ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 505/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de 27 noiembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, secția civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

A) Constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar (contracte în moneda toxică), a prevederilor contractuale regăsite în ANEXA 1 la punctul 4 cu conținutul indicat în ANEXA 1 la punctul 4 clauze inserate în contractele de credit și eliminarea acestora;

B) Obligarea pârâtei la înghețarea cursului valutar aplicat ratelor lunare de restituire a împrumutului ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar prin adaptarea contractelor, obligarea pârâtei la stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului (1,9924 RON la 29.10.2007), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit, precum și obligarea pârâtei la restituirea excedentului de plată care rezultă în urma diferenței sumelor de bani achitate la cursul perceput de către pârâtă și a sumelor pe care trebuia reclamanta să le achite la cursul CHF-LEU de la data încheierii contractului de credit menționat mai sus;

C) Obligarea pârâtei la denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor intre rezidenți se plătește în moneda națională și, pe cale de consecință, să convertească în RON creditul acordat, la cursul de schimb CHF/RON de la momentul semnării contractului și să restituie reclamantei sumele de bani achitate cu acest titlu;

D) Obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plății lor și până la data achitării efective a debitului;

E) Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată;

Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă, prin sentința civilă nr. 4960 din 14 aprilie 2016, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pe pârâta C. S.A., în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată, sub nr. x/2016, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 20 iunie 2016.

La data de 13 aprilie 2016 reclamanta A. a înaintat Judecătoriei Sectorului 2 București o cerere precizatoare, prin care a depus interogatoriul spre a fi administrat pârâtei, probă solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Prin cererea precizatoare depusă la 31 august 2016, reclamanta a indicat valoarea obiectului cererii, respectiv a pretențiilor solicitate la pct. B din acțiune ce vizează restituirea excedentului de plată, astfel cum i s-a pus în vedere prin citația emisă pentru termenul din 14 septembrie 2016, în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă. Ulterior, la data de 12 septembrie 2016, reclamanta a formulat o altă cerere precizatoare, prin care a depus încă un exemplar al anexei 1, menționată în cererea de chemare în judecată, în care se regăsește clauza de risc valutar.

Prin sentința civilă nr. 8088 din 21 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a respins cererea formulată reclamanta A., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamanta A., solicitând schimbarea în tot a acesteia.

Prin decizia civilă nr. 1794 A din 23 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 8088 din 21 decembrie 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Reclamanta a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar din contract și stabilizarea cursului valutar la nivelul celui existent la momentul încheierii convenției de credit, invocând legislația specială din materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 și art. 1271 din C. civ. (2009).

În raport de data încheierii contractului de credit bancar (29.10.2007), s-a arătat că este aplicabil în speță C. civ. de la 1864, iar nu cel adoptat prin Legea nr. 287/2009, invocat de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Instanța de apel a apreciat că, în condițiile stabilirii obiectului contractului de credit într-o monedă străină, în speță CHF, obligația de plată a ratelor creditului în această monedă este conformă principiului nominalismului monetar consacrat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, în sensul că împrumutatul are obligația de restituire a sumei arătate în contract, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor.

Acest text de lege trebuie coroborat cu art. 1576 din același cod care definește împrumutul de consumație, respectiv menționează că este de esența acestui contract ca împrumutatul să restituie lucruri de aceeași specie și în aceeași câtime.

În baza acestor texte legale, obligațiile împrumutatului de restituire a creditului primit au același conținut cu cel prevăzut în contractul analizat în cauză.

Pe cale de consecință, chiar în lipsa clauzei contestate de reclamantă, dreptul comun ar fi dat conținutul obligației de restituire în aceeași monedă în care a fost contractat împrumutul.

