ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1069/2022

Ședința publică din data de 10 mai 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

- să constate abuzivă și nulă clauza de la pct. 5.1, lit. c) din convenția de credit nr. x din 23 ianuarie 2008, încheiată cu pârâta și să dispună obligarea acesteia la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, începând cu 16 februarie 2009 până la 4 iunie 2014, în cuantum de 8.465,83 CHF, precum și dobânda legală aferentă acestor sume;

- să constate abuzivă și nulă clauza de la pct. 5.1, lit. b) din convenția de credit referitoare la comisionul de acordare de 2% din valoarea creditului și să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate cu acest titlu, în cuantum de 1.710 CHF, precum și dobânda legală aferentă acestei sume;

- să constate abuzivă și nulă clauza de risc valutar de la pct. 6.1 din convenția de credit, în ceea ce privește sintagma, "Rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul", cu consecința înlăturării acesteia din contract, stabilirea valorii, respectiv înghețarea cursului de schimb CHF - Leu, ca fiind cea de la momentul semnării contractului, respectiv valoarea de 2.3570 RON/CHF, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției;

- să dispună obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor achitate cu titlu de rată credit, în plus, în temeiul contractului de credit, rezultate din diferența de curs valutar, valabil de la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar, valabil de la data semnării contractului de credit, respectiv de 2.3570 RON/CHF, precum și dobânda legală aferentă fiecărei sume;

- să dispună obligarea pârâtei să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit, în funcție de valoarea Leu/CHF, de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea de 2.3570 RON/CHF, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractului și până la sfârșitul perioadei de contractare, respectiv de la 17 ianuarie 2013 și să-i pună la dispoziție un nou grafic de rambursare a creditului, conform sentinței date.

Reclamantul a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 și art. 948 C. civ., prevederile Legii nr. 193/2000 și ale Legii nr. 190/1999, precum și ale art. 223 alin. (3), art. 451, art. 453 și art. 455 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1803 din 2 martie 2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, secția Civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă excepția necompetenței materiale, cauza fiind declinată spre competentă soluționare Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 3620 din 10 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă excepția necompetenței materiale și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6.

Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, cauza fiind înaintată Curții de Apel București în vederea soluționării incidentului procedural.

Prin sentința civilă nr. 252 din 22 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a stabilit competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Totodată, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit nr. x din 23 ianuarie 2008, pârâta fiind obligată la plata către reclamant a sumei de 1710 CHF, reprezentând comision de acordare și a dobânzii legale aferente acestei sume de la data plății și până la momentul restituirii. În rest, au fost respinse celelalte cereri ca neîntemeiate.

De asemenea, reclamantul a fost obligat la plata către pârâtă a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță, atât reclamantul, cât și pârâta au declarat apel.

Totodată, a fost admis apelul pârâtei, sentința apelată fiind schimbată în parte, în sensul respingerii ca neîntemeiate a pretențiilor reclamantului referitoare la comisionul de administrare și la comisionul de acordare a creditului, precum și a dobânzii legale. În rest, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, la 13 ianuarie 2021, sub dosarul nr. x/2016.

Totodată, pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare începând cu 12 septembrie 2009 până la sfârșitul lunii ianuarie 2010 și la dobânda legală aferentă acestor sume de la data plății fiecărei sume până la plata integrală.

De asemenea, a fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. b) referitoare la comisionul de acordare și capetele de cerere subsecvente, ca neîntemeiate.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate, iar reclamantul a fost obligată să plătească pârâtei suma de 4.724,39 RON, cheltuieli de judecată din apel și recurs.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere la care acesta renunțase, respectiv asupra constatării nulității absolute a clauzei privind comisionul de administrare, soluția fiind deja tranșată prin decizia civilă nr. 178 din 15 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul Alba.

Din această perspectivă, recurentul-reclamant a invocat încălcarea regulilor de procedură prevăzute la art. 9 C. proc. civ., referitoare la principiul disponibilității, apreciind recurentul că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

În continuare, recurentul-reclamant a criticat decizia recurată din perspectiva considerentelor reținute de către instanța de apel în motivarea respingerii capătului de cerere privind comisionul de acordare care ignoră aspectele reținute de către Înalta Curte în cuprinsul deciziei nr. 1605/2020.

Recurentul a susținut că prin decizia de casare, s-a reținut că, în ceea ce privește comisionul de acordare, acesta ar fi fost perceput în mod abuziv, încălcând astfel prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens au fost invocate dispozițiile art. 501 C. proc. civ., susținându-se că problema comisionului de acordare a fost dezlegată prin decizia nr. 1605/2020, motiv pentru care, în opinia recurentului-reclamant, se impune casare deciziei civile nr. 832/A/2021, pronunțată de instanța de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru respectarea limitelor acesteia în concordanță cu problemele dezlegate.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat, cu privire la comisionul de acordare, încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, s-a susținut că, în fapt, comisionul de acordare reprezintă o dobândă ascunsă, iar față de dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de acordare sunt abuzive, întrucât, pe de-o parte sunt neclare și echivoce, iar pe de altă parte, nu au fost negociate și creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, s-a învederat că perceperea acestui comision este în dezacord și cu prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999 conform cărora "în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și altor garanții, după caz".

