ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1608/2022

Ședința publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, la 26 septembrie 2018 sub nr. x/2018, reclamanții A., B. si C., în contradictoriu cu pârâții D. S.A, E. S.A. și F.. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

Prin sentința civilă nr. 1739 din 11 martie 2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr. x/2018 a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vi-a Civilă la 17 mai 2019 sub același nr. de dosar.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 3561/2019 din 28 noiembrie 2019 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., pe care i-a obligat la plata sumei de 3395,71 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea pârâtelor D. S.A, E. S.A. și F..

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A., B. și C. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 284 din 17 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 3561/2019 din 28 noiembrie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții C., B. și A. în contradictoriu cu pârâtele D. S.A., F. și E. S.A. și a constatat caracterul abuziv și nulitatea parțială absolută a clauzei contractuale cuprinse în art. 5.1 lit. f) din contractul de credit și de garanție nr. x/05.11.2007, în ceea ce privește sintagma "orice alte costuri, comisioane sau taxe ce au legătură cu prezentul credit și/sau cu operațiunile bancare efectuate de către împrumutat (...), dar nelimitându-se la".

Împotriva acestei decizii, reclamanții A., B. și C. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 497 din același Cod.

În argumentarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 5 din Codul de procedură, recurenții susțin că instanța de apel a încălcat regulile de procedură în sensul că nu a pus în discuție în mod contradictoriu excepția necompetenței Tribunalului București ca instanță de fond.

Consideră că nerespectarea acestor reguli de procedură atrage sancțiunea nulității potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. De asemenea, instanța de apel nu a soluționat în etapa procesuală cuvenită excepția de necompetență, respectiv înainte de a începe cercetarea judecătorească, ci ulterior a amintit de aceasta în motivarea hotărârii, respingând-o ca nefondată, deși nu fusese unită cu fondul și nici discutată în contradictoriu. Mai mult, aceasta a constatat în ședința din 17 februarie 2021 că nu sunt excepții invocate (deși excepția fusese invocată în cererea de apel).

În acest sens, precizează că excepția necompetenței a fost invocată și pe fondul cauzei când s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Sector 6 București, considerând că Tribunalul București nu este competent, ci doar ca instanță de apel, iar nu Curtea de Apel București - fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe.

Astfel, solicită să se constate necompetență Tribunalului București și să fie trimisă cauza spre rejudecare la Judecătoria Sector 6 București, fiind evidențiată valoarea capetelor de cerere 4 și 5 din cererea de chemare în judecată, care nu depășește pragul de 200.000 de RON (la data la care dosarul se afla pe rolul Judecătoriei Sector 6 București - aceasta fiind data la care trebuie să se raporteze instanța) și reprezintă diferența plătită în plus, ca urmare a creșterii cursului și care prin recalcularea obligației la cursul din momentul acordării ar trebui restituită de către bancă reclamanților (potrivit art. 98, art. 99, art. 100, art. 101, art. 102 C. proc. civ.).

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, se susține că art. 1269 din C. civ. în vigoare, instanța de apel a arătat că nu trebuie să facă aplicarea acestuia, întrucât clauza este clară. Însă, în opinia recurenților, aceștia consideră că pentru a îndeplini toate exigențele de claritate o clauză contractuală trebuie să poată fi aplicată cu ușurință și să fie ușor de înțeles pentru un consumator, indiferent de epoca la care își produce efectele, mai ales în cazul unui contract ce se întinde pe o perioadă considerabilă de timp. Pe de altă parte, dincolo de problema caracterului neclar al clauzei contractuale, alin. (2) al art. 1269 din C. civ., statuează regula, conforma căreia, stipulațiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus -fără a face precizarea dacă aceste stipulații sunt clare sau neclare.

Or, plasarea sarcinii probei asupra recurenților apare ca o aplicare greșită art. 249 C. proc. civ. și ca o încălcare flagrantă a art. 293 din același Cod, întrucât art. 249 prevede faptul că sarcina probei incumba celui de afirmă un lucru - în acest caz reclamanților - dar cu o excepție, respectiv atunci când o dispoziție de lege prevede altfel, or această dispoziție derogatorie, care a fost nesocotită, este tocmai art. 293 C. proc. civ.

