ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 335/2021

Ședința publică din data de 16 februarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 29.07.2016, sub nr. x/2916, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. și D. S.A., solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare stipulată în art. 5.1 lit. b) din convenția de credit nr. x/12.12.2007 și, în consecință, constatarea nulității absolute a acestuia;

- restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule și abuzive, și anume restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare, la care se vor adauga dobânzile legale aferente ca urmare a nerespectării dispozițiilor contractuale și legale (2.922,20 CHF);

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia (art. 6.1 și art. 6.1.3.);

- stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului (la data 12.12.2007, 1 CHF valora 2.12 RON);

- denominarea în monedă națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în monedă națională;

- restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă cu titlu de diferență de curs CHF-RON, ca urmare a suportării riscului valutar doar de către împrumutați, la care se vor adaugă dobânzile legale aferente calculate de la data încasării până la data restituirii integrale;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat și alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea prezentului litigiu, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 38/13.01.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți împotriva pârâtelor. Au fost obligați reclamanții la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.232,08 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 38/13.01.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, au declarat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia civilă nr. 1974 din 20 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți împotriva sentinței civile nr. 38/13.01.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. S.A. și C. S.A., pe care a schimbat-o în tot, în sensul că: a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 5.1 lit. b) referitoare la comisionul de acordare; a dispus restituirea sumei încasate cu acest titlu și obligarea la plata dobânzii legale calculată la suma respectivă de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 28.07.2016 și până la achitarea efectivă; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate; a obligat intimatele-pârâte la plata sumei de 1.000 RON către apelanți (onorariu avocat) și apelanții la plata către intimate a sumei de 3.281 RON; a compensat cheltuielile de judecată menționate până la concurența sumei de 1.000 RON; pe cale de consecință, apelanții au fost obligați să plătească intimatelor suma de 2.281 RON reprezentând onorariul avocațial din apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1974 din 20 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, reclamanții A. și B. și intimatele-pârâte D. S.A. și C. S.A. au declarat recurs.

I. Prin memoriul de recurs, reclamanții A. și B. au solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a sentinței tribunalului, în sensul admiterii în integralitate a acțiunii astfel cum a fost formulată, respectiv:

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar inserate în contractul de credit și eliminarea acestora (art. 6.1. și art. 6.1.3.);

- stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-Leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

- denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională;

- restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă cu titlu de diferență de curs CHF-Leu, ca urmare a suportării riscului valutar doar de către împrumutați, la care să se adauge dobânzile legale aferente calculate de la data încasării până la data restituirii integrale;

- obligarea părților adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții arată că instanța de apel a nesocotit dispozițiile Legii nr. 193/2000, prin analiza efectuată cu privire la obligația de informare a reclamanților de către pârâtă și a aplicării principiului nominalismului monetar.

Referitor la principiul nominalismului monetar, recurenții indică dispozițiile art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864, invocând ipoteza cazului de fluctuație a prețului monedelor, în sensul că toate împrumuturile contractate după 22 aprilie 1867 în acele monede al căror curs este fluctuant se restituie obligatoriu, în "specia aflătoare în curs", adică în RON.

Prin urmare, susțin recurenții-reclamanți, principiul nominalismului monetar nu interzice înghețarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, fiind chiar regula originară care o permite în caz de fluctuație a cursului.

Recurenții-reclamanți invocă faptul că, potrivit dispozițiilor art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864, care pot fi aplicate și împrumuturilor în bani din prezent, regula restituirii echivalentului prețului intrinsec al monedelor de aur sau argint de la momentul la care au fost împrumutate se aplică și împrumutului în valută. De aici ar rezulta consecința că, în cazul creditelor în valută, dacă există o fluctuație a cursului, se va putea efectua plata în RON la un curs înghețat la nivelul celui de la data acordării creditului, acesta fiind prețul "intrinsec" al monedei în timpul în care a fost împrumutată.

