ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 736/2021

Ședința publică din data de 24 martie 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15 februarie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții A., B., C. și D. au chemat-o în judecată pe pârâta E. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 3.1, art. 3.3, art. 3.5, art. 3.6, art. 3.7, art. 4.1, art. 4.5 și art. 4.6 din contractul de credit nr. x/19.09.2007 și să o oblige pe pârâtă la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare și de administrare, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării până la data restituirii integrale a debitului principal. Au solicitat să se constate și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 2.5 și art. 2.8 din actul adițional la contractul de credit, privitoare la componenta creditului. De asemenea, au solicitat să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar franc elvețian - leu pentru efectuarea plăților, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv calcularea și plata ratelor și a tuturor rambursărilor la valoarea în RON a francului elvețian de la data semnării contractului, pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din franci elvețieni în RON urmând a se efectua la cursul de schimb de la data semnării contractului și obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferența dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valabil la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate până la achitarea debitului.

La 8 mai 2017 pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes a capătului de cerere vizând constatarea nulității absolute a clauzei inserate la art. 4.1 și înghețarea cursului de schimb valutar franc elvețian - leu pentru efectuarea plaților, la valoarea de la momentul semnării contractului; de asemenea, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 4021 din 1 noiembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei de interes, a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei privind dobânda, prevăzută la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 19 septembrie 2007, numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii), a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamanților sumele reprezentând dobânda majorată, plătită în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, aferente perioadei 19 septembrie 2007 - 19 octombrie 2009, precum și dobânda legală aferentă, calculată începând cu data încasării lor de pârâtă până la data restituirii către reclamanți, a respins ca neîntemeiate celelalte pretenții și a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuitelor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, E. S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 535 din 25 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, E. S.A. a declarat recurs, solicitând modificarea ei în parte, în sensul admiterii apelului, cu consecința respingerii în tot a cererii de chemare în judecată; a mai solicitat obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată și întoarcerea executării silite.

În motivarea recursului, a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, a arătat că în mod nelegal a constatat instanța caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 19 septembrie 2007, în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii).

A susținut recurenta că evoluția pieței financiare nu conferă dreptul discreționar de a modifica nivelul ratei dobânzii, ci reprezintă un criteriu obiectiv, atât timp cât nu se limitează la evoluția unui singur indice de piață, ci la o multitudine de astfel de indici și, mai mult, nu se află sub controlul unei bănci.

De asemenea, a susținut că la data încheierii contractului de credit nu avea obligația legală de a prezenta și descrie o formulă de calcul a procentului anual de dobândă compusă din marja fixă + LIBOR CHF la 6 luni, algoritm care a fost implementat prin actul adițional la contract, încheiat după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

A subliniat recurenta că legea nu prevedea modul de stabilire a marjei fixe și nici criterii de determinare a indicelui de referință, cu excepția valutei în care se acordă creditul, astfel că instituția de credit stabilea prețul contractului.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei în discuție, subliniind că, atât timp cât reclamanții au ales un produs dintre cele oferite de bancă, nu se poate susține cu temei că prevederile contractuale referitoare la dobândă nu au fost negociate, dar și că, deși sarcina probei le revenea, intimații nu au dovedit existența unui dezechilibru semnificativ produs de clauzele vizând dobânda, iar instanța nu a observat că acel criteriu raportat la care a fost modificată rata dobânzii pe parcursul contractului de credit a fost unul transparent și în concordanță cu cerințele bunei-credințe.

Totodată, a susținut că instanța de apel nu a realizat o analiză corectă a clauzei, prin raportare la dispozițiile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care reglementează, prin excepție de la dispozițiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, limitându-se la aprecieri generale, în baza cărora a ajuns la concluzia greșită că această clauză este de natură să conducă la un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, deși intimații au avut cunoștință de posibilitatea modificării unilaterale a dobânzii încă de la momentul încheierii contractului.

A subliniat recurenta că presupusul caracter abuziv trebuia analizat prin prisma legislației în vigoare la momentul încheierii contractului, care nu impunea menționarea unei formule de calcul, ci, conform alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, trebuia prezentat motivul întemeiat care ar conduce la modificarea dobânzii; or, în speță, a fost respectată această obligație, atât timp cât s-a prevăzut modificarea în funcție de evoluția pieței financiare.

În final, a susținut că soluția instanței de apel este greșită, astfel că nu are o culpă procesuală care să justifice obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în fond și în apel și a solicitat obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată suportate pe parcursul desfășurării litigiului.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta a reiterat cele susținute în fazele procesuale anterioare, în sensul că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcție de evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii au respectat întru totul dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Astfel, a arătat că în mod nelegal a constatat instanța caracterul abuziv, în ceea ce privește criteriul ales - în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii -, al clauzei inserate la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 19 septembrie 2007, conform căreia "începând cu cel de al doilea an de creditare, Rata dobânzii devine revizuibilă, banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a Băncii, urmând să aducă la cunoștința Împrumutatului noua Rată a dobânzii în modalitățile prevăzute în Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare."

A susținut recurenta că la data încheierii contractului de credit nu avea obligația legală de a prezenta și descrie o formulă de calcul a procentului anual de dobândă.

În acest context, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului, "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Or, în speță, așa cum în mod judicios a reținut și curtea de apel, clauza referitoare la dobânda variabilă nu poate fi înțeleasă în mod clar și fără echivoc de consumatori, criteriile în funcție de care banca poate să modifice în mod unilateral rata dobânzii curente revizuibile (evoluția pieței financiare sau politica de creditare a băncii) fiind greu de evaluat și anticipat, astfel că nu răspunde exigențelor normelor legale evocate mai sus.

