ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 245/2020

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2020

Asupra recursului de față,

Din actele dosarului, constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub numărul x/2015, la data de 10 august 2016, precizată ulterior, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., C. S.A. și D., prin mandatar C. S.A:

- înghețării cursului de schimb valutar CHF - Leu pentru efectuarea plăților conform Contractului de credit din data de 30 septembrie 2008

- calculării și stabilirii obligației de plată a ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a CHF din 30 septembrie 2008 (data încheierii Contractului de credit), pentru întreaga perioadă de valabilitate a Contractului de credit, având în vedere prevederile Regulamentului BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, rep. (M.Of. al României, partea I, nr. 616 din data de 6 iunie 2007);

- stabilirii caracterului divizibil al garanțiilor (pentru art. 7.2.);

- stabilirii faptului că opțiunea creditorului pentru executarea ipotecii imobiliare stinge dreptul creditorului de a pune în executare celelalte garanții (pentru art. 7.3).

În drept au fost invocate dispozițiile din Legea nr. 193/2000 și cele ale O.G. nr. 21/1992.

Prin sentința civilă nr. 881/C din 24 noiembrie 2016, Tribunalul Brașov a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.A. și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A admis, în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., C. S.A. și D. prin mandatar C. S.A. și, în consecință:

A constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5.1 lit. b) din Contractul de facilitate credit și de garanție nr. x din data de 30 septembrie 2008, încheiat de părți - cu privire la "comisionul de administrare lunar în cuantum de 0,15%, plătibil începând cu scadența a 13-a" și pct. 8.3 teza a II-a din Condițiile generale de creditare ale aceluiași contract - cu privire la posibilitatea Băncii de a lua orice măsură necesară pentru a-și acoperi pagubele în cazul în care "constată că situația financiară a Împrumutatului nu mai asigură condițiile de rambursare ale creditului".

A constatat nulitatea absolută a clauzelor constatate ca abuzive și a dispus înlăturarea acestora din Contractul de facilitate credit și de garanție nr. x din data de 30 septembrie 2008, încheiat de părți și Condițiile generale de creditare ale acestuia.

A respins restul pretențiilor reclamantei.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 684 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât reclamanta A., cât și pârâtele C. S.A., D. și B. S.A.

Apelanta-reclamantă A. a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în parte a sentinței civile atacate, în sensul admiterii integrale a cererii de chemare în judecată, solicitând și obligarea apelantelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Apelantele-pârâte C. S.A., D. și B. S.A. au solicitat admiterea căii de atac și schimbarea, în parte, a sentinței civile atacate, în sensul: admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă; admiterii excepției lipsei de interes, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de interes; admiterii excepției inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește înghețarea cursului de schimb valutar LEU/CHF la valoarea de la momentul semnării contractului, cu consecința respingerii acestui capăt de cerere ca inadmisibil; respingerii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată.

Au solicitat, la rândul lor, obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1599/Ap din 10 octombrie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. și apelul formulat de pârâtele C. S.A., D. și B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 881/C din 24 noiembrie 2016 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, pe care a menținut-o.

III. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, la data de 22 decembrie 2017, recurentele-pârâte C. S.A., D. și B. S.A., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 10 ianuarie 2018.

Prin memoriul de recurs, recurentele-pârâte au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Au susținut, în temeiul motivului de apel prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că hotărârea atacată este rezultatul încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește dovada caracterului negociat al contractului, susținând recurentele-pârâte că în mod greșit a reținut instanța de apel că în cauză este vorba despre un contract de adeziune, iar banca nu și-ar fi îndeplinit obligația de a negocia prevederile contractuale contestate.

Recurentele-pârâte au considerat că în cauză nu ne aflăm în prezența unui contract de adeziune, iar existența unor clauze preformulate nu echivalează cu încălcarea obligației de a oferi consumatorului posibilitatea de a influența natura si conținutul prevederilor contractuale.