Totodată, susțin că acest contract de credit nu poate fi considerat un contract aleatoriu și, cu atât mai puțin, nu poate fi considerat un contract în care întregul risc al ultra-valorizării monedei creditului să fie pus în sarcina consumatorului, mai ales că este, de regulă, un contract-tip de adeziune. Apreciază că, dacă s-ar reține că un contract de credit de consum este un simplu contract de împrumut căruia i s-ar aplica principiul nominalismului monetar din vechiul C. civ., cu ignorarea sau înlăturarea normelor speciale privitoare la interzicerea clauzelor abuzive, ar însemna, nici mai mult, nici mai puțin, că acest împrumut este unul cămătăresc.

Mai arată că normele relative la nominalismul monetar sunt norme supletive care nu se impun părților, ci sunt menite să suplinească voința părților, însă se poate deroga de la acestea.

Potrivit recurenților-reclamanți, textul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 se referă la acele clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale, clauze pe care părțile nu le pot evita. Rațiunea acestui text este aceea că astfel de contracte forțate nu depind de voința niciuneia dintre părți, deci nu este posibil un abuz de putere economică al profesionistului. Pe de altă parte, aceste clauze pot fi contestate prin alte metode, spre exemplu, prin atacarea legii care conține aceste clauze abuzive ca fiind contrară dreptului U.E. sau C.E.D.O.

Întrucât principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, susțin recurenții că, este evident că el nu intră sub incidența și nici în înțelesul sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", ceea ce ar însemna că o clauză relativă la riscul valutar, chiar dacă reflectă în contract principiul nominalismului monetar, poate să fie supusă analizei sub aspectul caracterului său abuziv.

Arată recurenții că, în ceea ce privește condițiile a căror îndeplinire este necesar a fi examinată în cauză, pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze, acestea sunt cele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv: clauza să nu fi fost negociată cu consumatorul, să fie de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credințe și în detrimentul consumatorului, respectiv să nu respecte criteriile de transparență și inteligibilitate.

Autorii căii de atac invocă și dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, precum și ale art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) și art. 44 din Legea nr. 296/2004, apreciind că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că nu este îndeplinită cerința existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, deoarece acest echilibru contractual între drepturile și obligațiile părților nu poate fi determinat într-un mod simplist, printr-o verificare sumară a câștigurilor și pierderilor fiecăreia dintre părțile contractante, ci se impune a se stabili modalitatea în care clauza abuzivă a afectat echilibrul contractual, respectiv dacă, în economia generală a contractului, în prezența acestei clauze, poziția profesionistului a fost întărită, în detrimentul consumatorului.

Împrejurarea că părțile au negociat și stabilit clauzele principale ale contractului (cu privire la cuantumul sumei împrumutate, moneda creditului, durata contractului) nu poate conduce la concluzia că acele clauze care sunt supuse analizei în prezenta cauză ar fi fost negociate. Susțin recurenții că necesitatea negocierii trebuie să privească fiecare clauză în parte, iar faptul că anumite clauze au fost negociate nu justifică omisiunea profesionistului de a supune negocierii și restul clauzelor, întrucât caracterul negociat al clauzelor se impune a fi respectat pentru fiecare clauză în parte.

Astfel, clauzele inserate la art. 6.1. și art. 6.1.3. din contractul de credit, în opinia recurenților, se subsumează conceptului clasic al clauzelor de adeziune, clauze ce nu au fost negociate direct cu consumatorul. Arată că, la data semnării contractului de credit - 12.12.2007 - cursul LEU/CHF era de 2,21 RON, iar la începutul anului 2015, acest curs a depășit 4 RON/1CHF, atingând nivelul de 4,5817 RON/1CHF la 23.01.2015, creșterea față de momentul încheierii contractului de credit fiind de aproximativ 130 %.

Recurenții invocă jurisprudența CJUE în materia protecției consumatorului din cauzele C-241/98, C-484/08, C-26/13, precum și pe cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă (deciziile nr. 3661/20.11.2014, nr. 3864/04.12.2004, nr. 1410/21.05.2015).