Prin inserarea în mod abuziv a comisionului de acordare a creditului, susține recurentul, se mărește artificial costul creditului în detrimentul bunei-credințe, acest comision fiind în fapt o dobândă ascunsă.

În final, recurentul-reclamant a criticat decizia atacată din perspectiva obligării sale la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.724,39 RON, cu toate că acțiunea reclamantului a fost admisă în parte, fiind invocate în acest sens prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul-reclamant a solicitat instanței să aibă în vedere poziția sa procesuală, cât și culpa procesuală a pârâtei, având în vedere că prin decizia nr. 832/A/2021 instanța a admis în parte atât apelul declarat de către pârâtă, cât și acțiunea formulată de către reclamant, însă a dispus obligarea reclamantului la plata cheltuieilor de judecată ocazionate atât în apel cât și în recurs.

La 14 septembrie 2021, intimata-pârâtă B.. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor ocazionate de soluționarea acestui litigiu, fără a depune înscrisuri justificative la dosar.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 8 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la data de 10 mai 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recursul recurentului-reclamant a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., care vizează ipotezele când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității sau când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul-reclamant a criticat decizia recurată din trei perspective, respectiv (1) pronunțarea instanței de apel asupra capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzei vizând comisionul de administrare, asupra căruia acesta a formulat cerere de renunțare, prima instanță luând act de această renunțare, (2) au fost criticate considerentele instanței de apel referitoare la respingerea capătului de cerere privind comisionul de acordare, care s-ar fi făcut cu ignorarea aspectelor reținute prin decizia de casare și (3) a fost criticată soluția de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4724,39 RON, cu toate că acțiunea reclamantului fusese admisă în parte.

Cu titlu prealabil, în privința situației de fapt relevantă din perspectiva criticilor invocate de recurent, Înalta Curte constată că la dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 6 București, reclamantul a depus o cerere de renunțare la judecarea capătului I din cererea introductivă privind constatarea ca abuzivă și nulă a clauzei de la pct. 5.1 lit. c) din convenția de credit nr. x/23.01.2008, încheiată cu pârâta, referitoare la comisionul de administrare, iar la fila x din același dosar, se află o cerere adițională prin care reclamantul arată că înțelege să-și modifice petitul II al cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtei la resituirea sumelor achitate de reclamant cu titlu de comision de administrare, începând cu data de 16 februarie 2009, până la data de 15 ianuarie 2010, în cuantum de 1.487,73 CHF și dobânda legală aferentă acestor sume.

Prin sentința civilă nr. 7554 din 25 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a luat act de cererea de renunțare la judecarea capătului 1 din cererea de chemare în judecată.

Prin aceeași sentință s-a admis în parte cererea reclamantului, fiind obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 250,43 CHF reprezentând comision de administrare perceput în perioada februarie și aprilie 2009 și a dobânzii legale aferente acestei sume, de la data plății și până la momentul restituirii.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâta.

Prin cererea de apel, printre altele, reclamantul A. a criticat soluția primei instanțe, din perspectiva neacordării comisionului de administrare pentru perioada solicitată.

Prin decizia nr. 1504/2017 din 11 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul reclamantului și a admis apelul pârâtei, în sensul schimbării în parte a sentinței apelate, cu consecința respingerii ca neîntemeiate a pretențiilor reclamantului referitoare la comisionul de administrare și la comisionul de acordare a creditului, precum și a dobânzii legale.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prima critică vizând solicitarea de obligare a pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, începând cu data de 16 februarie 2009, până la data de 15 ianuarie 2020, în cuantum de 1.487,73 CHF, precum și dobânda legală aferentă acestor sume.

Prin decizia nr. 1605 din 17 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat în parte decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de pârâta B. S.A. în ceea ce privește comisionul de administrare și comisionul de acordare a creditului.

Cu privire la comisionul de administrare, s-a reținut că instanța de apel în mod greșit a analizat caracterul abuziv al acesteia, fără să țină seama de soluția dată prin decizia civilă nr. 178 din 15 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Alba, fiind astfel încălcată autoritatea de lucru judecat a acestei decizii.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 832/A din 12 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul pârâtei, a anulat în parte sentința apelată, iar în rejudecare a admis excepția autorității de lucru judecat, cu consecința respingerii cererii având ca obiect constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei de la pct. 5.1 lit. c) din contractul de credit referitoare la comisionul de administrare, cererea de obligare la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare în perioada februarie 2010 până la restituirea efectivă și a cererii având ca obiect dobânda legală aferentă acestor sumei, ca efect al autorității de lucru judecat.

