ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1605/2020

Ședința publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. IFN S.A. solicitând:

- să se constate abuzivă și nulă clauza de la pct. 5.1, lit. c) din convenția de credit nr. x din 23 ianuarie 2008 încheiată cu pârâta, referitoare la comisionul de administrare;

- obligarea pârâtei să restituie sumele achitate de reclamant cu titlu de comision de administrare, începând cu data de 16 februarie 2009 până la data de 4 iunie 2014 în cuantum de 8455,83 CHF, precum și dobânda legală aferentă acestor sume;

- să se constate abuzivă și nulă clauza de la pct. 5.1, lit. b) din convenția de credit nr. x din 23 ianuarie 2008 încheiată cu pârâta, referitoare la comisionul de acordare de 2% din valoarea creditului;

- obligarea pârâtei să restituie suma achitată de reclamant cu titlu de comision de acordare, în cuantum de 1.710 CHF, precum și dobânda legala aferentă acestei sume;

- să se constate abuzivă și nulă clauza de risc valutar, de la pct. 6.1 din convenția de credit nr. x din 23 ianuarie 2008 încheiată cu pârâta, în ceea ce privește sintagma:

"Rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul", cu consecința înlăturării acesteia din contract,

- stabilirea valorii (înghețarea) cursului de schimb CHF - LEU ca fiind cea de la momentul semnării contractului, respectiv valoarea de 2.3570 RON/CHF, curs care sa fie valabil pe toată perioada derulării convenției de credit;

- obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor achitate de reclamant cu titlu de rată credit, în plus în temeiul contractului; rezultate din diferența de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăti și cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit (2.3570 RON/CHF), precum și dobânda legală aferentă fiecărei sume;

- obligarea pârâtei sa procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit sus menționat în funcție de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea de 2.3570 RON/CHF, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractului și până la sfârșitul perioadei de contractare, respectiv, 17 ianuarie 2033;

- un nou grafic de rambursare a creditului conform sentinței date;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1803 din 2 martie 2016, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 3620 din 10 iunie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și a fost înaintată cauza Curții de Apel București în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Curtea de Apel București a stabilit prin regulator de competență ca prezentul litigiu să fie soluționat în primă instanță de Tribunalul București, acesta având competența materială conform dispozițiilor legale.

B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 7554 din 25 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea privind pe reclamantul A.; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 250,43 CHF reprezentând comision de administrare perceput în perioada februarie și aprilie 2009 și a dobânzii legale aferente acestei sume de la data plății și până la momentul restituirii; a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit nr. x din 23 ianuarie 2008; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1710 CHF reprezentând comision de acordare și a dobânzii legale aferente acestei sume de la data plății și până la momentul restituirii; a respins în rest celelalte cereri ca neîntemeiate; a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul A., cât și pârâta B. IFN S.A.

Apelantul-reclamant A. solicită admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul admiterii în totalitate a acțiunii introductive cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată din fond și apel.

Apelanta-pârâtă S.C. B. IFN S.A. a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței apelante în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 1504 din 11 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul reclamantului A., a admis apelul-pârâtei S.C. B. S.A., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins pretențiile reclamantului referitoare la comisionul de administrare și la comisionul de acordare credit, precum și a dobânzii legale, ca neîntemeiate; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

E. Considerentele instanței de apel.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

Clauza privind comisionul de acordare a creditului are caracter clar și inteligibil, nefiind de natură a determina dezechilibrul impus de lege. Este evident că pentru acordarea creditului banca efectuează diferite activități, de evaluare a clientului, a bonității acestuia, de evaluare a garanției, activități numeroase și complexe, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii. Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, așadar această clauză nu este abuzivă.

Clauza referitoare la comisionul de administrare este clară, inteligibilă, la momentul încheierii contractului reclamantul deținând toate datele necesare pentru a determina întinderea obligației de plată în privința acestui comision, prin raportare la suma împrumutată.

Posibilitatea modificării cursului unei monede străine în raport cu leul în cursul derulării contractului nu putea fi considerată o situație neașteptată în contextul economic românesc, fiecare persoană, chiar fără un nivel ridicat de cunoștințe financiare, cunoștea efectele fluctuațiilor valutare, după apariția pieței valutare.

Dincolo de posibilitatea apariției unor fluctuații ale cursului CHF - LEU de natură a afecta și valoarea în RON a ratelor creditului, deja cunoscută consumatorului, partea cocontractantă nu era în măsură să ofere prin clauze suplimentare informații precise privitoare la evoluția efectivă a acestuia pe întreaga durată a contractului.

Faptul că reclamantul a acceptat contractarea creditului într-o monedă diferită de cea a veniturilor lui nu poate fi ulterior imputată băncii care a oferit produsul de creditare, cu atât mai mult cu cât pentru momentul creditării dobânda oferită și costurile totale erau mai mici decât cele rezultând din oferte exprimate în altă monedă.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutatul și-a asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

În cauză se impune reținut principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. de la 1864, care validează practica restituirii creditului în aceeași monedă și în suma numerică împrumutată, indiferent de modificarea prețului acestei monede.

Este adevărat că normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul A., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate.

În cauză sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește comisionul de administrare, caracterul abuziv al acestuia a fost constatat prin sentința civilă nr. 3203 din 10 octombrie 2013 a Judecătoriei Alba-Iulia, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 178 din 15 aprilie 2014 a Tribunalului Alba.

Instanța de control a analizat doar solicitarea de a se constata caracterul abuziv al comisionului de administrare, petit la care reclamantul a renunțat la instanța de fond. Asupra cererii privind restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare în temeiul plății nedatorate instanța de control în mod greșit a omis să se pronunțe.

