ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1018/2021

Ședința publică din data de 15 aprilie 2021

Asupra recursului de față,

Din actele dosarului se constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă, la data de 12.08.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța:

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei B. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin sentința civilă nr. 73 din 14.01.2016, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A..

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 932/2018 din 9 mai 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta A..

Împotriva deciziei civile nr. 932/2018 din 9 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că opinia instanței de apel referitor la conversia care a operat în moneda EURO, este una greșită, întrucât respectiva conversie a avut loc concomitent cu momentul acordării efective a creditului, respectiv la data de 16 septembrie 2008, pe același cont al Recurentei Reclamante, în care a fost virat împrumutul.

Recurenta-reclamantă consideră că principiul nominalismului monetar nu interzice conversia în RON a creditelor în valută, ci este chiar regula originară care o impune în caz de fluctuație a cursului. Din dispozițiile art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864 rezultă că, dacă există o fluctuație a prețului monedelor, anterioară scadenței împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în banii lichizi ai epocii, adică în specia aflătoare în curs la data plății.

Contrar celor reținute de instanța de apel, susține recurenta-reclamantă, prin raportare la Regulamentul BNR nr. 4/2005, nu există posibilitatea de a plăti în altă monedă pe teritoriul României, cu excepția unor cazuri deosebite și limitativ prevăzute de legislație, pentru care recurenta reclamantă nu se califică.

Astfel, recurenta-reclamantă susține că, în mod greșit a considerat instanța aplicabile prevederile art. 3 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, întrucât acestea fac referire exclusiv la operațiunile prevăzute la alin. (2) și/sau în anexa nr. 2 din același articol: ..Operațiunile prevăzute la alin. (2) și în anexa nr. 2 la prezentul regulament se pot efectua si în valută, numai pe baza acordului de voință al părților", iar nu la operațiunile prevăzute la alin. (1), incidente în ceea ce privește raportul de prestări servicii bancare, încheiat de B. S.A. cu recurenta - reclamantă.

Recurenta-reclamantă susține că în mod greșit a considerat instanța incidente prevederile art. 3 alin. (3) din Regulamentul BNR nr. 4/2005, în prezenta cauză, întrucât părțile nu se încadrează în vreunul din cazurile prevăzute de anexa nr. 2 și nici în cel prevăzut de alin. (2) al art. 3 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, întrucât, astfel cum chiar instanța a recunoscut, aplicabil celor doi rezidenți, este alin. (1), raportat la operațiunile derulate între aceștia.

Revenind la principiul nominalismului, recurenta-reclamantă arată că acesta are caracter supletiv, astfel încât prevederile ce îl transpun în contract, pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidență excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, reținută în hotărâre.

Recurenta-reclamantă consideră că excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, așa cum a arătat CJUE în decizia din Cauza C-186/16, pct. 28, presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie sp reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar pe de altă parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Recurenta-reclamantă consideră că Interpretând per a contrario excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 rezultă 2 consecințe: clauzele contractuale ce reflectă norme supletive, pot face obiectul analizei caracterului abuziv și clauzele contractuale ce reflectă norme obligatorii, dar care instituie un nivel mai scăzut de protecție al consumatorilor, pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, în vederea respectării minimului de protecție instituit de Directivă. În acest sens, instanța va aplica prioritar Directiva 93/13 și Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, așa cum obligă art. 20 alin. (2) din Constituție.

Or, principiul nominalismului, așa cum a fost invocat în apărare de intimata - pârâtă și reținut de instanța de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Totodată, recurenta-reclamantă susține că Directiva 93/13 își propune, printre altele, să protejeze consumatorii și contra inserării în contracte a unor norme legale, de la care aceștia ar fi putu deroga, dar le-au fost impuse de profesionist, printr-un contract nenegociat, precum cel din prezenta cauză, prin superioritatea tehnică, juridică și economică a instituției de credit B..

În concluzie, recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel ar fi trebuit să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă, reiterând faptul că, în acest sens, să fie avut în vedere pct. 31 din Decizia CJUE din cauza C186/16.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel pentru o nouă judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 15 noiembrie 2018 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 14 februarie 2019 a fost admis în principiu recursul și s-a acordat termen la 17 octombrie 2019 pentru judecarea pe fond în ședință publică.

Prin încheierea din data de 17 octombrie 2019, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurentă în memoriul de recurs, care vizează exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reținute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curții de Justiție nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"27. (…) împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

(...)

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri.

Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe, curtea de apel a reținut în mod corect că referitor la prevederile Regulamentului BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, se constată că, într-adevăr art. 3 alin. (1) consacră principiul plăților în monedă națională între rezidenți, însă alin. (3) al aceluiași articol permite realizarea de "Operațiuni (...) și în valută, numai pe baza acordului de voință al părților". Astfel, odată încheiată convenția de credit prin care s-a acordat un împrumut în valută și s-a convenit achitarea ratelor în aceeași monedă, reclamanta nu mai poate invoca regulile care guvernează regimul valutar și de la care a înțeles să excepteze contractul pe care l-a încheiat cu banca.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel fiind, instanța de apel printr-o amplă și temeinică analiză a dispozițiilor articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și cu indicarea reținerilor instanței europene în cauza Andriciuc, a constatat în mod judicios că instanța europeană nu a făcut distincție între normele ce se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât și cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Cu privire la reținerea unor aspectele referitoare la înghețarea cursului de schimb valutar, se reține că, invocându-se asimetria informațională a băncii față de recurentă pentru a se transfera asupra acestuia integral riscul valutar, cu consecința creării unui dezechilibru contractual major și contrar bunei-credințe, se solicită în fapt de către reclamantă intervenția instanței pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutatul are obligația restituirii integrale a creditului în aceeași cantitate de monedă în care a fost acordat.

Pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanță în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 și care este și unul juridic, iar nu exclusiv economic, instanța nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unei nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

Din momentul în care banca își execută obligația de a pune la dispoziția împrumutatului suma, monedă străină, astfel cum i-a fost solicitată, riscul contractual presupune și neexecutarea obligațiilor de către consumator, iar în plus, acest risc nu se poate cunoaște de la chiar momentul încheierii convenției de credit deoarece contractele conțin termene de plată foarte lungi.

Susținerile recurentei privind riscul valutar nu pot fi primite, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE și reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul având atribuția doar de a constata nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, iar nu și să îi modifice conținutul.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Așadar, se observă că prevederile contractuale ale părții din prezenta speță nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentei și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma arătată în contract.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-81/19, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 932/2018 din 9 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 932/2018 din 9 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 aprilie 2021.