Cu privire la natura juridică a contractului încheiat de părți și la neîndeplinirea obligației de informare, de consiliere și lipsa negocierilor, recurenții susțin că circumstanțele factuale încheierii contractului CHF dintre părți și chiar structura contractului CHF - constituită din Condiții generale și însuși Contractul CHF (iar nu Condiții Speciale, cum reține banca), favorizează calificarea acestuia ca și contract de adeziune, astfel cum și majoritatea doctrinei s-a exprimat.

Reclamanților le-a fost prezentată oferta băncii privind încheierea unui contract de credit, însă prezentarea nu se substituie dreptului de negociere al consumatorului.

Susținerea recurenților nu vizează textul standardizat al ofertei/Condițiilor Generale/Condițiilor Speciale ale Contractului CHF au împiedicat reclamanții să negocieze, ci că aceștia s-au confruntat cu o situație în care nu puteau decât să accepte sau să refuze oferta prezentată, iar toate aceste condiții standard ce compun conținutul contractul CHF dovedesc modul de operare al băncii, context în care se apreciază că bancă nu și-a îndeplinit obligația de informare a consumatorilor asupra creditului CHF.

Cu privire la invocarea de către bancă a principiului nominalismului, recurenții consideră că în speță nu este incident principiul nominalismului deoarece prevederile art. 45 și 48 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, art. 18 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, se circumscriu obligației legale a băncii, în faza precontractuală, de informare privind riscul ratei de schimb valutar; dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, ce consacră principiul nominalismului monetar, nu sunt aplicabile într-o cauză în care se susține că, deși creditul a fost contractat în CHF, reclamanții nu au avut posibilitatea de a trage creditul contractat în moneda acordată, deoarece moneda nu exista la momentul tragerii creditului decât scriptic; dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori impun obligativitatea pentru o instituție bancară de a insera într-un contract de credit în valută o clauză clară și inteligibilă privind riscul valutar.

Cu privire la anularea art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit și de garanție nr. x/05.11.2007, recurenții susțin caracterul abuziv al acestei clauze.

Art. 5.1 lit. b) din Contractul CHF ce reglementează comisionul de acordare reprezintă o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000 deoarece este de natură să creeze un dezechilibru, întrucât comisionul dovedește prin însăși denumirea lui că acordarea creditului depindea de acceptarea comisionului. In plus, reglementarea acestei prevederi încalcă art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Prin urmare, se solicită admiterea prezentului capăt de cerere, constatarea caracterului abuziv al art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit și de garanție nr. x/05.11.2007, și, în consecință, anularea acestei prevederi și obligarea pârâtelor la restituirea către reclamantă a sumei plătite cu titlu de comision de acordare în cuantum de 2700 CHF, cu aplicarea dobânzii legale calculate de la data încasării acestei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către Pârâte.

Cu privire la anularea art. 5.1 lit. c) din Contractul de credit și de garanție nr. x/05.11.2007, recurenții susțin caracterul abuziv al acestei clauze. Prevederea de la art. 5.1. lit. c) - comision de rambursare anticipată prevăzut în Contractul CHF reprezintă o clauză abuzivă conform art. 66 din O.U.G. nr. 50/2010, deoarece disimulează o dobândă și mărește costul efectiv al creditului.

Cu privire la anularea art. 6.1. din Contractul de credit și de garanție nr. x/05.11.2007 și stabilizarea ("înghețarea") cursului de schimb valutar CHF-lui pentru efectuarea plăților în temeiul contractului menționat la valoarea de la momentul semnării Contractului de credit șî de garanție nr. x/05.11.2007 (curs valutar de 2,0043 LEU/CHF).

Cu privire la acest capete de cerere, potrivit contractului CHF, reclamanta trebuie să achite fiecare rată lunară la cursul de schimb LEU-CHF al Băncii, astfel încât riscul de hipervalorizare a monedei CHF este suportat exclusiv de către reclamantă.

Astfel, analizând situația faptică expusă prin referire la temeiurile juridice și exemplele jurisprudențiale privind condițiile existenței unui clauze abuzive în contractele de credit, recurenții susțin în continuare că art. 6.1. din Contractul CHF reprezintă o clauză abuzivă în temeiul Legii nr. 193/2000.

