ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1609/2021

Ședința publică din data de 23 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 12.03.2018, sub nr. x, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanței să dispună constatarea nulității absolute a următoarelor clauze din convenția de credit nr. x/07.12.2007, încheiată între reclamantă și B. S.A.: art. 5 lit. a) din Condiții Speciale ale Convenției și art. 3 pct. 5 din Condiții Generale ale Convenției referitoare la comisionul de risc, precum și art. 4.1 din Condițiile Generale ale Convenției referitoare la moneda de restituire a creditului. S-a mai solicitat să dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pentru toată perioada contractului; să fie obligată banca să aplice denominarea în moneda națională a plăților, pe principiul din regulamentul valutar că prețul mărfurilor sau al serviciilor se plătește în moneda națională în contractele dintre rezidenți; să fie obligată banca să restituie împrumutatului sumele de bani percepute și încasate de la data acordării creditului și până în prezent, reprezentând diferența de curs valutar între valoarea CHF la momentul acordării creditului și suma achitată efectiv la fiecare scadență, calculată de la data de 07.12.2007, data acordării creditului și până la data sesizării instanței, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993. S-a mai solicitat și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 33187 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat de reclamantă de la momentul încheierii contractelor de credit, respectiv de la data de 15.01.2008 și până la data de 15.05.2013 când a încetat plățile.

Prin sentința civilă nr. 237/01.02.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea acțiunii, invocată de pârâta B. S.A., ca neîntemeiată; de asemenea, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.A., ca neîntemeiată; a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. România S.R.L., ca neîntemeiată; a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. România S.R.L., sub toate capetele de cerere, ca neîntemeiată; s-a luat act că pârâta B. S.A. își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei soluții a declarat apel reclamanta A., iar prin decizia civilă nr. 167 din 4 martie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. România S.R.L.; a constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/07.12.2007 și în art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit nr. x/07.12.2007; a obligat pârâta B. S.A. să restituie reclamantei sumele încasate cu titlu de comision de risc în perioada 07.12.2007 - 03.12.2010 și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva soluției pronunțate de instanța de apel, au formulat recurs atât reclamanta A. cât și pârâta B. S.A..

Prin recursul formulat de reclamanta A. se solicită trimiterea cauzei instanțein de apel în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să fie restituită întreaga sumă percepută drept comision de risc/administrare aferentă perioadei 7.12.2007-15.05.2013.

În motivare, recurenta reclamantă arată că în mod greșit instanța de apel a obligat B. să-i restituie sumele încasate cu titlu de comision de risc doar pentru perioada 07.12.2007-03.12.2010, reținând că odată cu semnarea Actelor Adiționale nr. 1 și 2/03.12.2010, comisionul de risc a fost "eliminat" din contractul de credit, iar sumele achitate ulterior încheierii acestor acte adiționale reprezentând valoarea comisionului de administrare, comision cu a cărui analiză a caracterului abuziv instanța nu a fost învestită, nu pot fi dispuse a se restitui reclamantei.

Recurenta apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., deoarece instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor care dispun desființarea clauzelor abuzive din contractele de credit, sancționând exclusiv clauzele care prevedeau în conținutul lor denumirea de "comision de risc", fără să ia în calcul "deghizarea" acestui comision în cel de administrare, în scopul eludării legii.

Astfel, comisionul de administrare credit introdus prin actele adiționale are aceleași caracteristici ca și comisionul pe care l-a înlocuit, astfel încât aceste clauze care îl prevăd sunt abuzive pentru aceleași motive reținute în considerentele deciziei referitoare la comisionul de risc, fiind nelegale și prin prisma art. 35 lit. b) din O.U.G. nr. 50/2010.