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare începând cu 12 septembrie 2009 până la sfârșitul lunii ianuarie 2010 și dobânda legală aferentă acestor sume de la data plății fiecărei sume până la plata integrală.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. b) referitoare la comisionul de acordare și capetele de cerere subsecvente ca neîntemeiate.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Totodată, s-a dispus obligarea apelantului-reclamant să plătească apelantei-pârâte suma de 4724,39 RON cheltuieli de judecată din apel și recurs.

În considerentele acestei decizii, cu privire la comisionul de administrare, instanța de apel a reținut că prin decizia de casare s-a constatat încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 178/15.04.2014, pronunțată de Tribunalul Alba în ceea ce privește clauza cuprinsă în art. 5.1 lit. c) din contractul de credit referitoare la comisionul de administrare și capetele de cerere accesorii.

Critica recurentului-reclamant referitoare la faptul că instanța de apel s-a pronunțat asupra clauzei privind comisionul de administrare, cu toate că fusese formulată o cerere de renunțare, de care prima instanță a luat act, va fi înlăturată, cu motivarea că însuși reclamantul este cel care a înțeles să formuleze critici cu privire la acest comision de administrare în cuprinsul cererii de apel, critici care au fost reluate și în recurs, cu toate că exista autoritate de lucru judecat în acest sens.

Prin decizia recurată, instanța de apel doar a constatat incidența în cauză a autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 178 din 15 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul Alba, dispunând respingerea cererii având ca obiect constatarea caracterului abuziv al comisionului de administrare, ca efect al autorității de lucru judecat, astfel cum au fost îndrumările din decizia de casare, aspect tranșat în mod definitiv, astfel încât, nu mai poate fi repus în discuție.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită această critică subsumată de recurentul-reclamant cazului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât acest motiv cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

În acest sens, s-a invocat încălcarea regulilor de procedură prevăzute la art. 9 C. proc. civ., referitoare la principiul disponibilității, însă, raportat la argumentele prezentate anterior, Înalta Curte constată că instanța a analizat apelul cu care a fost învestită cu respectarea limitelor casării și a chestiunilor ce fuseseră anterior tranșate.

În continuare, recurentul-reclamant a criticat decizia recurată din perspectiva considerentelor instanței de apel referitoare la comisionul de acordare, susținându-se că au fost ignorate aspectele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul deciziei de casare.

Recurentul a precizat că prin decizia nr. 1605/2020, Înalta Curte a constatat că, în cauză, comisionul de acordare ar fi fost perceput în mod abuziv, încălcând astfel prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens au fost invocate dispozițiile art. 501 C. proc. civ., susținându-se că problema comisionului de acordare a fost dezlegată de instanța de recurs, motiv pentru care, recurentul-reclamant subliniază că se impune casarea deciziei civile nr. 832/A/2021, pronunțată de Curtea de Apel București și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu stabilirea limitelor acesteia în concordanță cu problemele dezlegate.

Înalta Curte constată că prin decizia de casare s-a reținut că instanța de apel nu a analizat clauza privind comisionul de acordare din perspectiva cerințelor Legii nr. 193/2000 și a jurisprudenței CJUE, motiv pentru care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, în considerentele deciziei de casare, s-a reținut, cu privire la clauza vizând comisionul de administrare, aflată la art. 5 lit. c) din contractul de credit, că instanța de apel, în mod greșit, a analizat caracterul abuziv al acesteia, fără să țină seama de soluția dată prin decizia civilă nr. 178 din 15 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul Alba, prin care s-a statuat în mod definitiv asupra caracterului abuziv al acestui comision. Cu toate acestea, instanța de apel a examinat în mod greșit, din nou, caracterul abuziv al acestui comision, ajungând la concluzia că respectiva clauză este legală.

În ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de acordare prevăzută la pct. 5.1, lit. b) din convenția de credit, s-a apreciat că nu pot fi reținute considerentele instanței de apel în sensul în care, pentru acordarea creditului, banca efectuează diferite activități, de evaluare a clientului, a bonității acestuia, de evaluare a garanției, activității numeroase și complexe, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii.

Lipsa explicită a considerentelor pentru care au fost percepute comisioanele face ca analiza clauzelor contractului să fie greoaie, trebuind să fie făcute presupuneri în legătură cu contraprestațiile părților, fapt care nu e permis în contracte care se află sub protecția legislației privind consumatorii.

Astfel, s-a apreciat că se impune admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de pârâta B. S.A., în ceea ce privește comisionul de administrare și comisionul de acordare a creditului.