Aspectele invocate de către apelanta-reclamantă în susținerea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar reprezintă, în realitate, critici împotriva textului de lege ce consacră principiul nominalismului monatar, ceea ce nu este permis de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Acest text trebuie interpretat în lumina Directivei 93/13/CEE, care prevede în mod expres la art. 1 alin. (2) și în considerentul 13 din preambul că aceasta nu se aplică la normele care, în conformitate cu legea internă, se aplică părților contractante, cu condiția ca acestea să nu fi instituit alte acorduri.

De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în Hotărârea pronunțată în cauza C-280/1, Barclays Bank contra Sara Sanchez Garcia și alții, a interpretat directiva în sensul că sunt excluse din domeniul de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora.

Normele din C. civ. care reglementează restituirea împrumutului în aceeași monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părțile pot să deroge de la acestea, însă în speță nu au făcut-o.

În condițiile în care clauza în discuție nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acesteia este exclus.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a avut în vedere și considerentele Deciziei nr. 62 din 7 februarie 2017 a Curții Constituționale, paragrafele 35-43, referitoare la incidența principiului nominalismului.

Este neîntemeiată susținerea apelantei-reclamante, în sensul că din hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13, Kasler/OTP, s-ar desprinde concluzia că o clauză precum cea contestată în speță poate fi analizată din perspectiva caracterului abuziv.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a avut în vedere următoarea ipoteză:

"…cazul unui împrumut exprimat într-o monedă străină, dar deblocat, în realitate, în moneda națională și care trebuie rambursat de consumator exclusiv în moneda națională…".

Or, în speță, atât obiectul contractului, cât și executarea acestuia, restituirea și plata dobânzii, sunt stabilite în aceeași monedă străină - francul elvețian.

Referitor la susținerile privind încălcarea obligației băncii de informare a consumatorului în faza precontractuală, Curtea a apreciat că aceasta interesează doar sub aspectul aplicării art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În cauza de față, caracterul abuziv al acestei clauze nu poate fi analizat din perspectiva art. 3 alin. (2) din lege, astfel că este de prisos a fi examinat și acest caz de excludere a analizei caracterului abuziv.

Susținerile apelantei-reclamante privind îndeplinirea condițiilor de la art. 4 alin. (1) nu au mai fost analizate, față de concluzia la care instanța a ajuns în sensul că analiza caracterului abuziv este exclusă în cauză.

În realitate, susținerile reclamantei în ceea ce privește situația de fapt se referă la apariția unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în timpul executării contractului, iar nu un dezechilibru existent la momentul încheierii contractului.

Încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, care trebuie să fie restituit într-o perioadă mare de timp, implică, în mod automat, suportarea de către părți a riscurilor ce pot apărea, în viitor, cu privire la procurarea respectivei monede de pe piață. Un astfel de risc este și cel al modificării cursului de schimb, risc care nu putea fi exclus raportat la faptul că atât leul, cât și francul elvețian sunt monede tranzacționate liber pe piață, economia României fiind și ea o economie de piață, potrivit art. 135 din Constituție.

Referitor la aplicarea teoriei impreviziunii la situația din speță, Curtea a reținut că aceasta a primit reglementare legislativă doar prin Noul C. civ., inaplicabil în cauză.

Cât privește considerentele deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale ce fac referire la teoria impreviziunii, aplicabilă în temeiul principiilor de drept ale echității și bunei-credințe, Curtea de Apel București a avut în vedere că evoluția cursului de schimb a fost un fapt asumat de reclamantă încă de la încheierea contractului, prin stipularea unor clauze exprese în acest sens (cele contestate).

În al doilea rând, cursul valutar a evoluat în defavoarea reclamantei pe o perioadă mare de timp, respectiv pe parcursul mai multor ani, fără ca aceasta să solicite o refinanțare pentru diminuarea pierderii, ceea ce denotă că și-a asumat riscul valorizării în continuare a monedei CHF, sperând într-o viitoare evoluție favorabilă a cursului.

Prin urmare, în aprecierea Curții, evoluția cursului valutar nu este o situație imprevizibilă pentru împrumutat, astfel încât să poată fi reținută incidența impreviziunii.