În acest sens, recurenta se prevalează de dispozițiile art. 3 lit. a) și b) și art. 18 din O.G. nr. 21/1992 republicată privind protecția consumatorului, care consideră că trebuie coroborate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Aplicând în speță aceste dispoziții legale, rezultă o practică abuzivă din partea băncii, care a creat un dezechilibru injust între interesele băncii și interesele personale ale reclamantei, în detrimentul intereselor acesteia din urmă, prin perceperea comisionului de risc, sub orice formă mascată. Invocă în acest sens Cauza C-168/05 a Curții Europeane de Justiție.

Prin urmare, ținând cont că a solicitat rambursarea comisionului de risc perceput de bancă de la data încheierii Convenției dintre părți și până la data la care nu a mai putut achita ratele de credit, adică inclusiv a comisionului perceput sub forma comisionului de administrare, recurenta susține că instanța trebuia să verifice și să constate caracterul clauzelor abuzive și în ceea ce privește comisionul de administrare.

Susține recurenta că prin includerea comisionului de administrare (având aceeași valoare cu comisionul de risc) s-a urmărit în realitate obținerea unui avantaj disproporționat față de prestația efectuată de bancă, reprezentând o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menționată cu acest titlu în contract, în detrimentul reclamantei, iar mascarea acestui comision sub denumirea de comision de administrare credit nu a făcut nimic altceva decât să permită perceperea în continuare a comisionului de risc sub o altă identitate, dar cu aceeași valoare juridică. De altfel, chiar în Actul Adițional nr. 2 se menționează că acest comision vizează administrarea riscurilor de credit și de piață, adică exact ceea ce viza și comisionul de risc.

Ținând cont de scopul urmărit prin introducerea comisionului de administrare, astfel cum a fost definit prin actele adiționale, respectiv garantarea rambursării împrumutului (raportat la comportamentul contractual al împrumutatului pe durata convenției, modul de îndeplinire de către împrumutat a obligațiilor impuse prin convenție, riscul neîncasării valorii asigurate etc.) rezultă fără echivoc că acesta îmbracă forma comisionului de risc sub o altă formă, neschimbându-se nimic în relația contractuală, iar banca percepând același comision deghizat sub o altă denumire.

În acest context, recurenta opinează că în mod greșit instanța de apel a dispus restituirea comisionului de risc până la data 03.12.2010, având în vedere că a solicitat restituirea până în 15.05.2013, inclusiv pentru perioada ulterioară semnării actelor adiționale care prevedeau "comisionul de administrare".

Clauzele în discuție nu respectă nici exigențele bunei credințe, deoarece inserarea comisionului de risc redenumit comision de administrare a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamantei prin majorarea ratei lunare. Practic, prin inserarea comisionului de risc pârâta a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul părții reclamante, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerința bunei credințe.

Comisionul de risc/administrare nu se justifică, întrucât creditorul nu furnizează nicio prestație efectivă care să poată constitui contrapartida acestui comision, așa încât nu se poate pune problema caracterului adecvat al comisionului respectiv, mai mult, în măsura în care riscul, pretins justificat de pârâtă prin întâmpinare, nu s-ar realiza, nu se prevede restituirea sumelor încasate cu acest titlu sau deducerea lor din ratele de credit.

De aceea, recurenta arată că însăși banca, prin actul adițional nr. x la contract își asumă identitatea între comisiunul de risc și comisionul de administrare, iar prin actul adițional nr. x/03.12.2010, banca arată în mod lipsit de echivoc că a realizat doar redenumirea comisionului de risc în comision de administrare, valoarea acestuia rămânând de 0,22 %, prevăzută de aceeași clauză 5 a contractului și cu aceeași justificare a comisionului de risc inițial prevăzut în contract.

Totodată, recurenta susține că această clauză referitoare la comisionul de risc/administrare este lipsită de cauză juridică în condițiile art. 948 și art. 966 C. civ., neexistând nicio contraprestație a societății bancare care să justifice perceperea acestui comision.

Prin recursul formulat de pârâta B. S.A. se solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel pentru o nouă judecată în ce privește soluția dată referitor la comisionul de risc și la obligația de restituire a contravalorii acestuia.