Mai arată aceștia că au încheiat contractul de credit din 12.12.2007 în condițiile în care aveau nevoie, în realitate, de lichidități în EURO necesare achiziționării unui imobil, iar nu de franci elvețieni, francul elvețian nefiind o monedă care să se fi bucurat vreodată de utilizare frecventă în România, spre deosebire de euro și dolarul american. Consideră că francul elvețian a reprezentat o simplă monedă de cont, produsul fiind considerat ca fiind "denominat" în franci elvețieni, un produs financiar prezentat de profesionist drept deosebit de avantajos față de altele similare, prin ocultarea brutală a riscurilor.

Informarea deficitară și neinteligibilă realizată de D. S.A. în calitatea sa de profesionist rezultă și din simplul fapt că, în întreg contractul de credit, nu se regăsesc explicit cuvintele "franci elvețieni", ci doar denumirea scriptică CHF, care este un cod al valutei respective, alături de precizarea înșelătoare și susceptibilă de multiple interpretări, că este vorba de un contract "denominat" în CHF, aspect care ar sugera că este vorba doar de o simplă valoare de referință pentru creditor.

Mai invocă recurenții și dispozițiile art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, care instituie explicit dreptul consumatorilor de a fi informați, în mod corect, complet și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor, între produsele și serviciile oferite și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină securitate.

Arată că aceste prevederi sunt reiterate în art. 44, art. 56, art. 8 și art. 27 lit. a) din Legea nr. 296/2004, dar în cazul recurenților, obligația de informare a fost sumară, înșelătoare, incompletă.

Recurenții precizează că produsul financiar oferit de bancă este, doar în aparență, un simplu contract de credit, pentru că, în realitate, acesta este un instrument financiar derivat - IFD - conform Standardelor Internaționale de Raportare Financiară - IFRS standard contabil folosit și recunoscut în UE începând cu anul 2005 - toate rapoartele băncii fiind consolidate conform IFRS, întrucât: valoarea sa depinde de valoarea unui activ de bază; nu necesită o investiție netă inițială sau presupune o investiție inițială mai mică decât cea necesară pentru alte active cu răspuns similar la modificarea pieței; este decontat la o dată ulterioară. Or, în cauză, în opinia recurenților, contractul lor încheiat cu banca îndeplinește simultan cele trei condiții pentru a putea fi catalogat după standardele internaționale de contabilitate.

Se mai arată că, potrivit criteriilor CJUE, o clauză potențial abuzivă trebuie analizată în lumina Directivei nr. 93/13/CEE prin prisma criteriilor echilibrului, bunei-credințe și transparenței (C-453/10, C-472/10, C-92/11).

În acest sens, arată că cerința echilibrului contractual se regăsește în art. 970 C. civ. de la 1864, obligând cumulativ la respectarea unei îndatoriri substanțiale de bună-credință în executarea contractelor, dar și la toate urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligației după natura sa. Această îndatorire tradițională din contractele de drept comun este întărită de Directiva nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000 și art. 78 din Legea nr. 296/2004, care prevăd ca o îndatorire de rezultat existența unui echilibru între drepturile și obligațiile consumatorului și ale profesionistului în cazul contractelor de adeziune.

Mai susțin recurenții că, în speță, pe lângă obligația de restituire a împrumutului la cursul majorat cu 130% față de momentul acordării, art. 6.1 și 6.1.3 din contractul de credit au un caracter abuziv evident, dezechilibrat și contrar exigențelor bunei-credințe, întrucât permit băncii să stabilească singură și în mod discreționar cursul valutar la care încasează ratele împrumutului, permițând profesionistului să aleagă, dintre conturile consumatorului în alte monede decât moneda în care este denominat creditul, pe care dintre ele să îl debiteze și astfel să aleagă varianta de schimb valutar cea mai profitabilă pentru bancă și cea mai păgubitoare pentru consumator.

În conformitate cu art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. În măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, și daune interese.