Prin referire la jurisprudența comunitară, recurenții arată că "cerința privind transparența clauzelor contractuale, consacrată de Directiva 93/13, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical. (...) Prin urmare, prezintă pentru consumator o importanță esențială în vederea respectării cerinței privind transparența nu numai informațiile furnizate înainte de încheierea contractului în privința condițiilor angajamentului, ci și expunerea particularităților mecanismului de acoperire a plății ratelor datorate împrumutătorului în caz de incapacitate totală de muncă a împrumutatului, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul respectiv să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește. Aceasta este situația în măsura în care consumatorul ar decide, având în vedere aceste două tipuri de elemente, dacă intenționează să se oblige contractual față de un vânzător sau furnizor aderând la condițiile redactate în prealabil de acesta".

Din analizarea istoricului de cont din 2007, rezultă că deși în contractul CHF - Anexa 1 s-a menționat acordarea creditului în CHF, tragerea efectivă a creditului s-a făcut nu în moneda CHF, ci în moneda RON, fiind deosebit de important că operațiunile de schimb valutar s-au efectuat tot prin intermediul băncii pârâte. Conturile reclamantei în CHF și RON au fost destinate efectuării scriptice a schimbului valutar de către bancă, de la un cont la altul, pentru care reclamanta să aibă posibilitatea efectivă să intre în posesia monedei RON care îi era necesară pe piața monetară internă.

Cu privire la lipsa caracterului negociat al prevederilor de la art. 6.1. din contractul CHF, recurenții arată că pentru determinarea caracterului negociat al art. 6.1, trebuie avut în vedere alin. (2) al art. 4 din Legea nr. 193/2000 unde se prevede că:

"O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respective".

În acest sens, recurenții arată că prin Ordinul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr. 92/2007, contractul preformulat reprezintă acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu. De altfel, utilizarea de modele de contracte preformulate este o măsură obligatorie pentru instituțiile de credit, impusă de Banca Națională a României.

Cu privire la existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea reclamantei, potrivit contractelor de credit, principala obligație a băncii este aceea de a pune la dispoziția împrumutatului suma împrumutată, iar principala obligație a consumatorilor este aceea de a achita ratele lunare în vederea rambursării creditului. Reciprocitatea și interdependența obligațiilor creează premisele unei prezumții de echilibru economic între prestațiile părților, asigurată de prevederile Legii nr. 193/2000.

În aprecierea dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalentei prestațiilor fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de către părți, or, clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a reclamantei denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesiva a situației consumatorului și conferirea Băncii unui avantaj economic vădit disproporționat.

Acest dezechilibru este generat de suportarea în întregime a riscului valutar de către reclamantă, risc valutar care nu este reglementat în niciun fel în contractul CHF, obligația de a rambursa creditul în moneda CHF, indiferent de evoluția parității acestei monede străine cu moneda națională, ducând la un efort financiar enorm din partea acestuia, plătind o rată lunară ce reprezintă în RON mai mult decât dublă în prezent, față de data încheierii contractului de credit.

Or, clauza respectivă nu îndeplinește criteriile bunei-credințe, echilibrului și transparenței deși în virtutea necesității existenței unui echilibru contractual și a executării convențiilor cu bună credință, banca avea obligația de a asigura o protecție adecvată consumatorului în oferirea acestui tip de contract de credit cu monedă în franc elvețian, sub aspectul modului în care este suportat riscul de credit eventual, obligația pe care a ignorat-o cu desăvârșire.

Cu privire la reaua-credință a băncii, recurenții arată că pentru înțelegerea conceptului de bună-credință în contextul reglementărilor specifice contractelor încheiate între consumatori și profesioniști, trebuie să ne raportăm la jurisprudența comunitară care stabilește că: în ceea ce privește împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat "în contradicție cu cerința de bună-credință", este important să se constate că, având în vedere, al șaisprezecelea considerent al directivei (93/13/CEE, n.n.) și astfel cum a subliniat, în esență, avocatul general la punctul 74 din concluzii, instanța națională trebuie să verifice în acest scop dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale.