Totodată, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit autoarei căii de atac, în speță nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei în discuție, atât timp cât reclamanții au ales un produs dintre cele oferite de bancă, astfel că nu se poate susține cu temei că prevederile contractuale referitoare la dobândă nu au fost negociate.

Referitor la condiția lipsei negocierii directe a clauzelor, instanța supremă reține că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contactul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."

Legiuitorul pornește de la prezumția că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenților-reclamanți le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esențiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenței unei negocieri, ci doar în acela că le-au fost aduse la cunoștință condițiile contractuale practicate de bancă.

În măsura în care un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, sarcina probei îi revine, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Așadar, contrar celor susținute de recurentă, în lipsa probelor privind faptul că intimații consumatori au avut în mod efectiv posibilitatea de a influența natura sau chiar prezența unor clauze în contract, contractul de credit este unul standard, preformulat de bancă, aceștia putând doar să adere sau nu la el, nu și să intervină pentru a-i schimba conținutul.

A mai susținut autoarea căii de atac că intimații nu au dovedit existența unui dezechilibru semnificativ produs de clauzele vizând dobânda, iar instanța nu a observat că acel criteriu raportat la care a fost modificată rata dobânzii pe parcursul contractului de credit a fost unul transparent și în concordanță cu cerințele bunei-credințe.

Înalta Curte apreciază că și aceste critici sunt neîntemeiate.

Aceasta întrucât clauzele contractuale privind dobânda nu conțin indici de referință clar precizați, nefiind circumstanțiate în mod clar și fără dubiu elementele de fapt care ar permite modificarea unilaterală a dobânzii contractuale, aspect de natură a-i situa pe consumatori într-o situație dezavantajată, în beneficiul băncii, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte apreciază că prezumția de bună-credință a fost răsturnată în primul rând prin inserarea în contract a unei clauze echivoce referitoare la dobânda variabilă, fapt care pune ab initio buna-credință sub semnul îndoielii.

Totodată, dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților trebuie evaluat din dublă perspectivă, juridică și economică.

Pe de o parte, puterea discreționară a băncii de modificare a ratei dobânzii este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor, în lipsa unor criterii clare și inteligibile pe baza cărora împrumutații să poată evalua consecințele economice.

Inserarea unei astfel de clauze, prin care banca și-a rezervat posibilitatea de a se raporta discreționar la orice indice financiar, fără consultarea prealabilă a împrumutaților, contravine obligației de informare care îi incumbă.

Pe de altă parte, stabilirea unor criterii netransparente are aptitudinea de a prejudicia pe cocontractanți și sub aspectul consecințelor economice produse în patrimoniul celor din urmă, chemați întotdeauna să plătească o dobândă care îi dă băncii dreptul să opteze pentru revizuire fie și doar când îi este favorabilă.

Așa fiind, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a apreciat ca fiind îndeplinită și ultima cerință impusă de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la crearea, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere lipsa informării adecvate a consumatorului asupra mecanismului în funcție de care se poate modifica dobânda contractuală.

A mai susținut recurenta că instanța de apel nu a analizat clauza privind dobânda variabilă din perspectiva dispozițiilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în vigoare la momentul semnării contractului, conform cărora era suficentă prezentarea motivului întemeiat care ar conduce la modificarea dobânzii.

Potrivit alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care "dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul."

Înalta Curte constată că, prin clauza al cărei caracter abuziv a fost reținut de instanțele de fond, recurenta-pârâtă și-a rezervat dreptul de a modifica unilateral nivelul dobânzii în raport cu evoluția pieței financiare sau cu politica sa de credite, fără ca aceste noțiuni să fie definite în mod clar, fără echivoc. Or, în condițiile în care clauzele contractuale trebuie formulate într-un mod care să ofere posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului, clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.

Separat de acest aspect, susținerile recurentei pot reprezenta un criteriu care ar fi putut fi avut în vedere pentru modificarea dobânzii variabile (evoluția indicilor de piață), iar nu motivul întemeiat la care face trimitere alin. (1) lit. a), paragraful al doilea din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

Având în vedere că nu a fost formulată în termenul de recurs și, de altfel, nu a fost invocată nici în apel, critica potrivit căreia instanța de apel a dispus în mod eronat restituirea unei diferențe de dobândă pentru perioada 19 septembrie 2007 - octombrie 2009, deși criteriul în funcție de care varia dobânda a fost aplicabil doar după primul an de creditare, nu va fi analizată de instanța supremă, fiind formulat omisso medio.

În altă ordine de idei, trebuie menționat și că, deși sunt subsumate de autoarea căii de atac dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile referitoare la presupusa manieră eronată în care instanța de apel a aplicat norme de drept material, atunci când a stabilit că prevederile contractuale privind modificarea unilaterală a dobânzii nu au fost negociate cu consumatorul, lipsind elementul bunei-credințe, precum și la constatarea, considerată eronată, că în speță există un dezechilibru contractual între prestațiile reciproce ale părților, vizează, în realitate, o greșită evaluare a situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta a criticat, în realitate, modul de administrare sau interpretare a probelor și modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt.

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul.

Instanța supremă va respinge cererea intimaților de acordare a cheltuielilor de judecată, având în vedere că aceștia nu au făcut dovada existenței și întinderii lor, conform art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei nr. 535 din 25 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea intimaților privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 martie 2021.