În acest sens, recurenții menționează cauza C-618/10 (Banco Espanol de Credito), potrivit căreia art. 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze. De asemenea, recurenții indică și deciziile pronunțate de CJUE în cauzele C-482/13, C-485/13, C-487/13 și concluzionează că, în cauza de față, simpla constatare a nulității absolute a dispoziției din condițiile speciale ale convenției nu ar constitui un remediu plenar.

Recurenții susțin că moneda în care a fost tras creditul nu a fost CHF, iar asumarea riscului valutar conduce nu numai la existența unui dezechilibru vădit între drepturile și obligațiile părților, dar este și contrară bunei credințe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită și fără ca acest risc să-i fi fost adus la cunoștință în mod explicit, fiind încălcată astfel obligația de informare.

În continuare, recurenții expun principiul proporționalității și al coerenței, precum și principiul solidarismului contractual, care guvernează conținutul contractului părților, precum și comportamentul acestora în derularea contractului.

În plus, recurenții mai arată că, clauzele care instituie riscul valutar în sarcina consumatorului, deși intră în obiectul principal al contractului, nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța de judecată trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Mai fac trimitere recurenții la considerentele deciziei pronunțate în cauza C-186/16 concluzionând că, analizând excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă prin prisma celor reținute de instanța de contencios european în decizia indicată, ar rezulta că dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecție stabilit prin Directivă), dar, evident, ar fi pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive.

Mai arată recurenții că și Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra principiului nominalismului monetar, prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care a arătat, la paragraful nr. 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens.

II. Prin recursul declarat, pârâtele invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte arată că hotărârea nu este motivată cu privire la apărările pârâtelor vizând obligația de informare și de prezentare a unei oferte contractuale anterior semnării contractului, precum și cele referitoare la enumerarea activităților întreprinse de bancă în legătură cu implementarea în sistem, cu punerea la dispoziția clientului a sumelor acordate prin facilitățile de credit aprobate, care ar fi justificat valoarea comisionului de acordare.

Totodată, recurentele mai arată că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care s-a întemeiat soluția din perspectiva rigorilor impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. În acest sens, recurentele invocă jurisprudența C.E.D.O. referitoare la exigențele cerute pentru motivarea unei hotărâri judecătorești.

Prin motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că a reținut faptul că acest contract de credit nu ar fi fost supus negocierii directe cu consumatorul, iar clauza privind comisionul de acordare ar fi fost impusă de către bancă.

După evocarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000, recurentele-pârâte arată că ceea ce definește o clauză contractuală abuzivă este neacordarea posibilității reale consumatorului de a influența efectiv negocierea clauzei. Altfel spus, nu lipsa negocierii efective determină caracterul abuziv al clauzelor, ci lipsa acordării acestei posibilități. Totodată, susțin că ar fi trebuit să se realizeze o distincție între obligația băncii de informare a consumatorului, adică aceea de a-i aduce la cunoștință un anumit aspect și obligația de consiliere, de sfătuire a clientului, aceasta din urmă neputând fi folosită în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, respectiv îndeplinirea sau nu a obligației de negociere.

Arată recurentele că, ulterior prezentării de către bancă a ofertei sale, ce avea o perioadă de valabilitate de 30 de zile, recurenții-reclamanți nu au prezentat/propus o contraofertă băncii, astfel încât, în lipsa unei astfel de situații, banca nu putea, din propria sa inițiativă, să reducă costul, atât timp cât clientul nu o solicitase, sau să înlăture perceperea unor comisioane. Susțin că este esențial că, în raport de tipul creditului acordat, respectiv credit ipotecar pentru investiții imobiliare, prevederile Legii nr. 190/1999 impun doar obligația punerii la dispoziția consumatorului a unei oferte scrise care va cuprinde detaliile/condițiile contractului, însă nu condiționează încheierea contractului după expirarea acestei durate minime stabilite prin lege.

Concluzionează recurentele că și-au îndeplinit această obligație, în conformitate cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 190/1999, prin prezentarea ofertei, cu valabilitatea de 30 de zile. Prin urmare, apreciază că nu se poate susține în mod justificat că acest contract este unul de adeziune.