În ceea ce privește faptul că banca, prin impunerea art. 4.4 din Contractul CHF, a acționat cu rea-credință, amintim faptul că, această clauză a devenit aplicabilă prin voința unilaterală a băncii și formularea extrem de interpretabilă și lacunară îi oferă acesteia posibilitatea de a determina condițiile noile condiții contractuale fără ca împrumutata să fi avut reprezentarea acestor condiții la momentul semnării contractului CHF și fără posibilitatea de a înceta aceste raporturi contractuale.

Instanța de apel într-o interpretare greșită a noțiunii de proprietar diligent susține că recurenții ar fi trebuit să prevadă o valorizare a monedei. Or în cauză avem de a face cu o hipervalorizare, iar perioada de timp pe care se desfășoară contractul este de zeci de ani, prin urmare depășește capacității de previziune și anticipație a oricărei persoane, oricât de diligente a fi - tocmai de aceea a fost creată instituția impreviziunii sau a apărut și s-a dezvoltat legislația consumatorului. Astfel, în calitate de profesionist, banca a prevăzut astfel de riscuri valutare și faptul ca moneda CHF urma să se aprecieze față de leu, ca urmare a inserat clauze în favoarea acestei.

În ceea ce privește comisionul de acordare, comisionul de rambursare anticipată și dreptul băncii de a stabili orice alte costuri, comisioane sau taxe, recurenții consideră că se impune constatarea nulității acestor clauzelor, în acest sens indică și Decizia ICCJ nr. 199 din 31 ianuarie 2018 care statuează că în lipsa evidențierii serviciilor aferente costurilor rezultate prin perceperea diverselor comisioane este încălcat principiul transparentei, clauza fiind nulă. Consideră recurenții că în speță nu este incident principiul nominalismului.

Într-o altă critică se susține stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului CHF, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării raporturilor contractuale și denominarea în moneda națională a plăților.

În acest context, recurenții consideră că față de dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de către reclamant, se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF-LEU Ia momentul semnării contractului CHF, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespunda manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic.

Având în vedere că există jurisprudență în sensul acordării eficienței principiului nominalismului monetar în defavoarea constatării nulității clauzelor abuzive, în subsidiar, recurenții își întemeiază cererea de stabilizare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului CHF, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării raporturilor contractual pe teoria impreviziunii.

Rezultă așadar, necesitatea adaptării contractului ca soluție la această impreviziune și ca soluție la restabilire a echilibrului real dat de necesitatea egalității dintre părțile contractante în ipoteza existenței unei clauze abuzive și înlăturării ei din contract.

Apoi, un alt argument în sprijinul acestei soluții adoptate de instanță, este și cel referitor la fundamentul adoptării de către Parlamentul European și a Consiliului a Directivei 2014/17/UE.

În acest context, solicită instanței de recurs de a adopta soluția de convertire a monedei străine în moneda națională pentru considerentele expuse, respectiv pe considerentele de practică a instanței comunitare și pe considerente de legislație internă în materia dreptului consumatorului și a dreptului civil, soluție echitabilă, pe deplin justificată și în concordanță cu finalitatea Directivei 93/13.

Prin urmare, în cazul admiterii capătului de cerere nr. x mai sus evocat, recurenții solicită obligarea băncilor la restituirea tuturor sumelor încasate în plus de la momentul efectuării plății primei rate și până în prezent, rezultate din diferența de curs valutar, cu aplicarea dobânzii legale aferentă acestor sume și actualizată cu indicele de inflație.

În cauză nu s-a depus întâmpinare de către intimatele-pârâte.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 24 februarie 2022, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 7 aprilie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți C., A. și B. împotriva deciziei civile nr. 284 din 17 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 23 iunie 2022, ora 9:00, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prima critică a recurenților-reclamanți privește faptul că sentința primei instanțe a fost pronunțată de o instanță necompetentă din punct de vedere material. În continuare, recurenții au arătat că au invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, însă această excepție nu a fost supusă dezbaterilor contradictorii ale părților, fiind analizată direct în cuprinsul deciziei recurate.