În motivare, recurenta pârâtă susține că instanța de apel a considerat că dreptul aplicabil este numai Legea nr. 193/2000, fără a avea în vedere și prevederile legale invocate în întâmpinarea depusă la fond și reluate pe scurt și în întâmpinarea din apel.

În ce privește negocierea clauzelor, instanța de apel s-a limitat la a enunța considerații generale relative la caracterizarea contractului ca fiind de adeziune, deci ne-negociabil, fără a se apleca, în mod particular asupra naturii clauzei relative la comisionul de risc care este parte din prețul creditului (costul total al creditului la consumator), caz în care negocierea suportă niște limitări legale particulare.

Totodată, în mod greșit s-a făcut trimitere la Hotărârea CJUE din Cauza 484/08, deși legea română nu autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor de preț, înțelegând să acorde consumatorilor acel nivel de protecție identic celui acordat prin Directiva 93/13. În acest caz, clauzele de preț vor putea fi verificate numai dacă nu au o exprimare ușor inteligibilă, astfel cum această noțiune a fost detaliată în cauza Kasler 26/13.

Consideră recurenta că, prin chiar denumirea sa, comisionul de risc face parte din prețul creditului, astfel că, ipoteza negocierii clauzei, în sensul posibilității consumatorului de înlăturare a acesteia, nu poate fi valabilă în cazul unei clauze de preț, pentru că un astfel de mecanism de interpretare ar transforma obligația de plată a prețului dintr-o obligație pură și simplă, într-o obligație afectată de o condiție pur-potestativă din partea debitorului obligației de plată (art. 1010 C. civ.).

De aceea, arată că inclusiv Directiva 93/13 introduce ca excepție de la verificarea caracterului abuziv acele clauze de preț și plată, cu condiția unei exprimări clare și inteligibile. Exprimarea clară și inteligibilă trebuie să vizeze posibilitatea consumatorului de a înțelege consecințele economice ale clauzei asupra sa (Cauza Kasler, Cauza Andriciuc), iar o astfel de înțelegere este dată de o expunere cât mai clară a valorii comisionului.

Totodată, în sensul art. 10 lit. f) din O.G. nr. 21/1992, susține că valoarea comisionului de risc era stabilită cu exactitate, fiind posibilă determinarea exactă a acestui comision și a efectelor sale economice în patrimoniul reclamantei.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel putea constata că art. 5 lit. a) și 3.5. relative la comisionul de risc erau clauze de preț, exprimate clar și inteligibil, ceea ce conducea la aplicarea excepției statuate de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la dezechilibrul contractual, recurenta-pârâtă consideră că trebuia urmat raționamentul statuat în hotărârea CJUE din Cauza 415/11 și reluat în hotărârea pronunțată în Cauza 226/12, pe care deși 1-a aplicat când a analizat clauza 4.1. din Contract, referitoare la moneda de restituire a creditului, atunci când a verificat clauzele privind comisionul de risc, instanța de apel nu 1-a mai aplicat.

Recurenta susține că, din observarea textelor legale aplicabile speței, și anume: Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al creditelor pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice, în forma publicată în M. Oficial nr. 611/6.04.2004, cu interpretările date prin Normele de aplicare aprobate prin Ordinul comun BNR/ANPC nr. 2/18.05.2005, O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, în forma republicată în M. Oficial nr. 208/28.03.2007, O.G. nr. 9/2000 și art. 967 din C. civ. (1864), nu rezultă vreo cerință legală cu privire la detalierea costurilor în contractul de credit, iar dacă această detaliere este făcută, nu rezultă vreo cerință în privința motivului perceperii acestor elemente de cost.

Recurenta consideră că, verificând clauzele comisionului de risc prin prisma cadrului legal aplicabil, nu va putea fi relevată o situație juridică mai dezavantajoasă pentru consumator în contract, față de dispozițiile legale aplicabile și nu va putea fi constatat dezechilibrul reclamat prin acțiune și "stabilit" în mod nelegal de către instanța de apel.