Întrucât executarea contractului de credit în moneda convenită de părți este conformă principiului nominalismului monetar și nu se poate pune în discuție caracterul abuziv al unei clauze care redă acest principiu, iar condițiile impreviziunii nu sunt îndeplinite în speță, solicitarea apelantei-reclamante de stabilizare a cursului valutar la nivelul celui existent la momentul încheierii contractului este neîntemeiată.

La data de 12 ianuarie 2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1794 A din 23 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Deși prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat administrarea probei cu expertiză de specialitate în instituții bancare și proba cu interogatoriul pârâtei, pentru a dovedi că sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate din convenția de credit, respectiv condițiile privind intervenirea impreviziunii, instanța nu a pus în discuție administrarea acestor probe, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 211 din C. proc. civ., "completul de judecată, constituit potrivit legii, efectuează activitatea de cercetare și dezbaterea fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor și garanțiilor procesuale, în vederea soluționării legale și temeinice a acestuia".

De asemenea, art. 224 din C. proc. civ. prevede că:

"Instanța este obligată, în orice proces, să pună în discuția părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu".

La rândul lor, dispozițiile art. 237 din același cod impun ca, în cursul cercetării procesului, instanța să se pronunțe asupra probelor solicitate de către părți și să încuviințeze acele probe (fie cerute, fie propuse din oficiu) necesare în scopul aflării adevărului și soluționării cauzei, încuviințarea și administrarea probatoriului urmând să se facă cu respectarea dispozițiilor art. 255 și art. 260, respectiv cu respectarea prevederilor art. 264 din C. proc. civ. în ceea ce privește aprecierea asupra probelor.

Potrivit art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Totodată, dispozițiile art. 6 și art. 7 din C. proc. civ. garantează desfășurarea procesului cu respectarea principiului legalității (i.e. cu respectarea procedurii prevăzute de lege) și cu asigurarea dreptului la un proces echitabil, sens în care instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății.

Având în vedere toate aceste dispoziții legale, rezultă, așadar, că încuviințarea și administrarea probatoriului reprezintă o etapă esențială în soluționarea procesului civil, etapă în lipsa căreia nu se poate susține că accesul persoanei la justiție a fost respectat, fiind pusă sub semnul întrebării posibilitatea realizării scopului final, esențial al procesului civil, respectiv aflarea adevărului.

Față de conținutul dispozițiilor legale anterior citate, apare evident că instanța are obligația de a pune în discuția părților solicitările de probe formulate, urmând, după caz, să admită sau să respingă motivat solicitarea de administrare a unei anumite probe.

Or, în speță, instanțele devolutive nu au pus în discuție cererea reclamantei de administare a probei cu expertiză, respectiv a probei cu interogatoriul pârâtei.

Recurenta-reclamantă a arătat că nu există nicio încheiere de ședință în cuprinsul căreia să se menționeze faptul că au fost puse în discuția părților aceste aspecte, respectiv prin care instanța de judecată să se pronunțe, motivat, în sensul admiterii sau respingerii probelor solicitate. Din contră, interogatoriul propus de reclamantă spre a fi administrat pârâtei se află în continuare capsat la dosarul constituit la Judecătoria Sectorului 2 București (i.e. filele sunt legate între ele), dovadă a faptului că nicio instanță nu a parcurs măcar conținutul întrebărilor propuse.

În accepțiunea recurentei-reclamante, o astfel de eroare reprezintă o gravă încălcare a principiului legalității, respectiv a dreptului reclamantei la un proces echitabil și la o apărare corespunzătoare, constituind, totodată, o piedică în aflarea adevărului.

Punerea în discuție a probatoriului solicitat a fi încuviințat de instanța de judecată era esențială pentru ca reclamanta să poată proba faptul că încheierea convenției de credit în forma în care aceasta a fost perfectată este o consecință a acțiunilor pârâtei.