O altă critică a recurentelor, subsumată acestui motiv de casare, o reprezintă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin faptul că instanța de apel a apreciat că existența dezechilibrului este o condiție suficientă pentru declararea caracterului abuziv al clauzei privind comisioanele creditului.

În acest sens, recurentele susțin că textul legal impune îndeplinirea cumulativă a condițiilor, iar instanța de apel a analizat doar condiția dezechilibrului financiar, nu și a celui juridic, arătând că dovada relei-credințe este dovedită "per se", din cauza pretinsului dezechilibru.

Mai arată recurentele că nu sunt îndeplinite nici condițiile art. 1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât, așa cum rezultă din probele administrate și din recunoașterile recurenților-reclamanți, comisionul de acordare a fost prevăzut în contract atât în cuantum fix - suma de 2.922,20 CHF, cât și în cuantum procentual, respectiv 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri. În acest sens, susține că este vădit nelegală interpretarea dată de către instanța de apel a dispozițiilor cuprinse în Anexa Legii nr. 193/2000 privind îndeplinirea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, deoarece au dat dreptul recurentelor-pârâte de a interpreta cu rea-credință și în mod unilateral această clauză.

Mai evocă recurentele și dispozițiile art. 9

3

din O.G. nr. 21/1992 și art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010, concluzionând că, din interpretarea acestor texte de lege nu rezultă că recurentele ar fi avut obligația de a enumera în cuprinsul contractului serviciile pe care le prestează.

Se susține și că aceste comisioane făceau parte din obiectul contractului, fiind excluse de la verificarea caracterului abuziv, iar anularea acestor clauze ar determina o nesocotire a art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

De asemenea, se arată că, în aprecierea caracterul înșelător sau incorect al unei practici comerciale incorecte/înșelătoare, instanța de judecată trebuie să se raporteze la criteriul consumatorului mediu informat și diligent, care este în măsură că analizeze consecințele unei tranzacții comerciale, noțiune definită atât de prevederile art. 2 lit. m), art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 363/2007, cât și de dispozițiile din preambulul Directivei nr. 2005/29/CEE.

Chiar dacă s-ar aprecia că acest contract de credit ar fi un contract standard, preformulat, recurentele susțin că nu sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (3) din Anexa nr. 1 la Legea nr. 193/2000, câtă vreme, pentru a nu fi abuzive, clauzele negociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Or, susțin recurentele, comisionul de acordare nu pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, fiind perceput pentru toate activitățile pe care banca le întreprinde în legătură cu implementarea în sistem și punerea la dispoziția clientului a sumelor acordate prin facilitatea de credit.

Cererile de recurs au fost comunicate părților în litigiu.

Prin întâmpinarea formulată, recurenții-reclamanți au solicitat, în principal, respingerea recursului pârâtelor ca inadmsibil, iar, în subsidiar, respingerea ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurentele-pârâte, prin întâmpinare, au solicitat, în principal, anularea recursului reclamanților în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului reclamanților ca nefondat.

În termen legal, recurentele-pârâte au formulat răspuns la întâmpinarea formulată de reclamanți, susținând că recursul este admisibil și că motivele de nelegalitate invocate sunt întemeiate.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția inadmisibilității invocată de recurenții-reclamanți A. și B., a respins excepția nulității invocată de recurentele-pârâte C. S.A. și D. S.A., a admis în principiu recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurentele-pârâte C. S.A. și D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1974 din 20 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a stabilit termen pentru soluționarea cauzei în ședință publică.

Prin încheierea din 9 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus suspendarea judecății până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE, iar, la 19 octombrie 2020, recurenții-reclamanți au formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la recursul declarat de reclamanți:

Procedând la examinarea conformității deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 care instituie principiul nominalismului monetar, precum și a dispozițiilor art. 3 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 12 decembrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 și O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată, recurenții-reclamanți au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului și denominarea plăților în moneda națională. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Instanța de recurs reține că în contractul de credit nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absența unor clauze derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864 și reflectată în clauzele contestate.