Deși instanța de apel a reținut că nu există nici un risc cu privire la restituirea împrumutului, risc care să necesite instituirea unui comision de risc, arată că această concluzie este în contradicție cu realitatea contractuală, deoarece contractul a fost cesionat către C. tocmai pentru că a fost declarat scadent anticipat din cauza nerambursării la timp; așadar, riscul nu numai că a existat, dar s-a și manifestat.

Recurenta-pârâtă mai arată că, o altă interpretare eronată a instanței de apel vizează înțelesul noțiunii de comision, ca remunerație profesională pentru mijlocirea unei afaceri comerciale, conducând din nou instanța la lipsa unei activități care să justifice acest comision.

În opinia recurentei, această interpretare încalcă art. 977 și art. 982 din C. civ., astfel că instanța de apel nu avea vreun temei să interpreteze noțiunea de comision altfel decât ca element de cost al creditului, potrivit textelor legale evocate, sens în care invocă hotărârea pronunțată de CJUE în Cauza 143/13 (Matei vs. B.).

Totodată, mai arată că, potrivit reglementărilor legale, nu este suficientă constatarea unui pretins dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, ci este necesar ca acel dezechilibru să fi fost creat în contradicție cu cerințele bunei-credințe, situație inexistentă în cauză.

Susține că instanța de apel nu a verificat și această condiție în mod temeinic, considerând eronat că Banca a fost de rea-credință. Or, reaua-credință nu poate fi determinată numai prin introducerea în sine a comisionului, în contractul de credit, ci trebuia dovedit de către reclamantă că a existat o intenție din partea băncii de a-i crea un prejudiciu; includerea în cost a unui comision nu poate constitui un element de determinare a relei-credințe, deoarece orice comerciant urmărește obținerea de profit, iar o bancă este chiar obligată să acorde credite în condiții de profit.

În ce privește interpretarea noțiunii de bună/rea-credință, recurenta-pârâtă face din nou trimitere la dezlegările de drept date de CJUE în Cauza 415/11, clauzele referitoare la comisionul de risc susținând că au fost inserate în mod explicit, vizibil și clar în contract, iar costul total oferit de bancă era mai mic decât dobânda curentă medie pe piața bancară la acea dată, ceea ce demonstrează că aceasta a acționat în mod corect și echitabil față de consumator.

De asemenea, consideră că instanța de apel adoptă un raționament eronat, când apreciază că nu se poate diminua soldul actual al creditului (creditor C.) cu valoarea comisionului de risc, pe motiv că acest comision a fost încasat de Bancă și nu a făcut obiect al cesiunii. Eroarea instanței este vădită întrucât obiectul cesiunii a fost soldul creditului la momentul cesiunii, care includea și suma plătită cu titlu de comision de risc (17.091,26 CHF) și comision de administrare (3.274,17 CHF), adică 20.365,43 CHF cât indicase și în întâmpinarea la apel; din moment ce suma reprezentând comision ar fi fost nedatorată, creanța cedată includea o sumă nereală, iar prin introducerea în cauză a C., o astfel de diminuare a creanței putea avea loc în deplină egalitate și opozabilitate față de C..

La 29 iulie 2020, în termen legal, recurenta pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, precizând că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

La 30 iulie 2020, în termen legal, recurenta reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului proces.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În ședința Completului de filtru din 21 aprilie 2021 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursurile declarate, fiind stabilit termen de judecată conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată prin raportare la criticile formulate și la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

În privința recursului declarat de reclamanta A., aceasta susține, sub un prim aspect, că în mod greșit instanța de apel nu a analizat și nu s-a pronunțat și asupra caracterului abuziv al comisionului de administrare și restituirii sumelor corespunzătoare, deși prin cererea de chemare în judecată s-ar fi solicitat și acest lucru. Critica poate fi analizată din perspectiva punctului 5 al art. 488 din C. proc. civ. și nu a punctului 8 al aceluiași articol, cum în mod eronat a indicat recurenta.