Recurenta-reclamantă a învederat faptul că a solicitat, în mod expres, acordarea unui credit în euro sau în RON, aspect ce rezultă inclusiv din convenția de creditare, unde se observă că parte din sumele împrumutate au fost folosite pentru refinanțarea altor credite, respectiv pentru efectuarea unor plăți în conturi constituite în RON, respectiv în euro și, nicidecum, în franci elvețieni.

Banca a fost cea care a limitat opțiunile reclamantei la un credit în franci elvețieni, punându-i în față un contract standard preformulat pe care l-a semnat fără să înțeleagă riscurile la care se supune.

Mai mult, dat fiind caracterul atipic al creditelor în franci elvețieni, se impune a se lămuri și contextul în care banca a elaborat acest pachet de credite în franci elvețieni, respectiv determinarea măsurii în care banca avea informații pentru a previziona evoluția cursului francului elvețian, politica sa de piață bazându-se întocmai pe această creștere previzionată a cursului.

Aceste aspecte, însă, deși esențiale pentru soluționarea cererii de chemare în judecată, au rămas neanalizate de către instanțele de fond.

În acest context, recurenta-reclamantă consideră că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. și că se impune admiterea recursului, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea analizării cererii de probe formulate prin acțiunea introductivă și reanalizării fondului cauzei în raport de probele ce vor fi încuviințate de instanță.

Totodată, autoarea căii de atac a solicitat instanței de recurs să observe faptul că prin cererea de chemare în judecată s-a invocat incidența dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în ceea ce privește clauza inserată la art. 4 din Condițiile generale ale convenției de credit, care stabilește obligativitatea rambursării împrumutului prin raportare la moneda în care acesta a fost acordat, respectiv francul elvețian, dar și incidența teoriei impreviziunii, dată fiind evoluția imprevizibilă și perturbatoare a echilibrului contractual pe care cursul de schimb CHF/RON a avut-o de la momentul acordării creditului și până la data formulării acțiunii.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de fond a respins aceste argumente ca o consecință directă a interpretării și aplicării greșite la situația de fapt a normelor de drept material incidente.

Astfel, a arătat că mai multe aspecte de fapt, indicate în cuprinsul cererii de recurs, conduc la concluzia că sunt îndeplinite în speță toate condițiile pentru ca instanța să constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 4 din Condițiile generale ale contractului de credit.

Față de aspectele relevate, apare evident că banca a acționat contrar bunei-credințe și în detrimentul consumatorului, forțând contractarea unor împrumuturi într-o monedă străină care nu se bucura de o utilizare efectivă pe piață, în deplină cunoștință a aspectului că această monedă înregistrează un trend ascendent, astfel încât s-a creat un dezechilibru vădit în defavoarea consumatorului.

Argumentele reclamantei au fost respinse de instanța de judecată motivat de faptul că dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 prevăd că, în condițiile stabilirii obiectului contractului de credit într-o monedă străină, împrumutatul are obligația de a restitui creditul în moneda arătată, indiferent de scăderea sau sporirea valorii acesteia.

Recurenta-reclamantă a susținut faptul că nu acesta este cazul în speța de față, întrucât nu se contestă conținutul unui text de lege, ci inserarea clauzei de risc valutar în contractul încheiat cu banca pârâtă, în contextul în care împrumutatul nu a dorit contractarea unui credit în moneda CHF, acesta fiind obligat, în realitate, să se supună propunerii băncii, fără a-i fi explicate clauzele contractuale și fără a înțelege obligațiile pe care și le asumă.

Cu alte cuvinte, reclamanta a contestat corectitudinea unei clauze contractuale într-un context specific, descris de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv de Directiva 93/13/CEE, în care, prin practici comerciale înșelătoare și prin prezentarea unui contract standard preformulat, banca a convins-o pe reclamantă să contracteze un credit contrar intereselor sale, explicându-i că acest credit este unul avantajos tocmai datorită caracterului stabil al monedei CHF, fără a preciza că va fi obligată să restituie împrumutul în aceeași monedă, indiferent de evoluția acesteia pe piață.

