ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1067/2022

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 10 august 2016, sub dosarul nr. x/2015 și precizată ulterior, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A., C. S.A. și D., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: - să constate caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare lunar, menționat la art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate credit și de garanție nr. x din 30 septembrie 2008 și să dispună nulitatea absolută a acesteia, precum și eliminarea clauzei din contract; - să constate caracterul abuziv al clauzelor privind riscul valutar, menționată la art. 6.1 din contractul de credit și în subpunctele acestui articol, respectiv caracterul abuziv al clauzelor care prevăd rambursarea ratelor de credit în valuta în care a fost acordat împrumutul și suportarea eventualelor diferențe de curs valutar de către reclamantă și să dispună nulitatea absolută a acestora și modificarea contractului de credit în sensul: - înghețării cursului de schimb valutar CHF - Leu, pentru efectuarea plăților conform contractului de credit; - calculării și stabilirii obligației de plată a ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a CHF din 30 septembrie 2008, data încheierii contractului de credit, pentru întreaga perioadă de valabilitate a contractului de credit, având în vedere dispozițiile Regulamentului B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar, republicat în M. Of. al României, partea I, nr. 616 din 6 septembrie 2007; - să constate caracterul abuziv al clauzelor implicite sau subînțelese privind riscul deprecierii obiectului ipotecii și riscul valorificării obiectului ipotecii pe cale de executare silită la un preț inferior valorii soldului restant al creditului, clauze care rezultă din interpretarea sistematică a art. 7.1, 7.2 și 7.3 din contractul de credit și a art. 5.1, 5.2 și 5.3 din Condițiile generale de creditare și care presupun suportarea de către reclamantă, integral, a riscului deprecierii ipotecii și a riscului valorificării obiectului ipotecii pe cale de executare silită la un preț inferior valorii soldului restant al creditului, cu consecința ca, în cazul neacoperirii soldului restant al creditului, prin executare silită a obiectului ipotecii, să fie ținută în continuare obligată la plata diferenței dintre sumele recuperate prin executarea silită și valoarea soldului restant al creditului; - să constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 7.2 și 7.3 din contractului de credit și să se dispună modificarea acestor clauze în sensul stabilirii caracterului divizibil al garanțiilor, pentru art. 7.2 și al stabilirii faptului că opțiunea creditorului pentru executarea ipotecii imobiliare stinge dreptul creditorului de a pune în executare celelalte garanții, pentru art. 7.3; - să constate caracterul abuziv al clauzei privind riscul modificării situației financiare prin diminuarea veniturilor, menționate în art. 8.3 teza a II-a din Condițiile generale de creditare și nulitatea absolută a acesteia și să dispună eliminarea ei din Condițiile generale de creditare. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale O.G. nr. 21/1992. Prin sentința civilă nr. 881/C din 24 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.A. și excepția prescripției dreptului material la acțiune. Totodată, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată și, în consecință, s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate credit și de garanție nr. x din 30 septembrie 2008, cu privire la "comisionul de administrare lunar în cuantum de 0,15%, plătibil începând cu scadența a 13-a" și la pct. 8.3 teza a II-a din Condițiile generale de creditare, cu privire la posibilitatea băncii de a lua orice măsură necesară pentru a-și acoperi pagubele în cazul în care "constată că situația financiară a împrumutatului nu mai asigură condițiile de rambursare ale creditului", precum și nulitatea absolută a acestora, sens în care s-a dispus înlăturarea din contractul de credit și din Condițiile generale de creditare. În rest, au fost respinse pretențiile reclamantei. De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 684 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță, atât reclamanta, cât și pârâtele au declarat apel. Prin decizia civilă nr. 1599/Ap din 10 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă au fost respinse apelurile formulate în cauză.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel, pârâtele B. S.A., C. S.A. și D. au declarat recurs, iar prin decizia nr. 245 din 31 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admisă calea extraordinară de atac, decizia atacată fiind casată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În considerentele deciziei de casare, s-a reținut ca fiind întemeiate criticile formulate de recurentele-pârâte în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. b) din contractul de credit privind comisionul de administrare, astfel încât, s-a apreciat incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit îndrumărilor date instanței de apel, în rejudecare, aceasta va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1. lit. b) din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de acordare și de administrare a creditului. În rejudecare după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția Civilă, la 6 iulie 2020, sub dosarul nr. x/2015.

Prin decizia civilă nr. 79/Ap din 3 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, în rejudecare, în limitele impuse prin decizia de casare și în raport cu prevederile art. 501 C. proc. civ., a fost respins, ca nefondat, apelul pârâtelor, cu consecința păstrării sentinței primei instanțe. Totodată, s-a reținut că nu se mai impun a fi analizate apelul declarat de reclamantă și celelalte motive de apel din cererea de apel a pârâtelor, având în vedere limitele casării, întrucât acestea au intrat în puterea lucrului judecat.