Așa cum în mod corect a constatat însă și instanța de apel, prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta recurentă a solicitat constatarea caracterului abuziv numai în privința clauzelor referitoare la comisionul de risc, indicând în mod expres în acest sens art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit și art. 3 pct. 5 din Condițiile Generale ale aceleiași Convenții.

Potrivit dispozițiilor art. 194 din C. proc. civ., alături de alte elemente obligatorii ale cererii de chemare în judecată, aceasta trebuie să cuprindă și obiectul cererii și valoarea lui, precum și arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea.

În consecință, împrejurarea că suma a cărei restituire a fost solicitată prin acțiunea introductivă includea, valoric, și cuantumul unor comisioane pretins achitate de către reclamantă cu alt titlu, sau indicarea perioadei în care reclamanta susține că a achitat comisioane nedatorate, nu este suficientă pentru a se aprecia că instanța ar fi fost învestită inclusiv cu o cerere de constatare a caracterului abuziv a altor comisioane în afara comisionului de risc expres indicat.

Totodată, sub aspectul motivelor de fapt și de drept ce ar fi trebuit indicate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că recurenta a menționat pentru prima dată comisionul de administrare, reglementat exclusiv prin actele adiționale, abia prin cererea de recurs, susținerile în sensul că acesta ar fi de fapt comision de risc deghizat fiind de asemenea făcute pentru prima dată, tot prin cererea de recurs.

În consecință, în raport cu limitele stabilite de reclamantă prin cererea de chemare în judecată cu privire atât la obiectul cererii cât și la motivele de fapt și de drept arătate, în mod corect și cu respectarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. instanța de a apel nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra pretinsului caracter abuziv al comisionului de administrare reglementat prin actele adiționale ale Convenției de credit.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta reclamantă critică nereținerea de către instanța de apel a caracterului abuziv a comisionului de administrare, raportat inclusiv la caracterul "deghizat" al acestuia.

Criticile nu pot fi însă analizate, câtă vreme așa cum s-a arătat deja, caracterul deghizat și respectiv abuziv al comisionului de administrare au fost invocate pentru prima dată în recurs, nefiind analizate nici de instanța de fond și nici de instanța de recurs.

Mai mult, Înalta Curte subliniază că instanța de fond a constatat în mod expres cu privire la comisionul de risc faptul că acesta a fost eliminat prin actele adiționale, însă recurenta reclamantă nu a avut nicio critică în apel în sensul că de fapt comisionul de risc nu ar fi fost eliminat ci doar "deghizat" în comision de administrare, critică formulată pentru prima dată în recurs, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Referitor la recursul formulat de pârâta B. S.A., aceasta a invocat de asemenea art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a pronunțat soluția cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează materia protecției consumatorului.

Sub aspectul negocierii clauzei de risc, critica de nelegalitate formulată de recurentă vizează faptul că instanța de apel nu a avut în vedere, în mod particular, natura clauzei relative la comisionul de risc, care este parte din prețul creditului, caz în care negocierea ar suporta niște limitări legale particulare.

Contrar susținerilor recurentei pârâte, Înalta Curte constată însă că nici dispozițiile legale indicate de aceasta și nici alte dispoziții legale în vigoare la data încheierii contractului dintre părți nu impuneau limitări particulare în privința posibilității de negociere a vreunei clauze contractuale, nici măcar din perspectiva prețului.

Contractul a fost încheiat de părți la 7 decembrie 2007, dată la care art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu fusese completat cu alin. (6), ca atare excepția reglementată în prezent de acest aliniat nu-și găsește aplicabilitatea, raportul juridic al părților fiind supus legii în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Alegând să nu transpună inițial în dreptul intern art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, legiuitorul român a permis să se asigure consumatorului, în conformitate cu art. 8 din directivă, un nivel de protecție efectivă mai ridicat decât cel stabilit de aceasta, neexistând rațiuni pentru care restricția impusă de art. 4 alin. (2) din directivă să se aplice direct.

