ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1200/2021

Ședința publică din data de 18 mai 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 17 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A. și B. S.A.-SUCURSALA CĂLĂRAȘILOR, solicitând: 1. să se constate că, în Contractul de credit bancar ipotecar nr. x/30.04.2008 sunt stipulate clauze abuzive, și anume: - clauza prevăzută la art. 5 alin. (1) lit. a), referitor la comisionul de administrare; - clauza prevăzută la art. 8 pct. 1, referitor la restituirea creditului în moneda creditului; - clauza prevăzută la art. 9 pct. 1, referitor la debitarea automată a oricărui cont al împrumutatului în RON/valută deschis la Bancă, inclusiv conversia sumelor deținute de împrumutat în conturile sale de disponibilități în moneda contractului, la cursul practicat de bănci în ziua operării, eventualele diferențe de schimb valutar fiind în sarcina împrumutatului; 2. să se constate nulitatea clauzelor menționate și să se dispună eliminarea acestora; 3. să se dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului menționat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv la valoarea de 2.2769 RON/CHF, curs ce urmează să fie stabilit pe toată perioada derulării contractului; 4. să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal, reprezentând "comisionul de administrare de 1,0000% aplicat asupra sumei creditului contractat (...) la data efectuării primei utilizări din credit", precum și diferența de sumă încasată peste cursul de schimb valutar care a fost în vigoare la momentul încheierii contractului de credit; 5. să se dispună obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale calculate asupra tuturor sumelor a căror restituire se solicită, dobânda legală calculându-se de la data plății fiecărei sume de bani în parte și până la data restituirii efective de către pârâte a acestor sume; 6. să se dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de acest proces, formate din onorariu de avocat și orice alte cheltuieli de judecată ce se vor mai ivi pe parcurs.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 56, art. 94, art. 148, art. 192, art. 194, art. 411 alin. (1) pct. 2 teza a II-a și art. 453 C. proc. civ., Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva nr. 93/13/CEE, Directiva nr. 2008/48/CE și jurisprudența Curții Europene.

Prin sentința civila nr. 4195 din 23 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Sector 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul astfel declinat a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 9 mai 2018, sub nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 1956 din 20 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei B. S.A.- Sucursala Călărașilor, invocată din oficiu, și a anulat cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A. - Sucursala Călărașilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință. A admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/30.04.2008. A obligat pârâta B. S.A. să restituie reclamantului suma achitată de acesta cu titlu de comision de administrare. A obligat pârâta B. S.A. să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumei încasate cu titlu de comision de administrare, calculată începând cu data achitării acestuia de către reclamant și până la restituirea integrală a debitului principal. Au fost respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate. A fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1956 din 20 iunie 2018, reclamantul A. a formulat apel, prin care a solicitat modificarea în parte a sentinței civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1863 A din 12 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de reclamantul A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., ca nefondat.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, modificarea în parte a sentinței civile pronunțate de instanța de fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, respectiv, anularea clauzelor abuzive din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/30.04.2008, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb valutar CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamant și obligarea intimatei-pârâte la plata dobânzii legale calculate asupra tuturor sumelor a căror restituire recurentul-reclamant o solicită, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, autorul acestuia susține că, în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în art. 8 pct. 1 și art. 9 pct. 1 din Contractul de credit bancar ipotecar nr. x/30.04.2008, care reglementează riscul valutar și stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb franc elvețian - leu la momentul încheierii contractului, în mod greșit instanța de apel a reținut că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Sub acest aspect, recurentul învederează faptul că întreaga motivare a instanței de apel este făcută prin raportare la principiul nominalismului monetar instituit de art. 1578 din vechiul C. civ., față de care, C.J.U.E. urmează a se pronunța în Cauza C-81/19, (Șerban vs. C.).

Cu toate acestea, autorul prezentului demers judiciar apreciază că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că riscul valutar menționat în contractul de credit reprezintă o aplicare a dispozițiilor art. 1578 din vechiul C. civ., acestea neputându-se aplica într-o acțiune întemeiată pe Legea nr. 193/2000 cu modificările și completările ulterioare.

Legat de acest aspect, recurentul arată că, în acei ani, nu existau "produse financiare" și, cu atât mai puțin, nu existau produse financiare complexe de genul celor care se atașează creditelor în CHF, principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din vechiul C. civ. putând fi aplicat doar în corelație cu un împrumut "tradițional", clasic, fiind în favoarea debitorului, protejându-l de eventuale deprecieri ale monedei.