Critica astfel formulată, circumscrisă motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 5 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Instanța supremă reține că recurenții-reclamanți au invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului, raportat la valoarea obiectului cererii, iar prin încheierea din 19.09.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, instanța a respins această excepție.

Contrar susținerilor recurenților, excepția necompetenței materiale a Tribunalului București nu a fost invocată în fața instanței de apel, toate criticile cu privire la aceasta fiind subsumate motivului de apel dezvoltat cu privire la această chestiune. Astfel, nu a avut loc o reiterare a excepției în fața instanței de apel, această instanță nefiind învestită cu alte cereri decât cele cuprinse în memoriul de apel.

Prin urmare, în mod procedural, instanța de apel a analizat această critică cu ocazia soluționării cererii de apel.

Soluția curții de apel este în acord cu prevederile legale incidente, competența materială fiind stabilită în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv de beneficiul material pe care recurenții urmăresc să îl obțină prin formularea cererii.

În mod corect s-a constatat că prin capătul nr. 4 al cererii de chemare în judecată, recurenții au solicitat instanței să dispună anularea clauzei de la art. 6.1 din contract și stabilizarea (înghețarea) cursului CHF la cursul de schimb de la data încheierii contractului (față de cursul valutar de la data introducerii cererii de chemare în judecată), beneficiul urmărit fiind reprezentat de diferența dintre valoarea contractului de la data încheierii acestuia și valoarea contractului de la data introducerii cererii de chemare în judecată (282.703,5 RON), competența materială de soluționare a acestui capăt de cerere aparținând Tribunalului București care, în temeiul art. 99 alin. (2) C. proc. civ. este competent să judece toate capetele cererii de chemare în judecată.

Al doilea motiv de recurs subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanța de prim control judiciar a normelor de drept material vizând interpretarea contractelor, reprezentate de prevederile art. 1269 din C. civ.

Înalta Curte reține că aplicarea normelor de interpretare a contractelor urmărește stabilirea exactă a conținutului lor, permițând o corectă determinare a forței obligatorii a acestora. Astfel, alin. (1) al art. 1266 din C. civ. enunță principiul potrivit căruia, interpretarea contractului trebuie să pornească de la voința concordantă (reală sau internă) a părților, chiar dacă aceasta diferă de sensul literal al termenilor folosiți. Aceasta se completează în mod necesar cu o altă regulă, înscrisă în art. 1267 C. civ., referitoare la interpretarea sistematică, considerată drept un postulat al indivizibilității contractului, respectiv o regulă de interpretare coordonată a acestuia, care dă prevalență înțelesului ce rezultă din ansamblul contractului.

Or, în cauză, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a făcut o minuțioasă aplicare a acestor principii, realizând în consecință o justă și reală interpretare a raportului contractual dintre părți, statuând asupra aplicării dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în cazul contractului de credit dedus judecății, având în vedere că reclamanții au calitatea de consumatori, iar pârâta de comerciant, potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din această lege.

În ceea ce privește caracterul neclar al clauzei contratuale, instanța de apel a constatat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, potrivit cărora instanțele naționale au posibilitatea de a analiza caracterul abuziv al oricăror clauze contractuale, dacă acestea nu sunt redactate în mod clar și inteligibil. Potrivit acestei prevederi, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În ceea ce privește critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., cu referire la depunerea la dosarul cauzei a înscrisului care atestă faptul că reclamanții au solicitat credit în euro, dar banca a recomandat CHF, instanța supremă reține că reclamanții nu au dovedit prin niciun mijloc de probă, că pârâta a utilizat practici înșelătoare pentru a-i determina să încheie contractul de credit dedus judecății.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 293 alin. (2) C. proc. civ., se constată în acord cu cele statuate de instanța de apel că era necesar ca reclamanții să se refere la înscrisuri determinate și să solicite depunerea lor de către partea adversă, pentru a fi aplicabilă această prevedere procedurală.

A treia critică adusă deciziei recurate, încadrată în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la natura juridică a contractului de credit și la neîndeplinirea obligației de informare, de consiliere și lipsa negocierilor.