Se reține că legislația privind protecția consumatorului, Directiva 93/13/CEE și reglementarea de drept comun (C. civ. 1864) nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată și în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidența art. 1 alin. (2) al Directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest aspect a fost confirmat și de CJUE în cauza C-92/11, unde aceasta a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință"

(a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în cauza C-186/16 "Andriciuc", rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și O.H. împotriva Banca Transilvania S.A., cauza C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă din dezlegarea dată de C.J.U.E. acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, și, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive, dacă reflectă o normă națională imperativă pentru părți și de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă națională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voință contrar al părților.

Dispozițiile contestate, care prevăd obligația împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, convenția astfel încheiată are putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite, pentru că acele clauze, denumite de recurenți clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, cu privire la clauzele de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credințe), a lipsei informării în conformitate cu dispozițiile art. 18 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și art. 5, art. 8, art. 27 și art. 44, art. 56, art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului și a caracterului clar și inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Cu atât mai mult recurenții-reclamanți nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 și art. 7 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme clauza nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către prima instanță de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Recurenții au mai susținut că, în mod greșit, instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile art. 1578 C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, care trebuia să fie aplicat cu prioritate deoarece reprezintă excepția de la principiul edictat la art. 1578 C. civ. de la 1864.

Și această critică este nefondată.

În cazul art. 1578 C. civ. 1864, în situația împrumutului în bani, aceeași sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadență, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutați.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, "când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint și s-a stipulat o restituțiune în aceeași specie și calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul prețului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate".

Așadar, textul de lege se referă la monede de aur și argint, iar nu la sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ. de la 1864, prin urmare nu are caracter de excepție de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziție, cum greșit susțin recurenții.

Critica recurentului privind moneda în care a fost tras, în realitate, creditul nu se circumscrie într-o critică de nelegalitate ce ar putea fi verificată de instanța de recurs, întrucât recurentul pune în discuție modul de interpretare a probatoriului administrat de instanțele anterioare. Recursul urmărește examinarea conformității deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, interpretarea probatoriului fiind atributul instanțelor devolutive.

Instanța supremă constată că, față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., criticile recurenților-reclamanți privind instrumentele financiare derivate nu pot fi analizate, întrucât au fost invocate pentru prima dată direct în calea de atac a recursului.

Cât privește pretinsa greșită aplicare a dispozițiilor art. 970 C. civ. de la 1864 și a teoriei impreviziunii, se impune a face o serie de precizări.

Reclamantele nu au învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deși au invocat, formal, incidența prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției, a fost invocat ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei ce impunea restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptare a convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenții-reclamanți, referitoare la greșita interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864 și a teoriei impreviziunii sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenții-reclamanți se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauza contractuală în discuție este exclusă din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzei prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Față de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți.

II. Recursul recurentelor-pârâte este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte arată că hotărârea nu este motivată cu privire la apărările pârâtelor vizând obligația de informare și de prezentare a unei oferte contractuale anterior semnării contractului, precum și cele referitoare la enumerarea activităților întreprinse de bancă în legătură cu implementarea în sistem, cu punerea la dispoziția clientului a sumelor acordate prin facilitățile de credit aprobate, care ar fi justificat valoarea comisionului de acordare.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Se reține, totodată, că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 paragraful 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei)".

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că hotărârea recurată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a evocat și aplicat în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, prezentând în mod logic raționamentul juridic pe care și-a fundamentat soluția.

Simpla nemulțumire a părții față de soluția instanței de apel, ale cărei statuări sunt contrare opiniei recurentelor, nu atrage casarea unei decizii, în lipsa justificării unui motiv de nelegalitate ce ar putea fi încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că, prin sentința primei instanțe, s-a reținut caracterul nenegociat al contractului, iar recurentele-pârâte nu au făcut apel împotriva acestor considerente, care au intrat, astfel, în puterea de lucru judecat. Prin urmare, nefiind învestită nici prin apelul reclamanților cu analiza caracterului negociat al clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, instanța de apel nu era obligată să reanalizeze argumentele pârâtelor expuse în vederea dovedirii tocmai a caracterului negociat al clauzei contractuale în discuție.