Verificând considerentele deciziei de casare, se constată că îndrumările instanței supreme au fost cu trimitere la jurisprudența CJUE, fără a tranșa în mod definitiv caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, ci au fost stabilite reperele în funcție de care urmează a fi efectuată analiza cauzei în rejudecare.

Prin urmare, în cauză nu au fost încălcate prevederile art. 501 C. proc. civ., deoarece în primul ciclu procesual, în recurs, nu s-a constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare, ci dimpotrivă instanța a reținut că nu a fost corect analizat acest comision de către instanța de apel, motiv pentru care, în rejudecare, a dispus examinarea acestuia prin raportare la jurisprudența indicată în considerentele deciziei de casare.

Față de argumentele arătate, Înalta Curte constată nefondată critica recurentului-reclamant cu privire la constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare de către instanța supremă prin decizia de casare.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat, cu privire la comisionul de acordare, încălcarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și cele ale art. 15 din Legea nr. 190/1999.

În esență, s-a susținut că, în realitate, comisionul de acordare reprezintă o dobândă ascunsă, iar față de dispozițiile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de acordare sunt abuzive, întrucât, pe de-o parte sunt neclare și echivoce, iar pe de altă parte, nu au fost negociate și creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, s-a învederat că perceperea acestui comision este în dezacord și cu prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Prin inserarea în mod abuziv a comisionului de acordare a creditului, în opinia recurentului, se mărește artificial costul creditului în detrimentul bunei-credințe, acest comision fiind în fapt o dobândă ascunsă.

Criticile referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare a creditului, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vor fi înlăturate.

Sub un prim aspect, se reține că, toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene -C.J.U.E în materie.

În acest context, Înalta Curte reține că recurentul invocă încălcarea, de către instanța de apel, a normelor legale care impun standarde de transparență a clauzei contractuale din contractul de credit perfectat de părți, care impun în sarcina consumatorului plata comisionului de acordare. În esență, se susține că această clauză nu îndeplinește cerința de transparență, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumei achitate cu titlu de comision de acordare.

Or, în mod corect a statuat instanța de apel că, potrivit art. 5 din Directiva 93/13, transpusă în dreptul național în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 republicată, clauzele contractuale scrise trebuie întotdeauna să fie redactate în mod clar și inteligibil.

Această cerință de transparență, potrivit jurisprudenței CJUE, respectiv Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13 și Hotărârea din 9 iulie 2015 Bucura, C-348/14, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză.

Pe baza unei analize judicioase a conținutului concret al clauzei privind comisionul de acordare, instanța de apel a statuat că dispoziția contractuală vizată permite recurentului consumator să evalueze consecințele economice care decurgeau din conținutul clauzei, și anume cuantumul comisionului de acordare, metoda de calcul și data exigibilității acestuia.

Instanța de apel, în acord cu jurisprudența CJUE, respectiv Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 și 45, precum și cea dată în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, în mod corect a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul comisionului de acordare, fiind suficient ca natura contraprestațiilor să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.

Chiar dacă o atare obligație de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza contractuală a provocat, în contradicție cu exigența de bună-credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzelor în litigiu, în sensul respectării cerinței de bună-credință și de echilibru, a fost în mod real și efectiv realizată de către instanța de apel.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge ca nefondat acest motiv de recurs.

Cea de-a treia critică invocată de recurentul-reclamant vizează obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.724,39 RON, cu toate că acțiunea reclamantului a fost admisă în parte.

Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că prin decizia recurată, reclamantul a fost obligat la plata sumei de 4.724,39 RON reprezentând cheltuieli de judecată din apel și recurs, respectiv 2170,56 RON - onorariu avocațial din apel, 337 RON - taxa de timbru apel și 2.216,83 RON - onorariu avocațial din recurs.

Se constată că, în recurs, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat cheltuieli de judecată, care însă nu au fost acordate, raportat la soluția de admitere a recursului și casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de pârâta S.C. B. S.A. în ceea ce privește comisionul de administrare și comisionul de acordare credit. Astfel, cheltuielile de judecată solicitate de intimata-pârâtă nu au putut fi acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate de instanța de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestor cereri față de cererea principală dedusă judecății și în raport cu soluția pronunțată.

În rejudecare, instanța de apel a admis apelul pârâtei, respingând capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare și de administrare, cel din urmă din perspectiva constatării autorității de lucru judecat.

În conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în cauză, cheltuielile de judecată au fost acordate cu respectarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că reclamantul este cel care a pierdut procesul, motiv pentru care va înlătura criticile invocate de recurentul-reclamant cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 832/A din 12 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În ceea ce privește solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, formulată de intimata-pârâtă B.. S.A., Înalta Curte urmează să o respingă, conform art. 452 C. proc. civ., având în vedere că nu au fost dovedite cheltuielile de judecată, prin depunerea la dosar a înscrisurilor justificative.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 832/A din 12 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă B.. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 mai 2022.