Se mai arată că, în dreptul român, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar a fost mai întâi admis de doctrină și apoi aplicat de jurisprudență, prin admiterea clauzelor de indexare sau a teoriei impreviziunii în materia actualizării chiriei.

Astfel, recurentul solicită ca instanța de recurs să ia act de faptul că interpretarea dată de către instanța de apel ar distorsiona profund sensul art. 1578 din vechiul C. civ., determinând deturnarea scopului în care ea a fost instituită, respectiv, protejarea debitorului.

Totodată, autorul recursului respinge susținerea potrivit căreia echilibrul avut în vedere la adoptarea prevederilor art. 1578 din vechiul C. civ. mai ființează în prezent întrucât, textul din cod are în vedere moneda metalică, cu acoperire în metale prețioase, iar, în prezent, vorbim de o monedă discreționară.

Mai mult, se arată că nominalismul este expresia ideii de stabilitate, în timp ce indexarea - ca și componentă a nominalismului - are ca premisă instabilitatea și fluctuația monetară.

Așa fiind, recurentul susține că o interpretare a nominalismului în sensul acreditat de instanța de apel nu se bazează pe circumstanțele avute în vedere la edictarea normei, ci este străină de scopul în care a fost adoptată și nu exclude abuzul de putere economică.

Mai mult decât atât, recurentul solicită a se avea în vedere că art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, cu modificările și completările ulterioare, se referă la acele clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale, clauze pe care părțile nu le pot evita, or, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor art. 1578 din vechiul C. civ.

O altă critică adusă de recurent deciziei din apel constă în interpretarea greșită a paragrafelor 37 și 38 din Decizia Curții Constituționale nr. 62/2017, acesta arătând că, însăși instanța de control constituțional a menționat că "principiul nominalismului nu se aplică acelui contract în care părțile au convenit (...) în mod indirect derogarea de la acest principiu", statuare față de care autorul recursului susține că, respectiva clauză de risc valutar reprezintă un aranjament diferit al părților în raport de principiul nominalismului, ceea ce conduce la neaplicarea principiului nominalismului în contract.

Totodată, afirmă că majoritatea doctrinei susține faptul că stipularea de către părți a unei clauze de indexare este expresia derogării, pe cale convențională, de la norma supletivă care instituie principiul nominalismului.

Recurentul face trimitere chiar și la doctrina interbelică care a relevat faptul că:

"Dispoziția art. 1578 C. civ. fiind excepțională, nu se va aplica de câte ori părțile au stipulat anume că oricare ar fi variațiunea cursului monedelor în timpul împrumutului nu se va ține seama de nicio socoteală de această variațiune și că în orice caz împrumutatul va restitui o sumă în valoare egală cu cea primită" (D. Alexandresco - Principiile dreptului civil român, vol. IV pag. 456).

Recurentul apreciază că, o astfel de abordare are drept consecință firească, faptul că excepția prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, nu este incidentă în prezenta cauză, nereflectând un act cu putere de lege care să fie obligatoriu, astfel cum susține instanța de apel.

În consecință, o clauză de indexare stipulată într-un contract de împrumut încheiat de un profesionist cu un consumator, ar putea fi cercetată sub aspectul caracterului său abuziv pentru că nu reflectă o dispoziție legală aplicabilă din oficiu, deoarece părțile au derogat de la principiul nominalismului monetar printr-o clauză de indexare.

Recurentul solicită a se avea în vedere faptul că, în situația în care, argumentele instanței de apel ar fi reale, respectiv că, în baza principiului nominalismului monetar, acesta era oricum obligat să restituie creditul în aceeași monedă în care s-a tras creditul, indiferent de creșterea sau scăderea prețului ei, nu mai era necesară stipularea în contract a clauzei referitoare la restituirea creditului în CHF.

Recurentul apreciază că norma convențională în discuție s-a stipulat tocmai pentru că, în lipsa unei astfel de prevederi, acesta nu era obligat să restituie datoria în CHF, ci doar în moneda aflată în curs la data plății, respectiv leul românesc, monedă în care recurentul își încasează veniturile, acesta urmând să înapoieze suma numerică împrumutată efectiv, adică valuta CHF convertită în funcție de paritatea ei cu leul aflat în curs la data plății, respectiv a tragerii creditului (conform art. 1578 din vechiul C. civ.), fără luarea în considerare a scăderii sau creșterii valorii sale intrinseci, dată de puterea de cumpărare a leului.