Împotriva acestei decizii, pârâtele B. S.A., C. S.A. și D. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate, cu consecința reținerii cauzei spre rejudecare a cererii de apel formulate de pârâte. Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susținut că înstanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, având în vedere că în rejudecare nu a respectat limitele impuse prin decizia de casare, ci a analizat aspecte noi, nemenționate în decizia de casare. În esență, s-a susținut că instanța de apel a reținut pentru prima dată în etapa rejudecarii că sumele aferente comisionului de administrare sunt disproporționate în raport cu valoarea împrumutului, fiind incidentă a doua situație de excepție menționată de CJUE în cauza C-621/17 . Recurentele-pârâte au subliniat că instanța de apel, în rejudecare, avea obligația de a analiza modul de îndeplinire a criteriilor pe care instanțele trebuie să le examineze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de acordare și de administrare a creditului, menționate de CJUE în cauza C-621/17. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au învederat că hotararea atacată este nelegală, întrucât este rezultatul încălcării și aplicării greșite a prevederilor legale incidente în speță, respectiv art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. În acest sens, s-a susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit aceste dispoziții legale, în ceea ce privește constatarea existenței unui dezechilibru referitor la clauza ce reglementează comisionul de administrare cauzat de lipsa exprimării clare și inteligibile; art. 4 alin. (5) și alin. (6) din Legea nr. 193/2000, sub aspectul evaluarii caracterului abuziv al clauzei ce reglemeteaza comisionul de administare reținând existența unei disproporții între costul comisionului și valoarea creditului. Totodată, s-a susținut că instanța a interpretat greșit considerentele deciziei CJUE din cauza C-621/17. Recurentele-pârâte au susținut, cu privire la caracterul clar și inteligibil al art. 5.1 lit. b) din contractul de credit care reglementează comisionul de administrare, că reclamanta a putut înțelege valoarea acestuia anterior semnării contractului avand în vedere că era menționat cuantumul acestuia în oferta de credit prezentată anterior semnării contractului, raportat și la mențiunile din oferta de credit acceptată de reclamantă, precum și din cuprinsul graficului de rambursare înmânat acestei părți. Comisionul de administrare era exprimat în suma totală în graficul de rambursare și valoarea acestuia scadea la fiecare lună, astfel că era evident că se calcula la soldul creditului, prezentat în graficul de rambursare, ceea ce exclude orice echivoc. Totodată, recurentele au precizat că nu exista nicio prevedere legală din care să rezulte obligația Băncii de a prezenta, enumera, detalia serviciile pe care aceasta le prestează în schimbul perceperii comisioanelor și că din însăși denumirea dată clauzei și comisionului perceput, rezultă natura serviciilor pe care Banca le prestează, care au fost înțelese și acceptate de către reclamantă prin încheierea contractului de credit, în acest sens fiind și dispozițiile art. 9 3 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. În ceea ce privește critica vizând aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (5) și (6) din Legea nr. 193/2000, recurentele-pârâte au susținut că interpretarea instanței de apel cu privire la cuantumul prea mare al acestui comision în schimbul caruia nu s-ar fi prestat un serviciu, nu poate fi circumscrisă unor argumente fundamentate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, întrucât legislația privind protecția consumatorilor exclude posibilitatea instanțelor de a verifica în ce măsură sumele de bani restituite de consumator ar fi sau nu mult prea mari și împovărătoare. Totodată, s-a susținut că stabilirea prețului este atributul exclusiv al voinței părților la momentul manifestării consimțământului în sensul angajării în raportul juridic civil. O altă critică invocată de recurente se referă la interpretarea greșită realizată de instanța de apel cu privire la cele statuate de C.J.U.E. prin decizia pronunțată în Cauza C-621/17. Contrar interpretării instanței de apel, recurentele-pârâte au precizat că, din denumirea comisionului de administrare se înțeleg serviciile prestate de către bancă în schimbul perceperii comisionului de administrare, nefiind necesare cunoștințe de specialitate pentru înțelegerea noțiunii de comision de administrare. În plus, s-a arătat că natura serviciilor furnizate efectiv de către bancă poate fi în mod rezonabil înțeleasă de către reclamantă din contractul de credit. În continuare, recurentele au prezentat paragrafe din decizia pronunțată în Cauza C-621/17, concluzionând că reclamanta a putut cunoaște că prin semnarea contractului de credit se obligă la plata sumei lunare percepută de Bancă în scopul administrării creditului, nefiind necesare cunoștințe de specialitate pentru a se identifica scopul perceperii comisioanelor ori activitățile prestate de bancă în schimbul acestora. Prin urmare, s-a susținut că, în cauză, nu s-a creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, ci este incident cazul tipic în care consumatorul acceptă condițiile propuse de Bancă în vederea acordării sumei de bani cu titlu de împrumut. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 7 decembrie 2021, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Părțile nu au depus la dosar punct de vedere asupra raportului. Prin încheierea din 8 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la data de 10 mai 2022. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Recursul recurentelor-pârâte a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., care vizează situațiile când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității sau când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susținut că, în rejudecare, instanța de apel nu a respectat limitele impuse prin decizia de casare, ci a analizat aspecte noi, reținându-se pentru prima dată că sumele aferente comisionului de administrare sunt disproporționate în raport cu valoarea împrumutului, încălcând astfel prevederile art. 501 C. proc. civ. Motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reținut. În legătură cu această critică de nelegalitate se va reține că, prin decizia nr. 245, pronunțată la data de 31 ianuarie 2020, în dosarul x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurentele-pârâte D., C. S.A. și B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1599/Ap din 10 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, pe care a casat-o, trimițând cauza spre rejudecare instanței de apel, pentru a relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1. lit. b) din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioane de acordare și de administrare a creditului. Celelalte critici ale recurentelor-pârâte au fost respinse, reținându-se, în esență, că în cauză nu a existat o negociere directă cu reclamanta în ceea ce privește conținutul clauzei privind comisionul de administrare a creditului sau că aceasta ar fi putut să le influențeze conținutul, concluzionându-se că nu s-a făcut dovada negocierii, motiv pentru care acordul dintre părți întrunește toate caracteristicile unui contract de adeziune. Totodată, instanța de casare a constatat că, în raport cu art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, pentru clauzele inserate la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat, examenul caracterului abuziv al clauzelor fiind posibil în cauză, deoarece clauza vizând comisionul de administrare nu poate fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestația esențială a convenției de credit, ci prestații cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului". Prin decizia de casare s-a mai reținut că instanța de apel, în primul ciclu procesual, nu a condiționat aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor contestate de îndeplinirea doar a uneia dintre condițiile prevăzute de textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și nu a analizat cerința creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în mod izolat, ci, în raport cu limitele devoluțiunii fixate de părți, a examinat această cerință în contextul mai larg al îndeplinirii restului condițiilor izvorâte din textul de lege, respectiv clauza contractuală să nu fi fost negociată, termenii contractuali folosiți să nu fie exprimați într-un limbaj ușor inteligibil, nerespectarea cerințelor bunei-credințe. Cu privire la limitele rejudecării, instanța de casare a constatat că analiza realizată de instanța de apel asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare s-a limitat la necesitatea prevederii în textul clauzei pretins abuzive a detalierii serviciilor furnizate în schimbul sumelor achitate cu titlu de comision de administrare. Totodată, s-a reținut că, în decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează. În rejudecare, instanța de apel, ca un preambul, a reiterat aspectele dezlegate de către instanța de casare, punctând pe scurt ceea ce a intrat în puterea lucrului judecat, respectiv chesiunile referitoare la modalitatea de negociere, incidența unui contract de adeziune, interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum și a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, reținându-se totodată mențiunile din decizia de casare referitoare la clarificarea chestiunii vizând elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil. Prin urmare, în cauză nu au fost încălcate prevederile art. 501 C. proc. civ., deoarece în rejudecare, instanța de apel a efectuat analiza cu privire la aspectele tranșate prin decizia de casare, în limitele și în funcție de reperele stabilite de instanța de recurs. Art. 501 alin. (3) C. proc. civ. prevede că "după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată". În raport cu aceste dispoziții legale, rezultă că în cauză instanța de apel nu a încălcat limitele casării, ci, dimpotrivă, s-a conformat îndrumărilor obligatorii și dezlegărilor în drept ale instanței de recurs. În consecință, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat. Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în sensul ca instanța de apel a interpretat în mod greșit aceste dispoziții legale, în ceea ce privește constatarea existenței unui dezechilibru referitor la clauza ce reglementează comisionul de administrare cauzat de lipsa exprimării clare și inteligibile. Totodată, s-a invocat aplicarea greșită a art. 4 alin. (5) și alin. (6) din Legea nr. 193/2000, sub aspectul evaluarii caracterului abuziv al clauzei ce reglemeteaza comisionul de administare reținând existența unei disproporții între costul comisionului și valoarea creditului. În final, s-a susținut că instanța a interpretat greșit considerentele deciziei CJUE C-621/17. Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut. Astfel, critica ce vizează soluționarea cauzei cu aplicarea greșită a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia clauzelor abuzive, respectiv a deciziei preliminare pronunțate în cauza C-621/17, în ceea ce privește comisionul de administrare, nu poate fi primită. Se va reține în această privință că instanța de apel a analizat caracterul abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de administrare din perspectiva interpretării date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al acestor dispoziții contractuale. În consecință, interpretând clauzele contractului în limitele deciziei de casare și în raport cu decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, curtea de apel a reținut existența unui dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutatului, cu privire la proporția dintre valoarea împrumutului și costul comisionului de administrare. Totodată, s-a argumentat că prin modul de stabilire, comisionul de