că în urma lecturării deciziei atacate, a constatat că, completul de judecată care a pronunțat decizia recurenta a avut aceeași compunere ca cel care a pronunțat și decizia civilă nr. 1174 din 22 mai 2018, în același dosar nr. x/2015, care a constatat perimat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1349/2016 din 3 martie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

În acest context, recurenta apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, care prevăd că "repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat", or în situația de față, atât instanța de apel învestită anterior soluționării recursului, cât și cea învestită ulterior soluționării recursului, ca urmare a soluției de continuare a judecății a avut aceeași compunere, completurile fiind formate din aceeași judecători.

În ceea ce privește excepția perimării cererii, ridicată în cauza de față, recurenta apreciază că în speță nu există o atare situație, sens în care dezvoltă considerente pe acest aspect, solicitând instanței de recurs să aibă în vedere dispozițiile art. 416 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, recurenta apreciază că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că: (. . . . . . . . . .) "nu au caracter abuziv clauzele contractuale indicate de reclamantă și, în consecință, nici cererile accesorii de obligare a pârâtei să convertească în RON împrumutul, să dispună stabilizarea cursului de schimb valutar, să calculeze ratele aferente contractului de credit în funcție de valoarea CHF/RON de la momentul semnării contractului, să emită un nou grafic de rambursare, să restituie sumele achitate în plus în temeiul contractului, nu sunt întemeiate".

În continuare, recurenta redă pasaje din conținutul considerentelor instanței de apel, considerate de aceasta că ar fi apreciate în mod greșit de către instanța de apel, în raport cu criticile formulate.

De asemenea, se susține că în mod greșit, instanța de apel apreciază că sentințele și practica judiciară a Curții de Justiție a Uniunii Europene nu este aplicabilă, în contradicție cu dispozițiile art. 148, alin. (2) din Constituție reglementează aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar.

Totodată art. 5 din C. civ., stabilește că: (. . . . . . . . . .) "Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene. Astfel, în materiile reglementate de prezentul Cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților".

Conform jurisprudenței Curții (cauza Francovich, cauzele conexate C-6/90 și C-9/90), o persoană poate să ceară repararea unui prejudiciu suferit unui stat membru care nu respectă dreptul Uniunii.

Pe de altă parte, se arată că, însăși jurisprudența CJUE statuează că obligația de informare are niște limite reprezentate de condițiile unei bune funcționări a pieței. Cantitatea și conținutul informațiilor furnizate de profesionist consumatorului nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru reglarea optimă a mecanismelor pieței (Hotărârea CJCE din 4 martie 2004, Cauza Cofinoga Merîgnac SA/Sylvain Sachithanathan).

Tot din perspectiva obligației de informare, dar și a puterii de negociere, instanța de apel a reținut că, consumatorul a avut posibilitatea să aleagă între oferte în raport de interesele sale și de posibilitatea de a-și asuma obligațiile contractuale, în raport cu prevederile art. 18 din O.G. nr. 21/1992, potrivit cărora "Consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor, între produsele și serviciile oferite și să fie în măsură sa le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină securitate".

În ce privește clauzele privind suportarea riscului valutar, acestea sunt lipsite de claritate și necesită cunoștințe de specialitate pentru a le înțelege, încadrându-se, astfel, în cerințele art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Mai susține recurenta că, creditoarea și-a asumat o poziție favorabilă, deoarece a continuat să încaseze, integral, dobânzile și comisioanele, iar riscul fluctuațiilor de curs valutar, care este considerabil în cazul CHF, a fost suportat doar de către recurenții-reclamanți.

În acest sens, recurenta arată că a mai susținut că o astfel de variație de curs valutar nu era, în mod rezonabil, previzibilă la momentul contractului și nici nu am avut posibilitatea negocierii vreunei clauze contractuale, contractul fiind unul de adeziune.

Deși banca nu i-a informat cu privire la riscul fluctuațiilor de curs valutar, pretinde de la reclamanți plata unor sume disproporțional de mari comparativ cu suma acordată în 2008, asigurându-și un profit nejustificat, fondat pe un dezechilibru contractual.