Așadar, apare evident că riscul valutar este suportat în întregime de către împrumutat, cât timp acesta are obligația (necunoscută la data contractării) de a rambursa creditul în moneda CHF, indiferent de valoarea acestei monede, în timp ce banca are dreptul de a modifica unilateral nivelul dobânzii, menținând sau chiar crescând nivelul acesteia, în ipoteza devalorizării monedei CHF.

Prin urmare, în opinia recurentei-reclamante, analizarea caracterului abuziv al clauzei indicate nu contravine nici prevederilor legislației speciale și nici jurisprudenței instanțelor de judecată, întrucât se raportează la un caz particular de neinformare, iar nu la o situație normală în care consumatorul este ținut să se supună unei norme legale.

Or, este cunoscut faptul că, deși toate instanțele din România recunosc principiul nominalismului monetar, există numeroase spețe în care aceleași instanțe au apreciat, raportat la situația concretă incidentă în speță, că acele clauze care impun suportarea riscului valutar de către împrumutat sunt fie clauze care se impun a fi anulate din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000, fie clauze care se impun a fi reevaluate din perspectiva menținerii echilibrului contractual, ca urmare a intervenirii unui caz de impreviziune.

În concluzie, raportat la aceste argumente, recurenta-reclamantă a solicitat instanței de recurs să constate că, în mod greșit, Curtea de Apel București a reținut că nu se impune analizarea valabilității clauzei de la art. 4 din convenția de credit din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Cât privește incidența teoriei impreviziunii, s-a arătat că reclamanta a invocat atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin apelul formulat argumente extinse. Cu toate acestea, instanțele de fond au respins incidența teoriei impreviziunii argumentat exclusiv de faptul că evoluția cursului valutar nu reprezintă o situație imprevizibilă, modificarea acestuia fiind asumată de către împrumutat și necontestată timp de mai mulți ani în care cursul a continuat să crească.

Și sub acest aspect, recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de judecată a făcut o interpretare și aplicare greșită a legii, întrucât argumentele prezentate nu sunt suficiente pentru a înlătura aplicabilitatea teoriei impreviziunii în speță.

Chiar dacă s-ar porni de la presupunerea că reclamanta a fost informată în mod corespunzător la încheierea contractului de credit și că aceasta și-a asumat modificarea cursului valutar, sub nicio formă, nu se putea previziona creșterea atât de rapidă și de mare a cursului CHF.

S-a mai învederat faptul că în cuprinsul deciziei nr. 62/07.02.2017 Curtea Constituțională s-a limitat numai la a preciza că nu se poate stabili intervenția unei situații de impreviziune prin lege, rămânând la latitudinea instanțelor de judecată să se pronunțe cu privire la acest aspect de la caz la caz.

Revine, așadar, instanței să aprecieze două aspecte: pe de-o parte, dacă evenimentul survenit ulterior încheierii contractului, ce a determinat această creștere a CHF, nu putea fi prevăzut, în mod rezonabil, la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale, iar, pe de altă parte, dacă această creștere face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor împrumutatului.

Cât privește primul aspect, în măsura în care instanța ar constata că, în speță, banca însăși nu cunoștea tendința de evoluție a cursului CHF, respingând incidența prevederilor Legii nr. 193/2000, apare evident că este îndeplinită condiția impreviziunii, în aceeași măsură în care această condiție a fost considerată îndeplinită de către instanțele de judecată în ceea ce privește criza financiară din anul 2008.

Prin raportare la alte contracte de credit încheiate în monedă străină, doar moneda CHF a avut o creștere spectaculoasă, ca urmare a deciziei Băncii Centrale a Elveției de a nu mai susține plafonul minim de schimb valutar al francului elvețian față de euro. Acest fapt a fost un eveniment imprevizibil, exterior contractului, care nu putea fi în sine anticipat de părți la momentul contractării.