Făcând trimitere la prevederile art. 5 din Legea nr. 193/2000, au arătat că, din interpretarea acestui text legal se înțelege că partea interesată, respectiv contractantul, trebuie sa aibă inițiativă si să solicite profesionistului un exemplar al contractului pe care acesta îl propune spre semnare.

În ceea ce privește textul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, au considerat că, în ceea ce privește dovedirea caracterului negociat al contractului, trebuie să fie avute în vedere două aspecte esențiale: pe de o parte, conduita generală a băncii cu ocazia demersurilor efectuate în vederea încheierii contractului de credit (posibilitatea oferită consumatorului de a negocia, de a influența sau modifica conținutul contractului), iar pe de altă parte, propria conduită a consumatorului, respectiv dacă acesta a inițiat/declanșat procesul de negociere, ulterior primirii informațiilor cu privire la aspectele esențiale ale contractului sau, din contră, fiind mulțumit de propunerea băncii, a semnat acordul juridic în forma prezentată de aceasta.

Sub acest aspect, au precizat că intimatei-reclamante i s-a prezentat oferta contractuală, în conformitate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 190/1999, in care au fost prezentate principalele obligații contractuale ale acestora (valoarea totală a creditului, rata dobânzii, comisioanele și alte costuri, respectiv comisionul de administrare și comisionul de rambursare anticipată).

Recurentele-pârâte au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și în privința greșitei aplicări a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește inițiativa profesionistului in negocierea contractului, considerând că instanța de apel a apreciat în mod eronat că inițiativa de negociere aparține profesionistului, și nu consumatorului.

Au susținut că din interpretarea textului alin. (3) din art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin raportare la cel al alin. (2) din același articol, ceea ce definește o clauză contractuală ca abuzivă este neacordarea unei posibilități reale consumatorului de a influenta efectiv negocierea clauzei, precizând că nu lipsa negocierii efective determină caracterul abuziv al clauzelor, ci lipsa acordării acestei posibilități.

Au considerat că o negociere efectivă nu presupune obligarea băncii de a se asigura că implicarea consumatorului este reală, neputându-se impune consumatorului să fie diligent, preocupat și să se implice în mod activ în negocierea clauzelor.

Au susținut că este necesară o distincție între obligația băncii de informare a consumatorului și obligația de consiliere, de sfătuire a acestuia, cea din urmă neputând fi folosită în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, respectiv în aprecierea asupra îndeplinirii sau nu a obligației de negociere.

S-a precizat că, ulterior prezentării de către bancă a ofertei, cu o perioadă de valabilitate de 30 de zile, intimata-reclamantă nu a prezentat/propus o contraofertă băncii, deși a avut posibilitatea de a verifica în mod facil condițiile în care putea contracta și decide în cunoștință de cauză, beneficiind de timpul necesar pentru a verifica oportunitatea contractării în condițiile oferite de bancă și pentru a compara această ofertă cu cele asemănătoare existente pe piață.

Au arătat că informațiile necesare au fost prezentate cu ocazia încheierii contractului de credit, fapt recunoscut de intimata-reclamantă prin răspunsul la interogatoriul luat de prima instanță, fiind oferită intimatei-reclamante posibilitatea de a influența conținutul și natura clauzelor contractuale.

Au susținut că, în raport cu tipul creditului acordat, respectiv credit ipotecar pentru investiții imobiliare, prevederile Legii nr. 190/1999 impun doar obligația punerii la dispoziția consumatorului a unei oferte scrise, care va cuprinde detaliile/condițiile contractului, însă nu condiționează profesionistul să se asigure că partea interesată se prevalează de termenul de studiu al ofertei și nu condiționează încheierea contractului de expirarea acestei durate minime stabilite prin lege.

Au precizat că, în speță, împrejurarea că intimata-reclamantă a înțeles să renunțe la beneficiul termenului de 30 de zile al ofertei poate fi doar rezultatul unei opțiuni personale, care nu poate fi imputată băncii.