Totodată, recurentul solicită a se avea în vedere faptul că, în accepțiunea C. civ. de la 1864, principiul nominalismului prevedea obligativitatea respectării valorii nominale pornind de la prezumția de identitate a valorii nominale a monedei cu cea intrinsecă, or, clauza contractuală în discuție este expresia unei abordări care se află în contradicție cu principiul nominalismului, care neagă identitatea valorii nominale a monedei în care consumatorul realizează veniturile cu valoarea sa intrinsecă.

Prin raportare la argumentele mai sus menționate, recurentul concluzionează în sensul că respectiva clauză contestată nu transpune principiul nominalismului, ci opusul său, fiind în realitate o clauză de indexare prin care recurentul, în calitate de împrumutat, este ținut să ramburseze valoarea creditului, astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă, cu consecința suportării unilaterale a riscului valutar.

Prin urmare, apreciază că, respectiva clauză privind riscul valutar poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului sau abuziv.

O altă critică adusă deciziei recurate vizează faptul că instanța de apel a apreciat în sensul în care nu pot fi reținute susținerile recurentului din apel, conform cărora riscul valutar este suportat doar de acesta, în calitate de împrumutat, întrucât, din modul de formulare a clauzelor contestate nu reiese o astfel de concluzie, nefiind, astfel "legal a se dispune stabilizarea "înghețarea" cursului de schimb CHF-leu de la momentul semnării contractului", dar și faptul că "nu era necesară o informare expresă" cu privire la riscul valutar.

Legat de acest aspect, recurentul învederează faptul că includerea clauzei de risc valutar în contract este de natură să genereze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, întrucât ea constituie sursa îndatorării sale. Se afirmă, așadar, că o astfel de clauză, care nu are ca premise evaluarea impactului posibil al riscului valutar, are caracter abuziv, întrucât, prin natura sa, este o sursă a dezechilibrului, contemporană cu data perfectării convenției.

Totodată, se afirmă că, în contextul dat, clauza privind riscul valutar nu poate fi asimilată unei clauze de asumare a riscului schimbării împrejurărilor în sensul pe care teoria impreviziunii îl dă acestei condiții, impreviziunea fiind o problemă de ordin economic și financiar, ce este legată de fluctuațiile prețurilor care generează un dezechilibru între prestații.

În altă ordine de idei se arată că, una din premisele impreviziunii o constituie existența unui contract valabil încheiat, însă, atunci când cauza dezechilibrului dintre prestațiile părților este de altă natură, problema impreviziunii nu se poate invoca.

Recurentul arată că Banca avea obligația de a asigura o anumită protecție consumatorului împotriva supraîndatorării, prin mecanisme contractuale specifice, astfel încât, pentru consumatorii care obțineau venituri în moneda națională, riscul de credit trebuia evaluat în mod conform de către Bancă, în calitate de profesionist și prin raportare la riscul valutar.

Se susține că fluctuațiile previzibile ale cursului trebuiau inventariate de societatea bancară, iar rezultatele sale trebuiau notificate expres împrumutatului și, în același timp, avute în vedere la determinarea gradului de îndatorare acceptat de recurent și stabilit în funcție de veniturile obținute în moneda națională la data constituirii dosarului de creditare.

În cauză, însă, nu s-a stabilit o plajă de variație a cursului, astfel încât, să fie pe deplin predictibilă sarcina generată de contract și nici nu s-a propus o clauză de acoperire a riscului printr-o asigurare. În circumstanțele date, recurentul afirmă că intimata-pârâtă a acționat în scopul de a îl prejudicia, într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.

Având în vedere cele menționate anterior, recurentul apreciază că singura dispoziție care se bucură de previzibilitate, claritate și care corespunde exigențelor referitoare la solidarismul contractual și care poate asigura executarea cu bună-credință a contractului de împrumut, este aceea a stabilizării cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit mai sus menționat, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit.

Ca un argument suplimentar, autorul recursului precizează că, doar prin raportare la aceste valori, a fost verificată/confirmată bonitatea acestuia la momentul acordării creditului denominat în CHF, semnalând, totodată, și faptul că, doar unele instituții bancare au pus pe piață acest produs, fiind prezentat drept un produs credibil și tentant.

De asemenea, recurentul apreciază ca fiind extrem de relevantă în economia cauzei și epoca încheierii contractului, intervalul 2007-2008 constituind apogeul tranzacțiilor imobiliare, în perioada respectivă acordarea creditelor de nevoi personale și a creditelor ipotecare luând o turnură fulminantă, astfel încât, datorită acestui context, nu se poate vorbi de asumarea conștientă și independentă a riscurilor, ori de neglijarea de către împrumutat a efectelor păgubitoare generate de o eventuală fluctuație monetară.