Referitor la cea de-a doua condiție, recurenta-reclamantă a învederat că o creștere cu 113.7%, respectiv de 2.13 ori a monedei CHF în raport de moneda națională a cauzat o onerozitate excesivă a obligațiilor sale, prin comparație cu obligațiile băncii, având în vedere că de la momentul contractării creditului și până la data formulării recursului, a achitat băncii, în plus, suma de 93.127 RON.

În evaluarea riscului supra-adăugat în cauza dedusă judecății, recurenta-reclamantă a solicitat instanței să aibă în vedere faptul că o creștere de o asemenea anvergură a monedei CHF, în raport de moneda națională, nu putea fi, în mod rezonabil, previzionată de către un consumator mediu, potrivit standardului de referință instituit de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În acest sens, trebuie avută în vedere poziția de inferioritate a consumatorului la momentul contractării, atât din punct de vedere economic, față de cocontractantul său, cât și din punctul de vedere al lipsei cunoștințelor de specialitate. Aceasta, deoarece, astfel cum a subliniat și Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei nr. 623/2016, evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită și realizată în ansamblu, prin analiza cel puțin a calității și pregătirii economice/juridice a cocontractanților [dihotomia profesionist/consumator] (paragraful 98).

Totodată, s-a arătat că, urmare a creșterii valorii monedei CHF, economia contractuală este perturbată grav, iar efectele asupra situației împrumutatului sunt drastice, în condițiile în care acesta trebuie să achite lunar o rată ce depășește dublul valorii previzionate la momentul semnării convenției de credit.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a precizat că, sub nicio formă, faptul că nu a acționat mai devreme împotriva băncii nu reprezintă un semn că și-a însușit creșterea exagerat de mare a cursului valutar. Din contră, acest aspect nu este în măsură a dovedi altceva decât că reclamanta este un debitor de bună-credință, în lumina Deciziei Curții Constituționale (pct. 100 și 119), chiar dacă nu și-a asumat expres riscul schimbării împrejurărilor într-o asemenea măsură ca cea din prezenta cauză, în ciuda contractării unui credit într-o monedă străină.

De asemenea, a menționat că riscul major intervenit nu decurge din însăși natura contractului, căci, într-o asemenea interpretare, s-ar goli de conținut însăși decizia Curții Constituționale sus-citată, care nu s-ar mai putea aplica în cazul contractelor de credit, fiind lipsită de orice finalitate practică și devenind iluzorie.

Pentru toate argumentele expuse, prin raportare la art. 970 din C. civ. de la 1864, în lumina teoriei solidarismului contractual, reținând îndeplinite atât aspectul obiectiv al echității, cât și componenta subiectivă (slăbiciunea debitorului), recurenta-reclamantă A. a solicitat instanței de recurs să constate că este incidentă în speță teoria impreviziunii contractulale, fiind absolut necesară adaptarea contractului pentru a se menține utilitatea socială a acestuia.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului și un supliment la raport, care, după analiza în completul de filtru, au fost comunicate părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă A., stabilindu-se termen pentru soluționarea acestuia la 6 iunie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 6 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de petenta A. privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. și ale art. 27 din același cod, în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La termenul din 6 iunie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 22 iulie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și s-a fixat termen la data de 5 noiembrie 2020, cu citarea părților, termen la care s-a încuviințat cererea de amânare a judecării cauzei formulată de apărătorul ales al recurentei-reclamante și s-a acordat termen la 14 ianuarie 2021.

Termenul de judecată din 14 ianuarie 2021 a fost preschimbat, din oficiu, la data de 25 februarie 2021, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Nu pot fi primite criticile subsumate de recurenta-reclamantă motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Acest motiv cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziții procedurale care se referă la principiul aflării adevărului și la rolul judecătorului în cadrul probațiunii judiciare, cu implicații în ceea ce privește legalitatea procedurii judiciare, respectarea dreptului la apărare și la disponibilitatea procesuală.