Cu toate acestea, cu privire la apărările recurentelor-pârâte privind respectarea obligației de informare și de prezentare a unei oferte contractuale, care ar fi dovedit posibilitatea intimaților-reclamanți de a influența natura clauzei contestate, instanța de apel a reținut, în primul rând, că este necesară existența unor negocieri efective, iar nu doar posibilitatea teoretică în acest sens, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar în al doilea rând, că nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piață, ale aceleiași bănci sau ale altor bănci, și nici variația, în unele cazuri, a cuantumului comisioanelor sau dobânzilor percepute de bancă, atât timp cât nu s-a făcut dovada negocierii efective a clauzelor contestate.

Contrar susținerilor recurentelor-pârâte, instanța de apel a înlăturat și apărările băncii privind activitățile efective în contrapartida cărora susține că a încasat comisionul de acordare.

Astfel, în urma analizei probatoriului administrat, instanța de apel a reținut că, deși consumatorul are precizate în contract: obligația de a achita comisionul de acordare, baza de calcul pentru determinarea valorii comisionului și procentul ce urmează a fi aplicat la baza de calcul pentru a stabili cuantumul concret al comisionului de acordare, totuși, contractul nu permite consumatorului să determine care sunt serviciile pentru care se achită acest comision, întrucât contractul nu indică, în mod precis sau cu titlu exemplificiativ, care sunt prestațiile la care s-a obligat banca și pentru care trebuie achitat comisionul de acordare.

Neoferind niciun indiciu în legătură cu ce înseamnă acordarea creditului, a conchis instanța de apel că nici consumatorul și nici o terță persoană nu ar putea sa verifice dacă banca a realizat operațiunile pentru care susține că s-a achitat comisionul.

Pe cale de consecință, criticile recurentelor-pârâte întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Nici criticile recurentelor-pârâte subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Astfel, sub un prim aspect, recurentele-invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000 în examinarea caracterului abuziv al comisionul de acordare credit, prevăzut de clauza 5.1 lit. b) din contractul de credit din 12.12.2007.

Recurentele au motivat, în esență, că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că această clauză nu a fost negociată, faptul că banca nu a avut inițiativa negocierii, precum și că, prin această clauză, s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, fiind aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Motivarea astfel prezentată, prin care se reia situația de fapt din cuprinsul întâmpinării din apel nu poate fi calificată ca o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Dezvoltarea motivului de recurs la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuie să conțină critici care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Susținerile privind existența negocierii și a comunicării ofertei de contractare reprezintă chestiuni de fapt, analizate prin decizia pronunțată de instanța de apel, care a reținut că, în cauză, nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contestate, sarcina probei revenind recurentei-pârâte, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000. De asemenea, aspectele legate de informarea consumatorului, dovedirea bunei-credințe a băncii și afirmarea inexistenței unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanța supremă reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate.

Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Totodată, se reține că, prin sentința civilă nr. 38/13.01.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a reținut îndeplinirea caracterului nenegociat al clauzei 5.1. lit. b), iar recurentele-pârâte nu au făcut apel împotriva considerentelor sentinței primei instanțe, astfel încât aceste statuări au intrat în puterea de lucru judecat și nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală.

Recurentele-pârâte invocă și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, motivat de faptul că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit faptul că art. 5.1 lit. b), care instituie perceperea comisionului de acordare, nu este redactat într-un mod clar și inteligibil, nu precizează serviciile pentru care este perceput și permite băncii să interpeteze unilateral conținutul clauzei.

În acest context, instanța supremă reține că recurentele invocă încălcarea, de către instanța de apel, a normelor legale care impun standarde de transparență a clauzelor contractuale privind plata comisionului de acordare.

Se reține că, în mod corect a statuat instanța de apel că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 republicată, clauzele contractuale scrise trebuie întotdeauna să fie redactate în mod clar și inteligibil.

Această cerință de transparență, potrivit jurisprudenței CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiv