ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1043/2022

Ședința publică din data de 5 mai 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 27 octombrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanței să dispună:

1.constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzei de risc valutar și al clauzei privind comisionul de acordare, inserate în contractual de credit nr. x din data de 18.02.2008 la art. 6.3 coroborat cu art. 2.2, respectiv art. 1.3, iar în consecința să dispună eliminarea acestora;

2.constatarea caracterului abuziv al clauzelor din cuprinsul art. 7.1 lit. k), lit. m), lit. g), lit. a) și art. 7.2 din Secțiunea Cazuri de neîndeplinire;

3.stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, de 2,2556 RON/CHF, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului, capăt de cerere evaluat la suma de 218,340.62 RON =108.300 (valoare contract) X 4.087 (valoarea CHF la data încheierii contractului)* 442.622,1 RON - 108:300 (valoare contract) X 2.2556 (valoarea CHF la data încheierii contractului)= 224.281,48 RON;

4.denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională;

5.restituirea comisionului de acordare achitat conform art. 1.3 lit. a) respectiv 2166 CHF X 4,1416 valoare CHF la data introducerii acțiunii = 8.970,7075 RON, din contract și a tuturor sumelor încasate de către banca cu titlu de diferența de curs CHF-RON, respectiv suma 18.000,00 CHF (stabilită cu valoare de principiu) X 4,1416 valoare CHF la data introducerii acțiunii = 74.584,8 RON ca urmare a suportării riscului valutar doar de către împrumutați, la care se vor adaugă dobânzile legale aferente calculate de la data încasării până la data restituirii integrale.

6.obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat și alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea prezentului litigiu, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 315 din 1 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea reclamantei; s-a constatat caracterul abuziv al clauzei menționate în art. 7.1 lit. m) din contractul de credit nr. x/18.02.2008, s-au respins petitele 1,3, 4, 5 ca neîntemeiate. S-a respins ca nefondată cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 7.1 lit. k), g), a) și art. 7.2 din contract, s-a respins cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia civilă nr. 2237 din 13 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civilă nr. 315 din 1 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții A. și B., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel nu a analizat toate probele depuse de apelanți la dosarul cauzei, omițând astfel interpretarea tuturor probelor și înscrisurilor invocate în termen procedural, întrucât nu s-a pronunțat asupra acestora, aspect ce reiese din faptul că instanța nu a făcut absolut nicio referire cu privire la "răspunsul la întâmpinare, la concluziile scrise", și nici la înscrisurile atașate lor, context în care apreciază că s-a încălcat principiul disponibilității în materie civilă, solicitând pe această cale instanței de recurs să procedeze la analiza acestora.

În ceea ce privește pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenții arată că decizia atacată nu este motivată, nefiind indicate în cuprinsul acesteia motivele de fapt și de drept care să susțină hotărârea pronunțată de instanța de apel și nici nu s-au arătat motivele pentru care s-au înlăturat cererile și apărările părților.

Mai susțin recurenții, că hotărârea poate fi casată și pentru faptul că există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că într-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar în altă parte, că nu este întemeiată, de asemenea se arată că există contradicție între considerente, cu privire la negociere.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel a interpretat greșit art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește natura abuzivă a clauzei referitoare la comisionul de acordare cuprinse în art. 1.3, precum si a clauzei de risc valutar cuprinsă în art. 6.3. din contractul de credit.

În privința comisionului de acordare, recurenții susțin că se poate reține că acesta a fost perceput pentru amortizarea costurilor pe care pârâta le suportă prin acordarea creditului, întrucât banca nu a prezentat și nici nu a făcut dovada cuantumului acelor costuri, cheltuieli care să justifice acest comision, invocând în susținere cauza C-484/08, Caia de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid vs. Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), prin care C.J.U.E. consfințește dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv și în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului și caracterul adecvat al prețului sau remunerației, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Astfel, pârâta nu a fost în măsură să ofere nici măcar un singur criteriu pentru a se verifica modul de calcul al acestui comision, aceasta rezumându-se a indica anumite operațiuni pe care teoretic le-ar efectua, fără a indica care au fost în concret acestea în cazul de față și cum se justifică suma în raport cu fiecare dintre aceste operații.

În opinia recurenților, clauza trebuie să poată fi înțeleasă de consumator atât pe plan formal și gramatical, cât și în ceea ce privește efectele concrete ale acesteia, în sensul că un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat să poată să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare, iar din redactarea clauzei, trebuia să reiasă clar contraprestația oferită de bancă, respectiv care au fost costurile, cheltuielile pentru fiecare prestație în parte care justificau acest comision.

Recurenții susține că acest comision de acordare nu a fost indicat ca parte procentuală din valoarea creditului în cuprinsul art. 1.3. - "comisionul de acordare în sumă de 2166 CHF se achită la data tragerii creditului fiind reținut din limita creditului acordat", banca prevalându-se de forma preformulată a contractului care nu a fost negociată, ci impusă, introducând în articolul 1.3 această obligație pentru împrumutații-consumatori, iar din această perspectivă dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contrar cerinței bunei-credințe, există. Astfel, instanța nu a interpretat corect prevederea legală evocată, nu a constatat starea de fapt și nu ținut cont de argumentele aduse de către reclamanți, fiind obligația băncii să prezinte probe care să răstoarne această prezumție, însă pârâta nu a făcut-o.

Totodată, recurenții susțin că "dezechilibrul semnificativ" între drepturile și obligațiile părților a fost cauzat de deprecierea leului românesc în raport cu francul elvețian, context în care arată că omisiunea băncii de a informa consumatorii asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experții financiari, dat fiind faptul ca CHF-ul este o monedă instabilă, care la momentul încheierii contractului valoarea ei era la un minim istoric și în consecință creșterea valorii față de moneda națională apărea inevitabilă, constituie o încălcare a obligației de consiliere sancționată în dreptul european și național, întrucât determină angajarea din punct de vedere juridic a consumatorilor, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate, consumatorul fiind pus în imposibilitate de a cunoaște și anticipa întinderea obligațiilor sale.

Neinformând consumatorii în mod transparent cu privire la aceste fluctuații, banca și-a încălcat obligațiile de informare, de avertizare și de consiliere, pentru ca noi împrumutații să aibă posibilitatea de a evalua întinderea obligațiilor rezultate din contractul încheiat.

Astfel, banca a stipulat în contractul încheiat cu reclamanții obligația acestora de a suporta exclusiv diferențele de schimb valutar, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligații, așa încât în situația, deja existentă a dublării valorii francului elvețian în raport cu moneda națională, convenția de credit încheiată între părți dobândește un caracter aleatoriu, ceea ce conduce la încălcarea criteriului echivalenței prestațiilor.

Prin urmare, clauza de risc valutar prevăzută în contract, cu efect exclusiv în sarcina consumatorilor denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației reclamanților, prin conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporționat, aceasta obținând un câștig injust în detrimentul recurenților, contrar principiilor echității și bunei credințe, care trebuie să guverneze relațiile contractuale.

Mai susțin recurenții că și norma BNR nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare. Această prevedere exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumatori, iar o măsura în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerințelor echității și bunei-credințe.

În speță, sunt îndeplinite cerințele impreviziunii, întrucât valorizarea excesivă a CHF este susceptibilă să rupă în mod evident echilibrul contractual dintre părți - în condițiile în care doar de la data încheierii contractului și până în prezent, prin raportare la suma împrumutată de 108300 CHF, ca efect al creșterii valorii creditului, pârâta a încasat în plus de la reclamanți o suma importantă reprezentând diferența de curs CHF/LEU).

De asemenea, această valorizare excesivă a modei străine constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorilor, în condițiile în care reclamanții nu aveau cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și, în consecință, asumarea în cunoștință de cauză a riscului valutar.

Prin urmare, având în vedere că schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, iar reclamanții nu au avut cunoștințele de specialitate în domeniul financiar - bancar care să ne permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de francul elvețian, se poate considera că revizuirea efectelor contractelor corespunde acordului de voință al părților, deoarece hipervalorizarea CHF deturnează contractele de la scopul în vederea cărora au fost încheiate, schimbând natura acestora, astfel că executarea lor în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.

Prin urmare, recurenții solicită instanței de recurs să aprecieze că cerințele impreviziunii sunt îndeplinite, ca urmare a ruperii unui just echilibru contractual, în situația în care moneda națională s-a devalorizat cu 20% în raport cu moneda străină, astfel că dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților există, iar clauza cuprinsă în art. 6.3 din contract este abuzivă în măsura în care acesta nu este însoțită și de o clauză care să reglementeze situația suportării, în mod echitabil, de ambele părți a riscului valutar.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenții susțin încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, apreciind că instanța de apel a dat o interpretare greșită principiului nominalismului monetar, față de împrejurarea că puterea de cumpărare a consumatorului se raportează la moneda națională în care realizează veniturile, gradul său de îndatorare fiind evaluat, la data acordării creditului tot în moneda națională, leul românesc, context în care se apreciază că clauza contestată nu transpune principiul nominalismului, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ținut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă și deci să suporte singur riscul valutar, aspect ce face ca aceasta să poată fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

În acest sens, se arată că nominalismul reprezintă expresia ideii de stabilitate, în timp ce indexarea - ca si componentă a nominalismului - are ca premisă instabilitatea, fluctuația monetară.

Așa fiind, o interpretare a nominalismului în sensul acreditat de creditor, nu se bazează pe circumstanțele avute în vedere la edictarea normei, este străină de scopul în care a fost adoptată și nu exclude abuzul de putere economică, context în care clauza în discuție nu este exclusă de la cenzură și nu absolvă profesionistul de obligația de informare prevăzută de legea specială.

A admite contrariul ar însemna ca profesionistul să fie exonerat de obligația de informare care îi incumbă în baza legii speciale, exonerare operabilă tocmai apelând la "virtutea dreptului comun".

Consecința unei astfel de interpretări ar fi aceea că profesionistul poate oferi orice produs fără a explica într-o manieră clară, inteligibilă ce sarcini poate genera în patrimoniul consumatorului și implicit poate beneficia de pe urma acestei conduite nedeontologice, ceea ce nu poate fi acceptat întrucât exigențele bunei-credințe nu ar fi respectate, iar în materia litigiului pendinte, el nu se poate apăra invocând simplu numai beneficiile nominalismului.

Astfel, nerespectarea reglementărilor speciale în materie la momentul acordării împrumutului nu poate fi acoperită de reglementările de drept comun, astfel cum se presupune a fi principiul nominalismului monetar.

Tocmai de aceea trebuie să se stabilească dacă o astfel de clauză a fost cu adevărat negociată, dacă are caracter clar și inteligibil prin raportare la dispozițiile legii speciale. Numai în măsura îndeplinirii condițiilor clarității și inteligibilității imunitatea la revizuirea judiciară a caracterului său abuziv este asigurată pentru că doar în aceste circumstanțe se poate aprecia că o clauză de risc valutar face parte din obiectul principal al contractului.

Așadar, în accepțiunea CJUE astfel cum ea decurge din considerentele cauzei Andriciuc, transparența în exprimarea costurilor contractului trebuie să permită consumatorului să evalueze consecințele patrimoniale ale creditării, fapt care implică evaluarea posibilului impactul al riscului valutar și predicții legate de volatilitatea cursului.

Prin urmare, consumatorul trebuie să cunoască și să accepte valoarea maximă rambursabilă în moneda de plată în care obține veniturile curent, întrucât numai în aceste condiții o clauză privind riscul valutar în ce privește moneda de plată ar putea fi calificată drept clară și inteligibilă.

Astfel, o clauză cum este cea în discuție care nu are ca premise evaluarea posibilului impactul al riscului valutar are caracter abuziv nefiind validă și se impune a fi înlăturată din contract, întrucât prin natura sa este o sursă a dezechilibrului contemporană cu data perfectării convenției.

Recurenții invocă dispozițiile art. 966-970 C. civ. - în vigoare la momentul încheierii contractului între părți, conform cărora, părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe parcursul executării acestuia, neputându-se înlătura sau limita această obligație, consecința fiind că distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii CHF față de moneda națională, apare ca o soluție justă și echitabilă, iar adaptarea sau revizuirea contractului, readucerea sa la condițiile inițiale (rebus sic stantibus), se impune pentru a prezerva utilitatea contractului.

Pentru aceste considerente, recurenții se consideră îndreptățiți să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea depusă, la 29 mai 2018, intimata C. S.A. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 15 iunie 2018, recurenții au solicitat înlăturarea susținerilor intimatei ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 13 septembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți, la 3 octombrie 2018, recurenții au solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3) și (4) raportat la art. 518 și art. 27 din C. proc. civ. și la decizia nr. 52 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2018.

Prin rezoluția din 13 septembrie 2018 s-a fixat termen la 8 noiembrie 2018 pentru discutarea admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, fiind admisă cererea recurenților și sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3) și (4) prin raportare la art. 518 și art. 27 din C. proc. civ. și la decizia nr. 52 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 324 din 18 mai 2021 a fost respinsă ca devenită inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind totodată respinsă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 519 și ale art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 3 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2237 din 13 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția V-a civilă și a acordat termen la data de 5 mai 2022, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Din perspectiva acestor dispoziții, recurenții critică decizia atacată apreciind că nu s-a avut în vedere aplicarea principiului disponibilității, întrucât instanța de apel nu a analizat toate probele depuse de apelanți la dosarul cauzei, omițând astfel interpretarea acestora, nefiind făcută nicio referire cu privire la "răspunsul la întâmpinare și la concluziile scrise".

Această critică nu poate fi primită, având în vedere că, potrivit principiului disponibilității, instanța este ținută să se pronunțe, în limitele învestirii, numai cu privire la persoanele care au fost chemate în judecată și asupra obiectului determinat al pricinii, stabilit de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, deoarece nicio dispoziție legală nu prevede posibilitatea instanței de a se pronunța asupra răspunsului la întâmpinare și a concluziilor scrise, acestea fiind de fapt apărări lăsate la îndemâna părților și care oricum sunt analizate și avute în vedere de instanțe la pronunțarea soluției, chiar dacă aceste aspecte nu sunt menționate expres în cuprinsul hotărârilor judecătorești.

În acest context, referitor la criticile întemeiate pe pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., se constată că în cadrul memoriului de recurs nu se indică normele de procedură ce ar fi fost nerespectate de instanța de apel, sens în care se apreciază că acestea au fost invocate în mod formal.

Astfel, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenții nu au invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea hotărârii atacate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenții apreciază că în motivare sa, instanța de apel nu face nicio referire la dezechilibrul semnificativ al clauzei privind comisionul de acordare cuprinse în art. 1.3, raportat la criteriul de interpretare al CJUE, nefiind analizate nici dispozițiile din dreptul național raportat la caracterul abuziv al clauzei privind acest comision, iar sub acest aspect consideră că hotărârea este nemotivată.

Instanța de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele, prin prisma jurisprudenței CJUE, pentru care în cazul comisioanelor, acestea intră sub incidența tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, în ipoteza în care se invocă, în privința acestora, caracterul nejustificat al prețului față de serviciile prestate, respectiv proporționalitatea dintre aceste servicii și cuantumul comisionului perceput ca echivalent.

Or, reclamanții au contestat prin cererea introductivă de instanță atât cuantumul comisionului cât și lipsa de transparență în stabilirea acestuia și a serviciilor prestate pentru achitarea comisionului, context în care clauza privind comisionul de acordare a fost analizată prin prisma condițiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar din această perspectivă s-a constatat că clauza cuprinsă în art. 1.3 cuprinde toate datele necesare pentru determinarea valorii lunare a comisionului de acordare, fiind prevăzută în mod expres baza de calcul a acestui comision.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamanților și de menținere a hotărârii instanței de fond.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate susține cu temei că în cauză este vorba de nemotivarea hotărârii sau de vreo contradicție între considerente și dispozitiv, cum susțin recurenții.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții susțin că instanța de apel a interpretat greșit art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește natura abuzivă a clauzei referitoare la comisionul de acordare cuprinse în art. 1.3, precum si a clauzei de risc valutar cuprinsă în art. 6.3. din contractul de credit.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel care a apreciat în sensul legalității și valabilității clauzei contractuale inserată la art. 1.3, clauză prin care s-a stabilit în sarcina împrumutatului obligația de a achita băncii un comision de acordare a creditului în valoare de 2166 CHF, se constată că în mod legal și corespunzător instanța a reținut caracterul clar și inteligibil al acestei clauze, că nemulțumirile ulterioare ale recurenților sub aspectul prestației băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume nu echivalează cu o neacceptare a clauzei, cum consideră reclamantul și, contrar susținerilor acestuia, denumirea comisionului și modul de redactare a art. 1.3 nu este influențat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Arată recurenții că acest caracter clar și inteligibil al clauzei contractuale trebuie analizat din punctul de vedere al comisionului la care se face referire, dar și raportat la serviciile prestate de bancă în considerarea comisionului solicitat. În acest context se susține că instanța de apel a nesocotit dispozițiile de principiu potrivit cărora "în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente documentației de credit", cum dispune art. 15 din Legea nr. 190/1999, precum și prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit și chiar față de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea comisionului și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu ușurință din lecturarea condițiilor convenției.

Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

De observat și că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților.

Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului părților nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activități de monitorizare a creditului.

Instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, a reținut că recurenții au fost informați atât cu privire la obligația de plată a comisionului de acordare, valoarea acestuia, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultând din stipulațiile contractuale, context în care aceștia au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei, acest tip de comision fiind prevăzut și în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010, iar apoi în O.U.G. nr. 52/2016.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de acordare sunt neîntemeiate, context în care soluția instanței de apel se impune a fi menținută sub acest aspect.

În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel, care supun atenției aspectele referitoare la clauza de risc valutar și înghețarea/stabilirea cursului de schimb valutar CHF pentru efectuarea plăților la valoarea CHF-LEU de la data încheierii contractului, în aceeași manieră prezentată și instanței de apel, se reține că, invocându-se asimetria informațională a băncii față de recurenți pentru a se transfera asupra acestora integral riscul valutar, cu consecința creării unui dezechilibru contractual major și contrar bunei-credințe, se solicită în fapt de către reclamanți intervenția instanței pentru a modifica clauzele contractuale, în temeiul cărora, împrumutatul are obligația restituirii integrale a creditului în aceeași cantitate de monedă în care a fost acordat.

Pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanță în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 și care este și unul juridic, iar nu exclusiv economic, judecătorul cauzei nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unei nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

Din momentul în care banca își execută obligația de a pune la dispoziția împrumutatului suma în CHF, monedă străină, astfel cum i-a fost solicitată, riscul contractual presupune și neexecutarea obligațiilor de către consumator, iar în plus, acest risc nu se poate cunoaște de la chiar momentul încheierii convenției de credit deoarece contractele conțin termene de plată foarte lungi.

Cererea recurenților de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării convenției, a fost analizată din perspectiva pretinsului dezechilibru contractual, invocat de reclamanți, și s-a apreciat de către instanța de apel, în mod legal, că, prin raportare la ambele părți implicate, o asemenea cerere nici nu poate fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul având atribuția doar de a constata nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, iar nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica CJUE, sens în care, trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarată nulă cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, cum se arată în hotărârea pronunțată în cauza C-26/13 Arpad Kasler.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării acestora cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea intimă, prin raportare la propriile mijloace de informare, că au ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt recurenții, care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției. Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Articolul 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că dispozițiile sale nu se aplică clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește despre excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Așadar, se observă că prevederile contractuale ale părților din prezenta speță nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2237 din 13 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2237 din 13 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2022.