În privința comisionului de acordare credit, instanța a interpretat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000. Această clauză nu a fost negociată cu recurentul-reclamant și reprezintă în fapt o dobândă ascunsă, astfel că este o clauză abuzivă. În speță, se creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților. Acest comision nu este definit și nu se menționează în contract criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.

Ca o consecință a constatării caracterului abuziv și nelegal al clauzelor privind comisionul de acordare, recurentul susține că se impune înlăturarea acestora din convenția de credit, iar sumele achitate cu titlu de comision de acordare trebuie restituită.

Pe parcursul derulării contractului cursul valutar CHF s-a dublat față de moneda națională, având consecința asupra capacității împrumutatului de a-și îndeplini obligațiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare.

Omisiunea pârâtei de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari constituie o încălcare a obligației de consiliere sancționată în dreptul european și național.

Banca nu a informat cu privire la instabilitatea valutară a francului elvețian și nici nu a prevăzut în contract o clauză privind suportarea eventualului risc valutar de către ambele părți.

Recurentul-reclamant invocă în susținerea motivelor de recurs jurisprudența CJUE, respectiv cauza C-186/16 Andriciuc, C-26/Kasler. Cerința privind transparența trebuie înțeleasă în mod extensiv.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, se apreciază că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF - LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic.

Recurentul solicită convertirea în RON a contractului de credit, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor percepute abuziv, aceasta având rolul de a acoperi prejudiciul cauzat ca urmare a lipsei de folosință asupra capitalului în perioada cuprinsă între momentul plăților nedatorate și momentul restituirii sumelor încasate cu titlu de comision de administrare credit, comision de acordare credit.

G. Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Referitor la clauza privind comisionul de administrare prevăzută la art. 5 lit. c) din contractul de credit, instanța de apel în mod greșit a analizat caracterul abuziv al acesteia, fără să țină seama de soluția dată prin decizia civilă nr. 178 din 15 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Alba. Așa fiind, Curtea de Apel București a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei sus-menționate și se impune casarea hotărârii recurate din această perspectivă. Chiar dacă recurentul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că în privința constatării caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare sunt îndeplinite cerințele art. 488 pct. 7 C. proc. civ.

Tribunalul Alba a statuat în mod definitiv asupra caracterului abuziv al comisionului de administrare, iar Curtea de Apel a analizat în mod greșit, din nou, caracterul abuziv al acestui comision, ajungând la concluzia că respectiva clauză este legală.

În ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de acordare prevăzută la pct. 5.1, lit. b) din convenția de credit, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care transpune în dreptul intern dispozițiile art. 3 alin. (1) din Directiva 93/3/CE:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

În cauză, comisionul de acordare nu a fost definit, fiind menționat doar cuantumul acestuia și modul de calcul.

Nu pot fi reținute considerentele instanței de apel în sensul că este evident că pentru acordarea creditului banca efectuează diferite activități, de evaluare a clientului, a bonității acestuia, de evaluare a garanției, activității numeroase și complexe, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii.

În realitate, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat rațiunea stabilirii comisionului de acordare, fie și într-o manieră generică, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractuale.

Lipsa explicită a considerentelor pentru care au fost percepute comisioanele face ca analiza clauzelor contractului să fie greoaie, trebuind să fie făcute presupuneri în legătură cu contraprestațiile părților, fapt care nu e permis în contracte care se află sub protecția legislației privind consumatorii.

Nu pot fi reținute considerentele instanței de apel și pentru faptul că activitățile enumerate pe care le efectuează banca, respectiv evaluarea clientului, a bonității acestuia, evaluarea garanției și pentru care se presupune că se plătește comisionul de acordare sunt activități specifice băncii pe care aceasta le efectuează și în cazul în care nu se acordă creditul, respectiv se respinge cererea de acordare a unui credit tocmai pentru că în urma analizei, clientul respectiv nu întrunește cerințele pentru acordare credit.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a ținut seama de jurisprudența CJUE, respectiv hotărârea pronunțată la 16 iulie 2020 în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19 în care Curtea a statuat următoarele:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că instanța de apel nu a analizat clauza privind comisionul de acordare din perspectiva cerințelor Legii nr. 193/2000 și a jurisprudenței CJUE, astfel încât se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Criticile referitoare la clauza de risc valutar sunt nefondate.

Contractul de credit a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. 1864, potrivit căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Recurentul-reclamant invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situația intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda națională.

În situația în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar și în lipsa acestei clauze contractuale, pârâta-intimată ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evoca cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoștință că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil față de moneda națională și a acționat în consecință pentru a-și procura câștiguri necuvenite.

În cauză, creditul a fost acordat în franci elvețieni, reclamantul a primit suma împrumutată în CHF, iar restituirea urmează a se face în moneda creditului.

În mod corect a reținut Curtea de Apel faptul că obligația de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiții de transparență care să-i permită evaluarea consecințelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiții de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigențelor europene și naționale. Nu se poate impune băncii în condiții de rezonabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluției pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligației generale de informare corectă aparținând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activității specifice ce o desfășoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutatul și-a asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Este de reținut soluția pronunțată de CJUE la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 în care s-a statuat:

"Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive".

Curtea a reținut că în această privință, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are nici un efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Așa fiind, criticile referitoare la clauza privind riscul valutar sunt nefondate.

Față de aceste considerente, potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamant, să caseze în parte decizia recurată și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Urmează să se rejudece apelul declarat de pârâta B. IFN S.A. în ceea ce privește comisionul de administrare și comisionul de acordare credit. Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1504/2017 din 11 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza la aceeași instanță spre rejudecarea apelului declarat de pârâta S.C. B. S.A. în ceea ce privește comisionul de administrare și comisionul de acordare credit.

Menține celelalte dispoziții.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 17 septembrie 2020.