Recurenta-reclamantă din prezenta cauză a făcut trimitere la dispozițiile art. 211, art. 224, art. 237, art. 22 alin. (6), art. 6 și art. 7 din C. proc. civ., susținând faptul că încuviințarea și administrarea probatoriului reprezintă o etapă esențială în soluționarea procesului civil, etapă în lipsa căreia nu se poate susține că accesul persoanei la justiție a fost respectat, fiind pusă sub semnul întrebării posibilitatea realizării scopului final, esențial al procesului civil, respectiv aflarea adevărului.

În concret, s-a arătat că nu există nicio încheiere de ședință în cuprinsul căreia să se menționeze faptul că au fost puse în discuția părților solicitările de probe formulate, respectiv prin care instanța de judecată să se pronunțe, motivat, în sensul admiterii sau respingerii acelor probe.

Înalta Curte constată că reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei cu interogatoriul pârâtei pentru a determina modul în care a acționat banca la momentul semnării contractului și dacă a existat vreo discuție legată de riscul valutar.

Prin cererea de apel, reclamanta nu a înțeles să critice sentința primei instanțe din perspectiva faptului că nu au fost puse în discuție probele solicitate prin acțiunea introductivă.

Pe cale de consecință, în faza procesuală a recursului, aceasta nu mai poate învesti legal instanța cu critici privitoare la modul în care Tribunalul București a dat eficiență dispozițiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., întrucât asemenea critici apar a fi formulate omisso medio.

Nu poate fi primită nici susținerea recurentei-reclamante, potrivit căreia instanța de apel nu a pus în discuție și nu s-a pronunțat cu privire la probele solicitate.

Conform dispozițiilor art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., "părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri".

Sub acest aspect, instanța supremă constată că în finalul cererii de apel, apelanta-reclamantă a solicitat, în probațiune, "probele administrate pe fondul cauzei, existente la dosar".

Prin urmare, nu se poate susține cu temei faptul că instanța de apel a săvârșit vreo eroare care să conducă la concluzia că s-a încălcat principiul legalității sau dreptul reclamantei la un proces echitabil și la o apărare corespunzătoare.

Principiul rolului activ al judecătorului, de care se prevalează recurenta, constituie numai opinia sa personală în înțelegerea acestei reglementări, care nu și-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părți.

Procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private, în care părțile au obligația să-și probeze susținerile, în condițiile, în ordinea și la termenele stabilite de lege sau judecător, rolul activ al judecătorului, de a veghea la prevenirea oricărei greșeli în aflarea adevărului fiind circumscris respectării drepturilor procesuale ale părților și a principiilor care guvernează procesul civil.

Motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Este esențial de subliniat faptul că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11, RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (paragraful 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (paragraful 28).

În Cauza C-34/13, Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (paragraful 78).

Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (paragraful 79).

Din Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16, Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (paragraful 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (paragraful 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (paragraful 29).

Așadar, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16, Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. C. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Prin urmare, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864. Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede că:

"întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății". Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenta-reclamantă, în calitate de persoană împrumutată, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Ceea ce pretinde recurenta-reclamantă este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar, cât și pe lipsa informării sale cu privire la caracteristicile monedei străine, care a plasat-o într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea, prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea sau inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmărește reclamanta care dorește stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta, deoarece teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea băncii pârâte, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Înalta Curte constată că argumentele recurentei-reclamante ce vizează îndeplinirea condițiilor pentru a se aprecia ca incidentă și pentru a se aplica teoria impreviziunii, chiar dacă ar fi găsite întemeiate, nu au aptitudinea de a determina schimbarea soluției în sensul preconizat de parte, acela de a obține recalcularea tuturor prestațiilor în raport de cursul de schimb de la momentul încheierii convenției de credit, întrucât adaptarea contractului operează numai pentru viitor, aspect dezlegat cu caracter obligatoriu de către Curtea Constituțională.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1794 din 23 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2021.