ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1126/2021

Ședința publică din data de 11 mai 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 13.04.2016, sub nr x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea absolută a următoarelor clauze din Contractul de credit ipotecar nr. x din data de 18.10.2007: a) clauza 3.3 prin care se prevede că banca poate modifica valoarea dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii; b) clauza 4.1 prin care se prevede rambursarea ratelor în valuta în care s-a acordat creditul; c) clauza 4.6 prin care se prevede ca eventualele diferențe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat, având în vedere natura abuzivă a acestora, în temeiul art. 4 si urm. din Legea nr. 193/2000; să dispună modificarea contractului, în sensul: a) înghețării cursului de schimb valutar CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv 1,88 RON/CHF; b) calculării ratelor aferente contractului de credit la valoarea CHF-LEU de la momentul semnării contractului, respectiv 1,88 RON/CHF, începând cu data semnării contractului și până la sfârșitul perioadei de contractare; c) obligării pârâtei la plata sumelor achitate în plus, rezultate din diferența de curs valutar, valabil de la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar valabil la data semnării contractului; d) obligării pârâtei la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acestora de către pârâta și să se dispună restituirea creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la momentul contractării; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Prin sentința civilă nr. 4075/07 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A., s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor din Contractul de credit nr. x din 18.10.2007 cuprinse în art. 3.3 teza a doua, în ceea ce privește sintagma "Banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a băncii" și a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumelor plătite nedatorat de către acesta în temeiul clauzelor constatate ca abuzive și nule absolut, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate la data plății efective a acestui debit. Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A. și pârâta B. S.A..

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 477 din 14 martie 2019, a respins excepția tardivității formulării apelului declarat de apelantul reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 4075/07.11.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, ca neîntemeiată. A respins apelurile formulate de reclamantul A. și de apelanta pârâtă S.C. B. S.A., împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate. A respins cererea apelantei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 477 de la 14 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.A. care a solicitat casarea deciziei atacate, admiterea apelului și respingerea în tot a acțiunii.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a arătat că soluția prin care a fost respins apelul cu privire la constatarea caracterului abuziv a clauzei de la art. 3.3. teza a II-a din contract a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel nu a realizat o analiză a clauzei prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexă, unde este prevăzută, prin excepție de la dispozițiile art. 4 din lege, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza textului art. 4 alin. (1) din actul normativ pentru a ajunge la concluzia că în cauză există un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

A arătat recurenta că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobânda variabilă în funcție de evoluția pieței financiare au respectat dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit -alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, la acea dată neexistând obligația legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcție de un anumit indice de referință sau alt criteriu.

Recurenta a considerat că este greșită motivarea instanței de apel, în sensul ca noțiunea de piața financiară nu este definită în contract, și nu sunt prezentate elemente de identificare a situației care poate duce la modificarea dobânzii. Sintagma evoluția pieței financiare sintetizează o modalitate de calcul la un nivel accesibil consumatorului mediu, dobânda fiind calculată în raport cu mai mulți indicatori financiari: CDS - riscul de țară, Libor la care se adauga marja, cheltuielile de logistică și costurile privind rezerva minimă obligatorie către BNR, iar pentru a cuprinde toți acești indicatori într-o formulă care să fie înțeleasă și de un consumator fără cunoștințe de specialitate în domeniu, banca a folosit sintagma "evoluția pieței financiare" întrucât a apreciat ca aceasta înglobează toți acești indicatori ce semnifică un proces dinamic.

Legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu impunea băncilor prezentarea pe larg în cuprinsul contractului a modului de calcul al dobânzii variabile, ci doar indicarea motivului întemeiat, ca atare nivelul dobânzii variabile nu trebuia precizat în contract în funcție de un anumit indice de referință, această obligație a fost introdusă ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010, iar banca a implementat aceste prevederi prin actul adițional la contractul de credit, prin care a fost introdusă formula de calcul a dobânzii consacrată la nivel legislativ, respectiv indicele LIBOR la 6 luni + marja fixă a băncii.