În recursul formulat, recurentele-pârâte au invocat și greșita aplicare, prin hotărârea atacată, a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește îndeplinirea cerințelor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de administrare, sens în care au considerat greșită soluția instanței de apel, care a apreciat că existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților este suficientă pentru a constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare.

Au arătat că îndeplinirea doar a uneia dintre condițiile prevăzute de textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu conduce automat la constatarea caracterului abuziv al clauzei, ci doar îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor impuse de acest text de lege: clauza contractuală să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și termenii contractuali folosiți să nu fie exprimați într-un limbaj ușor inteligibil.

Cu referire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (5) și (6) din Legea nr. 193/2000, sub aspectul aprecierii/evaluării caracterului abuziv al clauzelor privind perceperea comisionului de administrare și art. 8.3 teza a II-a din Condițiile generale de creditare, recurentele au precizat că în mod eronat a stabilit instanța de apel că prevederea contractuală referitoare la comisionul de administrare ar avea caracter abuziv, întrucât banca nu ar fi explicat care sunt serviciile efectiv prestate în schimbul perceperii acestui comision, iar sintagma "comision de administrare" nu poate acoperi o explicitare concretă a destinației si scopului achitării sale.

Contrar susținerilor instanței de apel, au precizat că nu există nicio prevedere legală din care să rezulte obligația băncii de a prezenta, enumera, detalia serviciile pe care aceasta le prestează în schimbul perceperii comisioanelor, din însăși denumirea clauzei și comisionului perceput rezultând cu claritate natura serviciilor prestate de bancă.

Au invocat, în acest sens, dispozițiile art. 93 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și ale art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori

În plus, au susținut că dispozițiile contractuale contestate se încadrează în noțiunea de obiect principal al contractului, iar și în situația contrară, instanța de apel era obligată să analizeze dacă aceste clauze se referă la remunerații/obligații pecuniare stabilite în sarcina consumatorului, care reprezintă prețul specific pentru un serviciu la fel de specific oferit de către creditor.

Recurentele au menționat că aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale si comunitare, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze sa fie clar si inteligibil exprimate, iar clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului, formând, împreună cu cu marja de profit, prețul contractului.

Au făcut referire, în acest sens, la definițiile cuprinse în art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE, potrivit cărora costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătura cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale, iar dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator, exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului.

În consecință, au apreciat că o modificare a convenției de credit prin înlăturarea perceperii acestor comisioane ar aduce atingere principiului specialității de folosință a persoanei juridice (care nu poate încheia acte dezinteresate) și dreptului de proprietate al băncii, consacrat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ar determina o nesocotire a art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, referitor la libertatea de a desfășura o activitate comercială.

Au mai considerat recurentele că, în aprecierea caracterului înșelător sau incorect al unei practici comerciale, instanța trebuie să se raporteze la criteriul consumatorului mediu informat și diligent, care este în măsură să analizeze consecințele unei tranzacții comerciale, noțiunea fiind definită de prevederile art. 2 lit. m), art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 363/2007 și de dispozițiile din preambulul Directivei 2005/29/CEE.

Chiar dacă s-ar considera că în speță este vorba despre un contract standard, preformulat, recurentele-pârâte au menționat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (3) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, deoarece, pentru a fi apreciate ca abuzive, clauzele negociate trebuie să creeze în detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților.

Din perspectiva echilibrului contractual, au precizat activitățile specifice pentru care este perceput comisionul de administrare și au argumentat că, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să lipsească ori să fie extrem de redusă contraprestația pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți, arătând că legea face referire la un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă.

Astfel, au menționat că, pe lângă obligațiile directe asumate de părți prin convențiile de credit, există și o serie întreagă de obligații pe care banca le are față de ceilalți actori ai pieței financiare, care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum.