administrare reprezintă în realitate un cost suplimentar al contractului, o dobândă supraadăugată deghizată sub forma unui comision perceput aparent cu o justificare obiectivă, de natură a o împovăra pe împrumutată în mod cu totul nejustificat, aceasta ajungând ca, la sfârșitul perioadei contractuale, să achite suma stabilită cu acest titlu într-un cuantum semnificativ. În egală măsură, instanța supremă constată că examinarea făcută de instanța devolutivă de control judiciar a fost în acord cu dispozițiile Legii nr. 193/2000, prin care legiuitorul a înțeles să instituie în favoarea consumatorilor un regim special, care să îi protejeze de un eventual dezechilibru în raporturile contractuale cu profesioniștii, acest regim vizând cu precădere momentul încheierii contractului și faza negocierilor, analiza raportându-se la aceste două momente. Obligația de transparență prevăzută la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Astfel, acestea trebuie să fie redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate și să fie lizibile. Înalta Curte reține că în mod corect s-a arătat prin decizia recurată că exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi convenite și obligații asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor celeilalte părți. Clauza privind comisionul de administrare nu are un caracter clar și inteligibil, nu cuprinde o definiție exactă a prestațiilor care să justifice perceperea acestui comision, situație ce conduce la un dezechilibru grav între drepturile și obligațiile părților contractante, contrar cerințelor bunei-credințe. În cauză, a fost realizat un examen din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei, constatându-se că serviciile furnizate în schimbul comisionul de administrare nu sunt certe, iar, pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii comisionului de administrare, era necesară detalierea activităților întreprinse în contraprestație. Or, astfel cum a reținut instanța de apel, raportat la susținerile recurentelor-pârâte, prin clauza menționată la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit s-a prevăzut doar că, pentru creditul pus la dispoziție, banca percepe un comision de administrare lunar de 0,15 %, procent raportat la valoarea soldului crditului, pentru o sumă împrumutată de 110.500 CHF pe o durată de 312 luni. Se constată că această împrejurare rezultă din graficul de rambursare, iar nu din conținutul clauzei. Conform susținerii pârâtelor, această sumă reprezentând comisionul de administrare ar fi justificată de cheltuielile pe care le are de suportat "pentru monitorizarea de către bancă a utilizării sau rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de acesta în baza contractului de credit". Înalta Curte observă că disproporția sesizată de instanța de apel privește un dezechilibru juridic între drepturile și obligațiile părților. Deși este menționat cuantumul comisionului sub forma unui procent și exigibilitatea acestuia, se constată că nu este indicat efectiv cuantumul, nici metoda de calcul și nici serviciile furnizate efectiv de bancă, cum de altfel în mod corect s-a reținut de instanța de apel. În acest sens, Înalta Curte reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în Cauza nr. C-621/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt. și alții, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit, Curtea statuând că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză". În considerentele deciziei preliminare menționate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, dar și posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. A mai apreciat Curtea, în plus, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează. Se mai constată că, în cauză, contractul de credit nu cuprinde, în legătură cu clauza privind comisionul de administrare, o descriere a naturii serviciilor furnizate efectiv, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între comisioane sau între serviciile prestate de recurenta-pârâtă în baza contractului. Prin urmare, în mod corect s-a reținut că dispozițiile vizate sunt abuzive, întrucât scopul perceperii comisionului de administrare nu este prevăzut în contract, nu se menționează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision, fiind calculate raportat la cuantumul creditului, nu la volumul de muncă și în raport de complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului. În consecință, instanța de apel a procedat corect atunci când, în aprecierea sa asupra posibilității consumatorului de a înțelege tipul serviciilor furnizate în schimbul comisionului de administrare, a considerat că nu este clară și inteligibilă deducerea logică a acestora din simpla precizare a procentului și denumirii serviciului prestat, fără a fi necesare alte explicații contractuale suplimentare. În cauză sunt incidente și considerentele obligatorii ale Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele conexate nr. C-244/19 și C-259/19, în soluționarea unor cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia no 17 de Palma de Mallorca și de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción de Ceuta, Curtea stabilind că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de administrare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere. Din aplicarea acestei concluzii în cauză, se observă că în mod legal a reținut instanța de apel existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât, din analiza efectuată, referitoare la clauza de la art. 5.1. lit. b) din contractul de credit privind comisionul de administrare, a rezultat că această prevedere nu este edificatoare în privința contraprestației băncii, fiind în mod corect reținut că acest comision nu întrunește cerința caracterului clar și inteligibil al clauzei. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtele B. S.A., C. S.A. și D. împotriva deciziei civile nr. 79/Ap din 3 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.