Totodată, recurentul apreciază că nominalismul monetar din dreptul comun nu are un caracter absolut, iar sub pretextul acestuia, nu poate fi tolerat dezechilibrul contractual generat de fluctuația monedei în care s-a generat creditul, care a avut drept consecință împovărarea excesivă a obligației de restituire, astfel încât, circumstanțele cauzei impun asigurarea stabilității și siguranței raporturilor juridice generate de actul juridic contestat în modalitatea evocată, care este nu numai utilă, dar și morală, justă, echitabilă.

Se mai arată că nu este nici rațional și nici echitabil ori moral ca, din jocul fluctuației monetare cu privire la care recurentul nu a fost corect informat, valoarea prestației sale să fie dublată, în timp ce starea economică avută în vedere pentru determinarea eligibilității sale a rămas neschimbată, motiv pentru care, apreciază că neexecutarea culpabilă, dolosivă, a obligației de informare justifică transferarea suportării riscului valutar către intimata - pârâtă.

Totodată, având în vedere că, de la momentul încheierii contractului de credit și până în prezent, cursul valutar s-a dublat, recurentul apreciază că se impune stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb valutar CHF-LEU de la data semnării contractului de credit (30.04.2008), acesta fiind singurul remediu pentru contracararea dezechilibrului major existent cu privire la prestațiile reciproce ale părților.

Având în vedere premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative și a regulii de drept civil, potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca legea, având forță obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., recurentul trage concluzia că, inclusiv actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în ipoteza producerii situației.

Se mai arată ca, rezervându-și un drept exclusiv și discreționar de a face conversia valutară în funcție de propriul curs valutar, utilizând propriile cotații, Banca nu oferă un criteriu determinat sau determinabil, în mod obiectiv, pentru a acorda posibilitatea unui observator independent de a aprecia asupra incidenței situației vizate.

În aceeași ordine de idei, recurentul solicită instanței de recurs să aibă în vedere faptul că intimata-pârâtă nu a respectat obligația de informare a clienților, la dosar nefiind depuse probe din care să rezulte că riscurile de majorare a cursului valutar au fost discutate cu autorul prezentului demers judiciar, acesta neavând posibilitatea reală de a reflecta, de a analiza riscurile la care urma a se expune în cazul accesării unui împrumut în CHF, înainte de încheierea contractului.

Astfel, solicită a se consta că, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit a creditele destinate persoanelor fizice și Directiva nr. 2008/48/CE, intimata-pârâtă a nesocotit obligația de informare a sa, în calitate de consumator, asupra pericolelor și riscurilor unei operațiuni determinate, de a îi explica riscurile implicate de un credit în moneda CHF, respectiv, de a îi furniza informații legate de oportunitatea încheierii unui astfel de contract.

În susținerea afirmațiilor sale, recurentul face trimitere atât la hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-186/16 - Ruxandra Paula Andriciuc și alții, cât și la cauza C-26/13, Kasler și Kasleme Rabai referitoare la Directiva 93/13 CEE.

În finalul memoriului de recurs, autorul conchide în sensul că, respectiva clauză de efectuare a plăților în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către recurent, nu a fost negociată direct cu acesta, clauzele contractului având un caracter prestabilit și impus, fără a avea posibilitatea de a influența natura lui, motiv pentru care, apreciază că, pentru asigurarea proporționalității prestațiilor asumate de părți, se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plăților în temeiul convenției încheiate, la valoarea de la data încheierii și semnării contractului, respectiv, calcularea și plata ratelor de rambursare la această valoare, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 413 alin. (1) pct. 1, art. 453 C. proc. civ., Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva nr. 93/13/CEE, Directiva nr. 2008/48/CE, jurisprudența Curții Europene și pe toate prevederile legale menționate în cuprinsul memoriului de recurs.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. în data de 20 ianuarie 2020.

La 17 februarie 2020, în termenul legal de 30 de zile, intimata-pârâtă a transmis prin serviciile de curierat, întâmpinare (conform înscrisurilor aflate la dosar recurs), prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând anularea căii de atac formulate, iar, pe fond, respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant în data de 24 februarie 2020.

La 04 martie 2020, recurentul-reclamant a depus, în termen legal, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea susținerilor intimatei-pârâte și admiterea recursului, așa cum a fost formulat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a reținut admisibilitatea recursului formulat.

Prin încheierea din 06 octombrie 2020, pronunțată în complet de filtru, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Față de raportul comunicat, părțile nu și-au exercitat dreptul de a formula punct de vedere, în scris, la raport.