Au susținut că în cauza de față, raportat la obligațiile ce incumbă băncii, sumele semnificative pe care aceasta le-a pus la dispoziția intimatei-reclamante și intervalul de timp îndelungat acordat acesteia pentru restituirea împrumutului, dispozițiile inserate în convenția de credit nu sunt de natură să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, ca atare, nu pot fi considerate abuzive.

În opinia recurentelor, nici clauza contractuală conținută de textul art. 8.3 teza a II-a din Condițiile generale de creditare nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, deoarece posibilitatea băncii de a declara creditul scadent este stabilită doar în cazuri clare și strict determinate, care ar afecta dreptul băncii de a recupera sumele acordate cu titlu de împrumut ori de a executa garanțiile constituite, ca urmare a unor fapte săvârșite de împrumutați sau de garanți.

Așadar, au arătat că prevederile clauzei amintite nu creează un drept de denunțare unilaterală a contractului, ci doar facilitează accelerarea rambursării creditului.

În ceea ce privește prevederile art. 4 paragraful 4.1 din Condițiile generale de creditare, au apreciat ca evident faptul că accelerarea creditului nu ar interveni în mod automat, ci doar în cazul în care intimata nu și-ar indeplini principala obligație contractuală, aceea de a achita la termen ratele stabilite prin contract.

Au arătat că prevederile contractuale ce reglementează dreptul băncii de a declara, în anumite situații, întregul debit scadent, reprezintă un pact comisoriu, ce permit băncii să considere contractul ca desființat și să procedeze la recuperarea sumelor acordate cu titlu de împrumut.

Cum aceste prevederi contractuale au fost aduse la cunoștința intimatei-reclamante, recurentele au considerat că nu se poate susține că ar fi fost impuse de bancă de pe o poziție de superioritate și nu s-a creat un dezechilibru contractual.

Precizând că, asemănător clauzei ce reglementează comisionul de administrare, instanța de apel a invocat argumentul dezechilibrului semnificativ și în legătură cu clauza prevăzută de art. 8.3 teza a II-a din Condițiile generale de creditare, au susținut că, în realitate, această clauză își produce efectul doar în ipoteza în care echilibrul contractual este afectat prin însăși fapta intimatei-reclamante.

În ceea ce privește criticile formulate în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., au susținut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece, în cuprinsul considerentelor, instanța de apel nu oferă nici o motivare cu privire la menținerea soluției primei instanțe, de constatare a nulității absolute a clauzei 8.3 teza a II-a din Condițiile generale de creditare, nici cu privire la respingerea motivelor de apel vizând interpretarea greșită a actului dedus judecății și motivarea contradictorie.

Făcând referire la dispozițiile art. 425 alin. (1) pct. b din C. proc. civ. și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, au susținut că în ceea ce privește decizia recurată, considerentele acesteia trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere si a exclude arbitrariul.

Au mai arătat că o hotărâre nemotivată echivalează cu o violare a prevederilor art. 6 din Convenție, instanțele fiind obligate sa analizeze în detaliu acele mijloace de apărare care sunt de natură să influențeze definitiv soluționarea cauzei și să indice cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază deciziile.

Au precizat că, în speță, instanța de apel nu a analizat criticile cuprinse în cererea de apel și nu a expus nici un argument în susținerea caracterului nefondat al acelor critici.

Pe cale de consecință, au concluzionat că decizia recurată nu respectă dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind obligația de motivare a hotărârilor judecătorești.

Totodată, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., au solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului dosar.

Prin întâmpinarea înregistrată la 05.03.2018, intimata-reclamantă A. a solicitat, în principal, admiterea excepției inadmisibilității recursului și în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din data de 11 mai 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 19 octombrie 2018, prin încheierea dispusă de instanța de recurs, judecata cauzei a fost suspendată până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, înregistrată sub nr. x/2018.