De asemenea, se arată că, instanța de apel a concluzionat, în mod greșit, că este clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, în domeniul protecției consumatorilor lucrurile stând altfel.

În acest context, trebuie analizat ce înseamnă sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil", dar această analiză trebuie făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislației speciale, privind protecția consumatorului.

În ce privește limbajul inteligibil, recurenta consideră că înseamnă mai mult, respectiv, posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecințele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecințelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i privește.

În acest context, sunt relevante concluziile la care a ajuns CJUE în cauza C-26/13 (Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 și mai ales 75.

Or, instanța de apel nu a procedat în acest fel, nefăcând o analiză asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei de la art. 2.4 în ceea ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea acestui contract, în ce privește clauza respectivă.

În acest context, recurenta consideră că instanța de apel nu a lămurit, pe deplin situația de fapt, astfel că se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, aceasta urmând să țină seama, în stabilirea situației de fapt, de cele arătate mai sus.

Prin întâmpinarea depusă, la 16 iulie 2020, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat, pe cale de excepție, constatarea tardivității introducerii prezentului recurs raportat la dispozițiile exprese ale art. 485 C. proc. civ., văzând că acesta a fost depus la 4 iunie 2018, peste termenul procedural. Totodată solicită constatarea tardivității cererii de casare a deciziei nr. 1174 din 22 mai 2018 a aceleiași instanțe, motivat de formularea acesteia mult în afara termenul legal de 5 zile de la pronunțare, respectiv 27 mai 2018, sens în care solicită să se constate intervenită, în speță autoritatea de lucru judecat având în vedere că decizia atacată a fost casată în tot, astfel că cererea de casare din prezentul recurs urmează să fie respinsă. Pe fondul cauzei, solicită respingerea recursului ca fiind vădit netemeinic și nelegal pentru considerente menționate în cuprinsul întâmpinării.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 29 octombrie 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport reținându-se tardivitatea recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 9 noiembrie 2020, părțile nedepunând punct de vedere.

La termenul din 21 ianuarie 2021, completul de filtru, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepția tardivității recursului invocată din oficiu și, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, urmează să anuleze calea extraordinară de atac ca tardiv formulată, în considerarea următoarelor:

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 2006 din 26 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 485 alin. (1) C. proc. civ. "termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

Conform dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ. partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Prin edictarea acestei dispoziții legale, legiuitorul a avut în vedere posibilitatea repunerii părții în termenul legal de declarare a unei căi de atac sau a îndeplinirii unui act de procedură, în cazul în care partea dovedește existența unei "unor motive temeinic justificate" și care se referă la o împrejurare obiectivă de neîndeplinire a obligației legale, care să se fi produs înainte de împlinirea termenului prevăzut de lege.

În speță, cererea de recurs a fost depusă la Curtea de Apel București, cu depășirea termenului de 30 de zile de la comunicarea hotărârii prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că cererea de recurs a fost transmisă prin e-mail la data de 24 martie 2020, ora 16:46, dosar recurs, decizia atacată fiind comunicată la data de 21 februarie 2020, dosar apel, astfel că ultima zi de recurs se împlinea la data de 23 martie 2020,

Așadar, conform dispozițiilor art. 180 C. proc. civ., termenele procedurale sunt stabilite prin lege ori de instanță și reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură sau în care este interzis să se îndeplinească un act de procedură.

Totodată, conform dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.

Or, când legea procesuală stabilește un termen fix pentru exercitarea unui drept, iar dacă partea lasă să expire acest termen, fără a beneficia de el, intervine decăderea, iar actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate, potrivit dispozițiilor art. 185 C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere că recursul formulat de recurenta-reclamantă A. nu a fost declarat în termenul imperativ prevăzut de dispozițiile legale, că partea nu a dovedit existența unor motive temeinic justificate care să o împiedice să exercite dreptul de a ataca cu recurs decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în termenul prevăzut de lege, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor legale citate, să admită excepția tardivității declarării recursului și să dispună anularea recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2006 din 26 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția tardivității.

Anulează ca tardiv formulat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2006 din 26 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2021.