Prin încheierea din 2 februarie 2021, pronunțată în complet de filtru, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare; a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la data de 18 mai 2021, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând recursul declarat de recurentul-reclamant, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În esență, motivul de casare invocat de recurentul-reclamant prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privește soluția instanței de apel cu privire la clauza de risc valutar.

Contractul de credit încheiat între părți a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, este aplicabil principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susținerilor recurentului, în mod corect instanța de apel, în concordanță cu cele reținute de prima instanță, a constatat că, în speță, clauza de risc valutar, inserată în art. 8 din contract și contestată de reclamant, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, și, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Sub aspectul dispozițiilor legale incidente, se reține că, față de data la care a fost încheiat contractul de credit în discuție (30 aprilie 2008), acesta este guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv, de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori și de O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumație, act normativ în vigoare la data când a fost încheiat contractul, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa."

În altă ordine de idei, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Revenind la criticile formulate, se reține că recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a reținut greșit că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând, astfel, peste interpretările obligatorii date de C.J.U.E. în cauza Andriciuc contra României.

Susținând, totodată, încălcarea obligației de informare cu privire la clauza de risc valutar, recurentul-reclamant se raportează exclusiv la legislația privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori; or, pentru considerentele mai sus-arătate, criticile formulate de acesta nu pot fi primite, întrucât, acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situație care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Totodată, din însăși hotărârea invocată de autorul căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva B. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva B. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva B. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. C. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Așadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanțele devolutive au stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurentul-reclamant de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noțiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerințele de echilibru sau de bună-credință.

În plus, în prezenta speță, nu se poate pune în discuție suportarea vreunei diferențe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare și cel valabil la vânzare, pentru a se face aplicabilitatea jurisprudenței CJUE (cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt), creditul fiind acordat în CHF, iar obligația de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeași monedă, situație față de care nu se pune problema efectuării unei operațiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului.

Recurentul-reclamant a mai invocat faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situația intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda națională.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutatul și-a asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Așa cum s-a reținut, normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Cu toate acestea, printr-o altă susținere, recurentul afirmă că, în realitate, clauza pe care a contestat-o nu transpune principiul nominalismului, ci opusul său, fiind o clauză de indexare, prin care recurentul este ținut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă, astfel încât, în opinia sa, clauza privind riscul valutar poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

Este adevărat că o clauză de indexare ar fi fost prin sine însăși o formă de derogare de la principiul nominalismului, însă, Înalta Curte nu poate reține susținerea recurentului potrivit căreia clauza pe care a contestat-o este în realitate o clauză de indexare, întrucât, prin natura sa, o clauză de indexare este acea clauză contractuală ce prevede corelarea unei valori economice cu o altă valoare economică, în vederea menținerii în timp a valorii reale a obligațiilor contractuale, prin raportare la evoluția unor indici aleși consensual, or, așa cum reiese din contractul în cauză, un astfel de indice/etalon (cum ar fi putut fi, de pildă, cursul de schimb valutar de la data contractării creditului) nu există.

În altă ordine de idei, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamant prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al francului elvețian la data încheierii contractului, întrucât urmărește înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Cât privește aplicarea teoriei impreviziunii, Înalta Curte reține că, sub acest aspect, în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale a României nr. 62/07.02.2017 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161/03.03.2017, instanța de contencios constituțional a statuat în cuprinsul considerentului 38 faptul că:

"În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenției părților, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobânda și comisioanele prevăzute în contract. Același principiu se aplică în cazul concret al contractului de credit (care nu reprezintă altceva decât un tip de contract de împrumut de consumație cu dobândă), atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale și câtă vreme împrumutatul are obligația de a restitui lucruri de aceeași cantitate și calitate. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur."

Tot Curtea Constituțională a României a arătat atât în Decizia nr. 623/25.10.2016 (par. 96 și 98 din Decizie), cât și în Decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 și 46 din decizie) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului" și un " risc supraadăugat' care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul inițial.

Prin urmare, nu se poate face aplicarea teoriei impreviziunii, cu atât mai mult cu cât, în considerarea dispozițiilor art. 6 din actualul C. civ., prevederile art. 1271 C. civ. (2009) nu sunt aplicabile raportului juridic încheiat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Prin invocarea teoriei impreviziunii, recurentul se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuție sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

De altfel, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Nu în ultimul rând, instanța constată că recurentul-reclamant nu a învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefundat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1863 A din 12 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1863 A din 12 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2021.