Cauza a fost repusă pe rol prin încheierea pronunțată la data de 22 martie 2019, când Înalta Curte a admis în principiu recursul, fixând termen pentru soluționarea acestuia la data de 4 octombrie 2019, în ședință publică.

La termenul fixat, judecata cauzei a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-621/17, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Urmare cererii de repunere a cauzei pe rol formulată de recurentele-pârâte la data de 7 noiembrie 2019, instanța de recurs a fixat termen la data de 31 ianuarie 2020, când a repus cauza pe rol și a procedat la judecarea recursului

IV. Analizând recursul declarat de recurentele-pârâte prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În cauză, intimata-reclamantă a formulat o acțiune întemeiată pe legislația privind protecția consumatorilor, solicitând constatarea ca fiind abuzive a unui număr de clauze contractuale: clauza privind comisionul de administrare lunar menționat la art. 5.1 lit. b) din Contractul de facilitate credit și de garanție nr. x din data de 30 septembrie 2008, clauza privind riscul valutar, clauzele implicite/subînțelese privind riscul deprecierii obiectului ipotecii și riscul valorificării obiectului ipotecii pe cale de executare silită la un preț inferior valorii soldului restant al creditului și clauza privind riscul modificării situației financiare prin diminuarea veniturilor, menționată în art. 8.3 teza a II-a din Condițiile generale de creditare.

Ca o consecință a caracterului abuziv al acestor clauze, a solicitat constatarea nulității absolute a acestora și, drept consecință, eliminarea clauzelor din contractul de credit.

Obiectul analizei recursului este limitat la criticile formulate de recurentele-pârâte cu privire la soluția instanței de apel asupra constatării caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare lunar, menționat la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit semnat de părți și al clauzei art. 8.3 teza a II-a din Condițiile generale de creditare, privind riscul modificării situației financiare prin diminuarea veniturilor.

În cuprinsul criticii formulate în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentele-pârâte au susținut, în esență, că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece, în cuprinsul considerentelor, instanța de apel nu oferă nici o motivare cu privire la menținerea soluției primei instanțe, de constatare a nulității absolute a clauzei din art. 8.3 teza a II-a din Condițiile generale ale contractului de credit, nici cu privire la respingerea motivelor de apel vizând interpretarea greșită a actului dedus judecății și motivarea contradictorie.

Verificând hotărârea atacată, sub aspectul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel a răspuns criticilor formulate de recurente în apel, arătând că dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cu efecte asupra bunei-credințe a profesionistului, este evident și rezultă chiar din modul de redactare a clauzei.

În explicitarea acestei concluzii, instanța de apel a menționat în motivare că prevederea din 8.3 teza a II-a din Condițiile generale ale contractului de credit, referitoare la "luarea oricărei măsuri pe care o consideră necesară" și aplicabilă în cazul în care "situația financiară a împrumutatului nu mai asigură condițiile de rambursare ale creditului", face să devină improbabil ca reclamanta să-și poată îndeplini obligațiile asumate prin contract, precizând instanța că, în temeiul unei asemenea clauze, banca dobândește dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și cu toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției.

Se mai reține că, în justificarea menținerii soluției pronunțate de prima instanță privind caracterul abuziv al clauzei în discuție, instanța de apel a argumentat că formulările cuprinse în clauza în discuție "nu oferă posibilitatea reală ca un observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze" și că acest tip de clauze "oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanța să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalității unei astfel de măsuri".

Prin urmare, nu se confirmă susținerile recurentei referitoare la lipsa motivelor care să susțină soluția pronunțată cu privire la caracterul abuziv și, ca atare, nul absolut al clauzei prevăzute de art. 8.3 teza a II-a din Condițiile generale de creditare, hotărârea recurată cuprinzând argumentele care au determinat instanța de apel să păstreze sentința pronunțată de prima instanță.