Reclamanții au invocat incidența prevederilor Legii nr. 193/2000, în ceea ce privește contractul de credit încheiat la 05.11.2007, având în vedere faptul că aceștia au calitatea de consumatori, iar pârâta este comerciant.

Raportat la modul de exprimare a voinței părților, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu reclamanții, ci au fost preformulate de către pârâtă, instanța de apel a stabilit, în acord cu cele susținute de reclamanți, că actul juridic are caracterul unui contract de adeziune, întrucât contractul de credit a fost redactat în întregime de către pârâtă, reclamanții neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai de a adera sau nu la un contract preformulat.

De asemenea, s-a reținut că pârâta nu a efectuat dovada din care să rezulte faptul că părțile au negociat înainte de încheierea contractului de credit dedus judecății, deși această obligație le revenea potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește critica recurenților-reclamanți privind neîndeplinirea de către bancă a obligației de informare a comsumatorilor asupra creditului CHF se reține faptul că verificarea îndeplinirii obligației de informare în concret, raportat la datele speței, este importantă în această materie, instanța de apel raportându-se la jurisprudența europeană. Pe de altă parte, acordarea creditelor bancare în monedă străină nu a fost și nu este interzisă în legislația românească, posibilitatea acordării de credite și constituirii de depozite în valută fiind acceptată expres sau tacit de reglementarea bancară, fără ca aceste contracte să capete în acest mod caracter aleatoriu.

Totodată, instanța a reținut și faptul că acceptarea de către reclamanți a contractării creditului într-o monedă diferită de cea a veniturilor lor nu poate fi ulterior imputată băncii care a oferit produsul de creditare, cu atât mai mult cu cât pentru momentul creditării, dobânda oferită și costurile totale erau mai mici decât cele rezultând din oferte exprimate în altă monedă.

Instanța de apel a reținut că acest conținut al clauzei era unul clar și inteligibil pentru orice persoană obișnuită, iar aspectele privind creșterea valorii monedei elvețiene în raport cu moneda românească sunt ulterioare încheierii contractului.

Se mai reține că, deși profesionistului îi incumbă obligația de informare corespunzătoare a consumatorilor, exigențele la care este supus acesta trebuie păstrate în limite rezonabile. Nu se poate pretinde unui operator economic, care oferă pe piață un anumit produs sau serviciu, să consilieze clienții în sensul necontractării acestui produs sau serviciu, întrucât scopul oricărui operator economic este acela de a produce profit, de a-și comercializa produsele sau serviciile. Prin urmare, în opinia instanței de recurs, a avut loc o informare suficientă a reclamanților prin introducerea clauzelor contestate în contractul de credit și prin notorietatea de care se bucură noțiunea de risc valutar, neputându-se impune intimatei-pârâte obligația de a-și consilia clienții în sensul neacceptării unei oferte de credit aflate în portofoliul său de servicii, în condițiile în care acordarea creditelor în valută nu a fost și nici nu este interzisă de lege.

Totodată, simplul fapt că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar, cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată. Revenea reclamanților obligația de a dovedi că, în cauza de față, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta avea cunoștință că în viitor moneda franc elvețian se va aprecia considerabil față de moneda națională și a acționat în consecință pentru a-și procura câștiguri necuvenite. Însă, nu a fost produsă nicio dovadă în acest sens, astfel încât nu se poate reține îndeplinirea condiției privind reaua-credință a intimatei-pârâte.

Împrumutatul putea să evalueze de la bun început consecințele economice ale semnării contractului de credit și să înțeleagă că restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat presupune procurarea sumelor necesare în acea monedă și deci suportarea costurilor generate de variația cursului de schimb.

Prin urmare, față de cele anterior expuse, instanța apreciază că pârâta nu a încălcat obligația de informare și nici obligația de a include clauze clare și neechivoce, prin raportare la aspectele invocate.

Cu privire la critica recurenților-reclamanți privind lipsa de incidență a principiului nominalismului monetar, se constată că instanța de apel a realizat o corectă aplicare a normelor care reglementează acest principiu.

Inserarea unor asemenea clauze, în sensul stipulării obligației de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat, nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Din cuprinsul contractului de credit reiese că acesta a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni. Întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică - cu puterea evidenței - principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 C. civ. din 1864. Potrivit alin. (1) al acestui articol, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract, iar alin. (2) prevede că întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.