Recurenta a arătat că determinarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare nu este contrară cerințelor bunei - credințe dat fiind faptul că orice instituție de credit, atunci când acordă un credit pe termen lung, nu are o sursă de finanțare pe aceeași perioadă, de aceeași mărime și cu o structură similară respectivului credit astfel că, pentru acordarea împrumutului, banca cumpără valută de pe piața externă, împrejurare față de care apare justificată inserarea unei clauze contractuale prin care părțile convin ca dobânda să se modifice în funcție de viitoarele evoluții ale pieței financiare.

Raportându-se la prevederile legale aplicabile la momentul semnării contractului, recurenta a concluzionat în sensul că această clauză de la art. 3.3. nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul intimatului-reclamant, în condițiile în care dezechilibrul - condiție a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică.

Recurenta a indicat jurisprudența C.J.U.E. pe care a considerat-o relevantă, respectiv Cauza C-226/12, hotărârea CJUE Constructora Principado S.A. vs. Jose Ignacio Menendez Alvarez, Cauza C-415/11, Mohamed Aziz, Hotărârea Curții din 14 martie 2013. S-a arătat că C.J.U.E. a statuat că noțiunea dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare - Cauza C-415/11, Mohamed Aziz.

În ceea ce privește fluctuația dobânzii, recurenta a precizat că se încadrează în situația de excepție stabilită la pct. l lit. a) alin. (2) din Anexa la Legea nr. 193/2000 întrucât prin contract s-a stabilit în mod clar și inteligibil că se va percepe o dobânda curentă revizuibilă.

A invocat recurenta faptul că, în mod eronat, prin interpretarea greșită a prevederilor legale aplicabile în materie, instanța de apel a considerat că nu au fost implementate la nivel contractual prevederile O.U.G. nr. 50/2010 privind formula de calcul a dobânzii prin raportare la indicele LIBOR la 6 luni.

Recurenta a concluzionat în sensul că a respectat întocmai prevederile O.U.G. nr. 50/2010 și a exprimat dobânda, începând cu anul 2010, prin raportare la formula consacrată legal, astfel că, atât sentința pronunțată pe fond, cât și decizia instanței de apel au fost date cu aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în cauză.

Recurenta a susținut că și soluția prin care instanța de apel a menținut decizia instanței de fond de obligare la restituirea dobânzii este nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material întrucât instanța a intervenit în raporturile contractuale într-un mod nepermis de legislație, prin stabilirea prețului contractului, deoarece în contractul de credit părțile au convenit ca dobânda să fie revizuibilă, dobânda având caracter fix exclusiv în primul an de creditare, nu și ulterior.

Recurenta a arătat că, în conformitate cu prevederile legislației aplicabile în prezenta cauză, înlăturarea unei clauze abuzive nu înseamnă că instanța de judecată poate interveni în raportul contractual modificând conținutul clauzelor, astfel că, prin soluția dată, instanțele au încălcat tocmai art. 7 din Legea nr. 193/2000 și jurisprudența C.J.U.E., Cauza C-618/10, Banco Espanol de Credito S.A. vs. Joaquin Calderon Camino. Nu poate forma obiectul controlului de legalitate nici clauza contractuală prin care s-a stabilit o dobânda variabilă, nici clauza contractuală prin care banca și-a rezervat dreptul de a modifica unilateral rata dobânzii, ci doar cel mult criteriul folosit de către bancă în momentul majorării ratei dobânzii, mai precis, respectarea acestui criteriu.

A precizat recurenta că, în mod nelegal instanța de apel a dispus restituirea către intimatul - reclamant a sumelor percepute în baza clauzei contractuale constate ca având caracter abuziv și obligarea recurentei la plata dobânzii legale.

În raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a învederat faptul că instanța de apel a anulat clauza de la art. 3.3. teza a doua din contract potrivit căreia, începând cu al doilea an dobânda devine revizuibilă fără a prezenta vreo motivare care să justifice caracterul abuziv al dobânzii revizuibile.