În cadrul recursului formulat, reiterând criticile formulate și în fața instanței de apel, recurentele-pârâte au invocat nelegalitatea deciziei atacate și în temeiul cazului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În cadrul acestui motiv de recurs, s-a susținut, mai întâi, că hotărârea atacată este rezultatul încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000, arătându-se, în esență, că în mod greșit a reținut instanța de apel că în cauză este vorba despre un contract de adeziune, că banca nu și-ar fi îndeplinit obligația de a negocia prevederile contractuale contestate și că instanța de apel a apreciat eronat că inițiativa de negociere aparține profesionistului, și nu consumatorului.

În legătură cu susținerea că banca nu și-ar fi îndeplinit obligația de a negocia prevederile contractuale contestate, Înalta Curte reține că textul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 definește clauza nenegociată cu consumatorul ca fiind acea clauză stabilită fără a da posibilitatea consumatorului de a influența natura ei, cum ar fi cele din contractele standard, preformulate sau condițiile generale practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Se mai reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.

Din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor legale anterior menționate rezultă că legiuitorul acordă preferință modalității de realizare a acordului de voință și posibilității reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia și de a le accepta în cunoștință de cauză și în acord cu propriul interes.

În cauză, instanța de apel a reținut, din analiza probelor administrate, că recurenta nu a fost în măsură să prezinte dovezi pe baza cărora să se poată reține că a existat o negociere directă cu intimata-reclamantă în ceea ce privește conținutul clauzei privind comisionul de administrare credit sau că aceasta ar fi putut să le influențeze conținutul.

A mai reținut instanța de apel că:

"alternativele oferite de apelantă referitoare la posibilitatea formulării de către consumator a unei contraoferte ori de alegere a unui alt produs oferit de aceeași bancă sau de o altă bancă, nu echivalează cu dovedirea negocierii care trebuie să aparțină, ca inițiativă, profesionistului, atâta vreme cât, în condițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, proba negocierii îi aparține.".

Prin urmare, instanța de apel a stabilit, sub aspectul stării de fapt, a cărei revizuire nu este posibilă în recurs, că recurentele-pârâte nu au dovedit existența modificării vreunei clauze la inițiativa sau solicitarea intimatei-reclamante sau a existenței efective a unui drept de a opta al acesteia cu privire la o altă variantă propusă (cu excepția acceptării sau refuzării în totalitate a clauzelor prestabilite), precizându-se că recurentele-pârâte nu au răsturnat prezumția relativă instituită de textul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, a lipsei de negociere cu consumatorul.

În acest context, împrejurarea că intimatei-reclamante i s-a prezentat oferta contractuală, în conformitate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 190/1999, în care au fost prezentate principalele obligații contractuale ale acesteia, a fost caracterizată de instanța de apel ca neechivalând cu dovedirea negocierii.

Se constată, în plus, că această critică privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000 este în realitate, o solicitare de reanalizare a situației de fapt conturate în speță, în cadrul căreia prima instanță a stabilit că banca nu a dovedit îndeplinirea obligației de a negocia prevederile contractuale contestate cu intimata-reclamantă.

Având în vedere limitele examenului pe care instanța de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, se apreciază critica mai sus menționată ca inadmisibilă, Înalta Curte nefiind îndreptățită să procedeze la verificarea, prin prisma probelor administrate, a modului în care instanța de apel a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

Cât privește critica privind legalitatea aprecierii instanței de apel asupra inițiativei negocierii, despre care recurentele susțin că trebuie să aparțină consumatorului, Înalta Curte o va respinge, arătând că jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, arată că Directiva nr. 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește pe o poziție de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

În raport cu poziția de superioritate a băncii în procesul de negociere, dar și cu obligațiile impuse profesioniștilor de prevederile art. 8 și 9 din Legea nr. 190/1999, la care face referire chiar recurenta-pârâtă, oferta scrisă pusă la dispoziția consumatorului, care cuprinde detaliile/condițiile contractului, deschide drumul unei eventuale negocieri a contractului de credit, care, în speță, s-a reținut că nu a avut loc.