În consecință, art. 4 din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului în cauză, permitea instanței în orice situație să aprecieze caracterul abuziv al unei clauze care nu a fost negociată individual, chiar dacă privea obiectul principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației și chiar în ipotezele în care această clauză era redactată de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil.

Rezultă deci că trimiterea făcută de instanța de apel la Hotărârea CJUE din Cauza 484/08 este corectă.

Referitor la dezechilibrul semnificativ creat prin inserarea comisionului de risc, instanța de recurs reține, în primul rând, ca în mod corect s-a apreciat că acesta nu este redactat în mod clar și inteligibil, neîndeplinind condiția de "transparență", astfel încât reclamanta nu a fost informată corespunzător cu privire la prestația recurentei B. S.A. în schimbul acestuia. În consecință, nefiind indicate în contract toate elementele necesare pentru justificarea perceperii comisionului de risc, clauza creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așa cum s-a reținut în Hotărârea pronunțată în cauza C-621/17 Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., din jurisprudența CJUE "nu rezultă că creditorul este obligat să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau de mai multe clauze contractuale. Cu toate acestea, având în vedere protecția pe care Directiva 93/13 urmărește să o acorde consumatorului ca urmare a faptului că se află într-o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, este necesar ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta din urmă le remunerează."

Potrivit legislației naționale, contractul de împrumut bancar constituie titlu executoriu, astfel că în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către consumator, banca are dreptul de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, precum și obținerea de despăgubiri, astfel încât prejudiciul să fie acoperit.

În speță, s-a reținut că pentru returnarea împrumutului s-a constituit în plus și o garanție reală imobiliară (ipotecă) asupra unui imobil.

Așa cum în mod corect susține și recurenta pârâtă, dezechilibru juridic, potrivit jurisprudenței CJUE, "poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss și CIB Bank, C-621/17, punctul 51)."

În consecință, față de lipsa de transparență și claritate a prevederilor contractuale referitoare la comisionul de risc, din simpla denumire a acestuia nu se poate deduce decât că acesta pune practic în sarcina consumatorului o obligație suplimentară de plată a unei sume de bani pentru acoperirea aceluiași risc avut în vedere și de norma națională care consacră caracterul de titlu executoriu al contractului de credit bancar, precum și de garanția reală imobiliară constituită de consumator, în lipsa oricărei contraprestații corespunzătoare. Rezultă deci că prin instituirea comisionului de risc se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei împotriva B., C-143/13, punctul 71, CJUE, soluționând o sesizare formulată într-o cauză în care se punea în discuție același comision de risc, a ajuns la concluzia că "elementele dosarului de care dispune Curtea par să indice că litigiul principal se axează pe problema motivelor care justifică clauzele vizate și în special pe problema dacă, întrucât impun consumatorului plata unui comision cu un cuantum semnificativ care urmărește să asigure rambursarea împrumutului, în condițiile în care se susține că acest risc este deja garantat printr-o ipotecă și că, în schimbul acestui comision, banca nu furnizează un serviciu real consumatorului în interesul exclusiv al acestuia, aceste clauze trebuie considerate ca fiind abuzive, în sensul articolului 3 din Directiva 93/13."

De asemenea, se apreciază ca fiind corecte și considerentele instanței de apel referitoare la nerespectarea exigențelor bunei-credințe, câtă vreme reclamanta, în lipsa definirii comisionului de risc într-un limbaj inteligibil, nu a avut posibilitatea de a înțelege cu claritate motivele pentru care recurenta B. l-a perceput.

Față de toate aceste considerente, constatând că în speță nu se confirmă niciunul dintre motivele de casare invocate prin cererile de recurs, instanța de apel dând o corectă eficiență textelor legale, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 167 din 4 martie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2021.