A considerat recurenta că prin decizia recurată s-a făcut o vădită confuzie între tipul de dobândă și motivul de variație în condițiile în care nicio prevedere din legislația consumului în vigoare la semnarea contractului nu interzice dobânda variabilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 martie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părțile neexercitând acest drept.

Prin încheierea din 9 iunie 2020 a fost admis în principiu recursul.

Prin încheierea din 29 septembrie 2020 a fost suspendată judecata recursului în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, cauza fiind repusă pe rol ulterior.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a arătat că soluția prin care a fost respins apelul cu privire la constatarea caracterului abuziv a clauzei de la art. 3.3. teza a II-a din contract a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel nu a realizat o analiză a clauzei prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexă, unde este prevăzută, prin excepție de la dispozițiile art. 4 din lege, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza textului art. 4 alin. (1) din actul normativ pentru a ajunge la concluzia că în cauză există un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Critica este nefondată, decizia atacată fiind pronunțată cu respectarea acestor dispoziții legale, astfel cum rezultă din verificarea considerentelor.

Astfel, în mod corect s-a reținut prin decizia recurată că, raportat la dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: clauza contractuală să nu fi fost negociată; clauza să creeze, prin ea însăși, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul a fost creat în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Conform art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Din interpretarea acestei dispoziții legale rezultă că profesionistul, în cazul de față banca, poate modifica unilateral rata dobânzii, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract, iar conform practicii instanței comunitare clauzele respective trebuie să fie exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Motivul prevăzut în art. 3.3 din contractul de credit încheiat cu reclamanta și care în accepțiunea băncii permite modificarea unilaterală a dobânzii este acela al evoluției pieței financiare sau al modificării politicii de creditare a bănci.

Înalta Curte, reține că, pentru a se putea aprecia asupra caracterului întemeiat al motivului cuprins în clauza analizată, se impunea reglementarea unor situații clare și descrise corespunzător, precum și inserarea unor criterii obiective de apreciere, care să ofere consumatorului posibilitatea de a cunoaște de la început reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna.

Instanța de apel a reținut că, nu se pot stabili care sunt motivele concrete care ar putea determina banca să revizuiască dobânda, nefiind prevăzute clar criteriile în funcție de care va opera modificarea, indicii bancari care ar fi intrat în componența formulei de calcul, astfel încât, atât consumatorul, cât și instanța de judecată, să aprecieze în ce măsură se justifică o eventuală majorare a ratei dobânzii. Pentru a fi clar și inteligibil formulate, clauzele care prevăd caracterul variabil al dobânzii trebuie să se raporteze la indici obiectivi, publici și verificabili.

În condițiile în care motivele menționate în clauza analizată nu îndeplinesc condiția caracterului întemeiat al măsurii, nu se poate deduce care este mecanismul în funcție de care poate evolua dobânda, în partea ei variabilă, care ar fi formula matematică aplicabilă și factorii care pot influența evoluția dobânzii, astfel că nu se poate reține caracterul clar și inteligibil al clauzei contractuale care permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii, creându-se, astfel, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel.

A arătat recurenta că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobânda variabilă în funcție de evoluția pieței financiare au respectat dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit - și anume alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, neexistând obligația legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcție de un anumit indice de referință sau alt criteriu.

Înalta Curte reține că analiza caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 3.3 din contract nu este împiedicată de faptul că practicarea unei dobânzi variabile este permisă de legislația bancară. Caracterul abuziv al clauzelor nu este determinat de o eventuală nelegalitate a acestora, ci de modul în care acestea au fost formulate și inserate în cuprinsul contractului prin raportare la condițiile prevăzute în Legea nr. 193/2000.

Analizând clauza care reglementează dobânda variabilă, instanța de apel a reținut că mecanismul de variație al dobânzii nu este prevăzut, nerespectând exigențele privind transparența, precum și caracterul clar și inteligibil, ca atare, posibilitatea majorării dobânzii care a fost negociată de părți drept variabilă, în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii, nu răspunde criteriilor de transparență, făcând dispoziția neinteligibilă pentru consumator.

În aceste condiții, referitor la lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei 3.3 contractul de credit, vor fi înlăturate și criticile prin care recurenta a menționat că, sintagma "evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii" este pe înțelesul unui consumator mediu informat, prin urmare, nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Explicațiile date de recurentă cu ocazia judecății privind faptul că sintagma evoluția pieței financiare sintetizează o modalitate de calcul care se situează la un nivel accesibil consumatorului mediu, nu respectă obligația de transparență impusă de lege și respectiv stipularea unor clauze contractuale clare și inteligibile care să permită consumatorului exprimarea acordului de voință în deplină cunoștință de cauză.

Aprecierile recurentei că, abia începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, instituțiile bancare au fost obligate să reflecte variația dobânzii în funcție de un indice de referință, în cauză Libor, este nefondată având în vedere că la momentul încheierii contractului de credit era în vigoare Legea nr. 193/200 prin care se prevede în alin. (1) al Anexei la aceasta, obligația menționării în contract a motivelor privind posibilitatea modificării unilaterale a contractului de către profesionist.

Susținerile recurentei că determinarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare nu este contrară cerințelor bunei - credințe dat fiind faptul că orice instituție de credit, atunci când acordă un credit pe termen lung, nu are o sursă de finanțare pe aceeași perioadă și de aceea apare justificată inserarea unei clauze contractuale prin care părțile convin ca dobânda să se modifice în funcție de viitoarele evoluții ale pieței financiare, în mod corect au fost înlăturate de instanța de apel cu motivarea că acestea contravin obligației de transparență prevăzute de Legea nr. 193/2000, ce constă în stipularea în contract unor clauze clare și inteligibile al căror conținut să poată fi cunoscut independent de vreo explicație extrinsecă contractului.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a analizat dezechilibrul - de natură juridică, iar nu economică, reținându-se faptul că a fost încălcată obligația de transparență contractuală, motiv pentru care și această critică, fiind nefondată, va fi respinsă ca atare.

Recurenta a indicat jurisprudența C.J.U.E. pe care a considerat-o relevantă, respectiv Cauza C226/12, hotărârea CJUE Constructora Principado S.A. vs. Jose Ignacio Menendez Alvarez, Cauza C-415/11, Mohamed Aziz, Hotărârea Curții din 14 martie 2013. S-a arătat că C.J.U.E. a statuat că noțiunea dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare - Cauza C-415/11, Mohamed Aziz.

Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere jurisprudența CJUE relevantă în cauză, respectiv cauza Constructora Principado S.A., C 226/12 prin s-a stabilit că, în scopul aprecierii existenței eventuale a unui dezechilibru semnificativ trebuie să se țină seama de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului, raportat la toate circumstanțele care au însoțit încheierea acestui contract, precum și la toate celelalte clauze ale acestuia. Curtea Europeană de Justiție a reținut că dezechilibrul semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale.

Totodată, în cauza Mohamad Aziz C415/11, CJUE a reținut că "noțiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se găsește consumatorul menționat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive".

În ceea ce privește condiția relei-credințe, în cauza Constructora Principado S.A., C 226/12 s-a reținut că "pentru a ști dacă dezechilibrul este creat "în contradicție cu cerința de bună-credință", este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale".

În ceea ce privește fluctuația dobânzii, recurenta a precizat că se încadrează în situația de excepție stabilită la pct. l lit. a) alin. (2) din Anexa la Legea nr. 193/2000 întrucât prin contract s-a prevăzut în mod clar și inteligibil că se va percepe o dobânda curentă revizuibilă.

Potrivit acestui text de lege prevederile pct. l lit. a) alin. (2) nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

După cum rezultă din conținutul său, textul de lege trimite la existența unei motivații întemeiate a furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, însă motivațiile nu presupun aprecierea discreționară a profesionistului, cum greșit susține recurenta, ci acestea trebuie să rezulte din dispoziții contractuale exprese.