Împrejurarea constatată de instanța de apel, potrivit căreia părțile au semnat un contract de credit standard, preformulat de bancă, în privința căruia intimata-reclamantă avea doar posibilitatea de aderare, neputând să intervină pentru a-i schimba conținutul, constituie un element caracteristic situației de fapt, care nu poate face obiectul cenzurii instanței de recurs.

Or, în raport cu aceste rețineri de fapt, sub aspect legalității caracterizării contractului de credit, Înalta Curte apreciază justificată concluzia instanței de apel, care a stabilit că acordul dintre părți dedus judecății întrunește toate caracteristicile unui contract de adeziune.

O altă critică invocată de recurente-pârâte a vizat greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (5) și (6) din Legea nr. 193/2000, recurentele-pârâte arătând, în esență, că prevederea contractuală referitoare la comisionul de administrare ar fi exclusă de la analiza caracterului abuziv, deoarece definește obiectul principal al contractului de credit - prețul contractului.

Se reține că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale pornește de la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcție de care, instanțele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situațiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Instanța supremă apreciază că, în speță, în raport cu textul legal evocat, pentru clauzele inserate la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit încheiat de părți și art. 8.3 teza a II-a din Condițiile generale de creditare, nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiții, examenul caracterului abuziv al clauzelor menționate este posibil în speță, o asemenea clauză neputând fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestația esențială a convenției de credit (suma împrumutată și dobânda percepută ca echivalent al folosinței capitalului), ci prestații cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului", respectiv dreptul băncii de a declara, în cazul diminuării veniturilor intimatei, întregul debit scadent și, prin urmare, nu intră sub incidența primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Ca atare, critica este nefondată.

Tot din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentele-pârâte au criticat greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, considerând nelegală soluția instanței de apel, care ar fi apreciat că existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților este suficientă pentru a constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, chiar și în lipsa întrunirii celorlalte cerințe cumulative prevăzute de art. 4 din lege.

Această critică nu este întemeiată, deoarece instanța de apel nu a condiționat aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor contestate de îndeplinirea doar a uneia dintre condițiile prevăzute de textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și nu a analizat cerința creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în mod izolat, ci, în raport cu limitele devoluțiunii fixate de părți, a examinat această cerință în contextul mai larg al îndeplinirii restului condițiilor izvorâte din textul de lege (clauza contractuală să nu fi fost negociată, termenii contractuali folosiți să nu fie exprimați într-un limbaj ușor inteligibil, nerespectarea cerințelor bunei-credințe).

O altă critică s-a referit la nelegala menținere în apel a hotărârii fondului, prin care s-a constatat un dezechilibru semnificativ creat de clauzele conținute de art. 5.1 lit. b) din contractul de credit (privind comisionul de administrare) și, respectiv, de art. 8.3 teza a II-a din Condițiile generale de creditare, fiind invocată greșita aplicare a normelor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Analizând critica formulată cu referire la clauza prevăzută de art. 8.3 teza a II-a din Condițiile generale de creditare, se reține că prevederea contractuală dă dreptul creditorului de a declara exigibil anticipat creditul, ca fiind scadent și rambursabil imediat, în cazul în care situația financiară a intimatei-reclamante nu mai asigură condițiile de rambursare ale creditului.

Chiar dacă aceste prevederi contractuale au fost aduse la cunoștința intimatei-reclamante, nu se poate susține că acestea nu conduc către o situație de dezechilibru contractual între drepturile și obligațiile părților contractante, deoarece, astfel cum corect a observat și instanța de apel, prevederea din textul clauzei referitoare la "luarea oricărei măsuri pe care o consideră necesară" în cazul în care "situația financiară a împrumutatului nu mai asigură condițiile de rambursare ale creditului", poate împiedica, în mod discreționar, intimata- reclamantă să-și poată îndeplini obligațiile asumate prin contract, chiar și în situația în care aceasta ar avea resurse pentru plata ratelor de credit și a celorlalte obligații.