Așadar, principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât clauzele care implică riscul valutar nu pot fi considerate ilicite, fiind o aplicație practică a acestuia. Ele nu contravin nici dispozițiilor speciale din materia drepturilor consumatorilor. Astfel, nu este îndeplinită condiția stipulată la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Din această perspectivă, instanța de recurs constată că, stipulând că rambursarea ratelor de credit se va face în aceeași monedă în care a fost acordat creditul, orice clauză de risc valutar este o aplicație practică a unui principiu consacrat pe cale legală și - ca atare - nu poate avea caracter ilicit ori abuziv.

Prin urmare, în opinia instanței supreme, clauzele de risc valutar nu sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, la fel cum nu poate fi identificat un element care să inducă ideea unei rele-credințe din partea băncii.

În ceea ce privește critica privind respingerea petitului referitor la anularea art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit și de garanție nr. x/05.11.2007, recurenții-reclamanți au susținut caracterul abuziv al acestei clauze ce reglementează comisionul de acordare, acesta fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ.

Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate susținerile recurenților-reclamanți, potrivit cărora instanța de apel a efectuat o analiză greșită a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a constatat îndeplinirea primei condiții care rezultă din textele legale sus evocate, respectiv clauza contractuală să nu fi fost negociată cu consumatorul.

Această clauză, deși nu a fost negociată cu consumatorul, nu creează un dezechilibru între cele două părți, nefiind dovedită reaua credință a pârâtei la inserarea acesteia, obligația achitării comisionului de administrare reprezentând contravaloarea unor servicii prestate de bancă și care pot fi remunerate.

Înalta Curte apreciază că însăși denumirea comisionului relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii acestuia, respectiv administrarea creditului, activitate cu un caracter complex, vizând diferite costuri și resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea unui atare comision este justificată.

Pe de altă parte, legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de administrare a creditului și nu se poate impune profesioniștilor să redea, în concret, toate activitățile prestate în cadrul acestui serviciu.

Prin urmare, pentru ca acest comision să aibă caracter clar și pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii acestuia nu este necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat.

Consumatorul este în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă din această clauză chiar de la încheierea contractului.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Totodată, cerința comprehensibilității este îndeplinită, deoarece termenii contractuali sunt redactați pe înțelesul intimaților-reclamanți, astfel încât aceștia pot înțelege clauza din punct de vedere gramatical și poate avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce îi privește. Valoarea comisionului de administrare și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar intimații-reclamanți au luat cunoștință de ele la încheierea contractului.

De asemenea, potrivit hotărârii Curții pronunțate în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Așa fiind, în ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de administrare, instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile Legii nr. 193/2000 și a ținut seama de jurisprudența C.J.U.E.

Cu privire la critica privind comisionul de rambursare anticipată, recurenții-reclamanți susțin că aceasta reprezintă o clauză abuzivă întrucât disimulează o dobândă și mărește costul efectiv al creditului, conform art. 66 din O.U.G. nr. 50/2010.

Înalta Curte constată că dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile contractului dedus judecății, având în vedere data încheierii contractului, respectiv 05.11.2007 și data intrării în vigoarea a actului normativ menționat.

De asemenea, din perspectiva analizării condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, nu este îndeplinită cerința privind existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, motiv pentru care în mod corect instanța de apel a apreciat că art. 5.1 lit. c) din contractul de credit nu este o clauză abuzivă și nulă.

A fost apreciat neîntemeiat și capătul de cerere prin care se solicită restituirea sumelor achitate în temeiul clauzei contractuale contestate și plata dobânzii legale aferente.

În ceea ce privește criticile privind anularea clauzei prevăzute de art. 6.1 din contractul de credit și de garanție și stabilizarea cursului de schim valutar CHF-leu pentru efectuarea plăților în temeiul contractului menționat la valoarea de la momentul semnării contractului de credit și de garanție, se constată că și acestea sunt nefondate.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții-reclamanți este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt recurenții-reclamanți care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamanți reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutaților să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care le-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dis