A invocat recurenta faptul că, în mod eronat, prin interpretarea greșită a prevederilor legale aplicabile în materie, deoarece s-a considerat că nu au fost implementate la nivel contractual prevederile O.U.G. nr. 50/2010 privind formula de calcul a dobânzii prin raportare la indicele LIBOR la 6 luni.

Criticile recurentei sunt nefondate având în vedere că alinierea contractului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 susținută de aceasta nu poate fi considerată o acceptare în mod tacit câtă vreme nu i s-a comunicat acest act, astfel că între părți își produce efectele contractul de credit în forma în vigoare la data semnării sale.

Recurenta a considerat că și soluția de obligare la restituirea dobânzii este nelegală întrucât instanța a intervenit în raporturile contractuale prin stabilirea prețului contractului, dobânda având caracter fix, exclusiv în primul an de creditare, nu și ulterior.

Criticile vor fi înlăturate având în vedere că prin decizia atacată s-a reținut caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.3 ceea ce a determinat anularea consecințelor aplicării acestei clauze în perioada în care a fost aplicată de către recurenta-pârâtă. Înlăturarea acestor clauze a fost determinată de faptul că dobânda aplicabilă este cea convenită de părți iar nu cea stabilită unilateral de recurenta- pârâtă în temeiul clauzei abuzive.

Așadar, nu se poate reține că prin declararea caracterului abuziv al clauzei de la art. 3.3. din contractul de credit a avut loc o stabilire a prețului contractului de către instanța de apel, aceasta acționând în limitele contractuale agreate de părți, sancțiunea nulității intervenind pentru clauzele al căror caracter abuziv a fost constatat.

Sunt nefondate și criticile prin care se susține încălcarea art. 7 din Legea nr. 193/2000 și jurisprudența C.J.U.E. cu referire la Cauza C-618/10, Banco Espanol de Credito S.A. vs. Joaquin Calderon Camino, deoarece ipoteza în cauză este diferită. Interpretarea dată de CJUE în cauza C-618/10 prevede că "Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, precum articolul 83 din Decretul legislativ regal 1/2007 de aprobare a formei modificate a Legii generale privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor și a altor legi din 16 noiembrie 2007, care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze".

Astfel, jurisprudența CJUE se referă la situația în care, în urma declarării abuzive a clauzei privind dobânda, instanța de judecată nu poate interveni în contract în vederea stabilirii unei dobânzi.

Or, contractul de credit supus judecății nu a rămas fără dobândă ci, în urma aplicării sancțiunii nulității de către instanță, a fost menținută dobânda convenită de părți înainte de modificarea unilaterală a acesteia de către bancă.

Consecința declarării ca abuzive a clauzei privind dobânda are drept efect nulitatea absolută a clauzei care dă dreptul părții prejudiciate, în cauză consumatorului, la restituirea sumelor percepute în baza clauzei contractuale constate ca având caracter abuziv și obligarea recurentei la plata dobânzii legale.

Referitor la remediul aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Este nefondat și motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta a învederat faptul că instanța de apel a anulat clauza de la art. 3.3. teza a doua din contract fără a prezenta vreo motivare care să justifice caracterul abuziv al dobânzii revizuibile și a făcut o vădită confuzie între tipul de dobândă și motivul de variație în condițiile în care legislația în vigoare la semnarea contractului nu interzicea dobânda variabilă.

Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat motivele de apel și a prezentat raționamentul juridic pe baza căruia s-a reținut caracterul abuziv al clauzei privind dobânda variabilă, iar faptul că nu au fost însușite susținerile recurentei-pârâte, nu poate fi reținut ca reprezentând nemotivarea hotărârii.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, clauza privind dobânda variabilă a fost anulată având în vedere limbajul neclar în care a fost exprimată această clauză iar nu faptul că se referă la variația dobânzii, astfel cum greșit susține recurenta.

În consecință, pentru considerentele arătate în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 477/2019 din 14 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 477/2019 din 14 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 mai 2021.