În raport cu susținerile recurentelor-pârâte, care asimilează situația avută în vedere de clauza din art. 8.3 teza a II-a din Condițiile generale de creditare, unei împrejurări ce conferă băncii dreptul de a declara, în anumite situații, întregul debit scadent, concluzia instanței de apel este cu atât mai mult este valabilă, deoarece clauza permite băncii să considere contractul ca desființat și să procedeze la recuperarea sumelor acordate cu titlu de împrumut.

Este justificată observația instanței de apel că, acest tip de clauze oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanța să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalității unei astfel de măsuri, întrucât, în temeiul unei asemenea clauze, banca dobândește dreptul să declare soldul creditului ca fiind rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și cu toate celelalte costuri datorate băncii, iar explicația din cererea de recurs a recurentelor-pârâte, că accelerarea creditului ar interveni doar în cazul în care intimata nu și-ar îndeplini obligația de a achita la termen ratele stabilite prin contract, nu este menționată și în cuprinsul clauzei, astfel că nu se poate susține că textul îndeplinește cerințele bunei-credințe.

Dimpotrivă, astfel cum a stabilit instanța de apel în soluția pronunțată, dispozițiile clauzei din 8.3 teza a II-a din Condițiile generale ale contractului de credit creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece posibilitatea băncii de a declara creditul scadent nu este prevăzută, în acest caz, în corelare cu o neîndeplinire concretă a unei obligații contractuale asumate de intimata-pârâtă, ci vizează o situație obiectivă, aceea că "situația financiară a împrumutatului nu mai asigură condițiile de rambursare ale creditului", situație în legătură cu care textul nu prevede criterii clare și neechivoce de identificare, apreciere și evaluare.

În raport cu cele anterior evocate, Înalta Curte respinge critica formulată, apreciind că, în cazul clauzei analizate, instanța de apel a realizat o corectă aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, în raport și cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din legea menționată.

În privința clauzei conținute de art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, care instituie comisionul de administrare credit, Înalta Curte reține că în cauză, instanța de apel a efectuat o analiză incompletă a motivelor invocate în cadrul motivelor de apel, întrucât, din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei, analiza s-a rezumat la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului în discuție, nu sunt descrise în cuprinsul contractului.

Se constată, în acest sens, că decizia instanței de apel reține, în privința acestui tip de comision:

"Este astfel abuzivă o clauză în cazul căreia, din felul în care este redactată, nu se poate deduce, în mod clar și inteligibil, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, care este destinația sumei percepute de profesionist, acesta din urmă având posibilitatea să aprecieze, în mod unilateral, maniera de utilizare a sumei (aspect ce rezultă chiar din apelul băncii), creându-se, în această manieră, un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului. Acest dezechilibru este suficient pentru a atrage incidența art. 4 alin. (1) din Legea nr 193/2000, în rațiunea legiuitorului nefiind vorba despre dovedirea în concret a unui dezechilibru economic, concept de altfel impropriu raportat la conținutul normei legale." .

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, analiza realizată de instanța de apel asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare s-a limitat la necesitatea prevederii în textul clauzei pretins abuzive a detalierii serviciilor furnizate în schimbul sumelor achitate cu titlu de comision de administrare.

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În cauză, instanța de apel nu a raportat analiza efectuată tuturor acestor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care prevede comisionul de administrare, reținând, totuși, caracterul abuziv al acesteia.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurentele-pârâte în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. b) din contractul de credit privind comisionul de administrare, astfel încât, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța va admite recursul și va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1. lit. b) din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioane de acordare și de administrare credit.

În concluzie, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat.

Totodată, instanța de apel se va pronunța și asupra cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, care vor fi avute în vedere în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte D., C. S.A. și B. S.A (C.E.B) împotriva deciziei civile nr. 1599/Ap din 10 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Casează decizia recurată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2020.