ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1312/2021

Ședința publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 26.04.2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. ROMÂNIA S.A., a solicitat ca instanța:

- să constate nulitatea absolută a art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x/14.11.2007 (comisionul de acordare) și să oblige pârâta la restituirea sumei achitate cu acest titlu, sumă la care se aplică dobânda legală de la data achitării și până la data restituirii efective;

- să constate nulitatea absolută a art. 5.1 tezele 4-6 din contractul de credit și să repună părțile în situația anterioară modificării marjei băncii, în sensul obligării pârâtei să revină la marja de 4.3 stabilită în contract și să oblige pârâta la restituirea sumelor achitate în plus cu titlu de dobândă ca urmare a majorării marjei băncii de la 4.3 la 6.3, sume la care se aplică dobânda legală de la data achitării și până la data restituirii efective a acestui debit;

- să constate nulitatea absolută a clauzei 6.3 din contractul de credit, să dispună înghețarea cursului de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea plăților la valoarea de la momentul semnării contractului (2,0938 RON/CHF), calcularea și plata ratelor și a tuturor rambursărilor la valoarea în RON a francului elvețian de la data semnării contractului, pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia;

- să oblige pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului făcându-se la cursul LEU/CHF de la data semnării contractului;

- să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate și până la data plații efective a debitului principal;

- să oblige pârâta la achitarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 12141 din 29 iunie 2016, Judecătoria Sectorul 1 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1068 din 28 martie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, s-a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. ROMÂNIA S.A., ca neîntemeiată și a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON.

Prin decizia civilă nr. 538 din 8 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1068 din 28 martie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A fost schimbată în tot sentința apelată în sensul că: a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzelor prevăzute la art. 5.1 tezele 4 - 6 din contractul de credit nr. x/14.11.2007, numai în ceea ce privește posibilitatea modificării dobânzii în funcție de variația marjei conform deciziei băncii; a fost obligată pârâta B. ROMÂNIA S.A. să restituie reclamantei sumele percepute în plus cu titlu de dobândă în perioada 14.05.2008 - 17.09.2010, ca urmare a majorării marjei băncii de la 4,3% pe an la 6,3% pe an, sume la care se aplică dobândă legală calculată de la data achitării fiecărei sume și până la restituirea efectivă, a fost respinsă în rest ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată; a fost obligată pârâta B. ROMÂNIA S.A. să plătească reclamantei suma de 1.500 RON, cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță; a fost obligată reclamanta A. să plătească pârâtei suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță; au fost compensate în parte cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă și pârâtă în primă instanță și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 500 RON, cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 500 RON cheltuieli de judecată efectuate în apel; a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 1.190 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel; au fost compensate în parte cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă și de pârâtă în apel și a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 690 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta, cât și pârâta au declarat recurs.

În motivarea recursului declarat, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a aplicat cu prioritate, în judecarea cauzei, prevederile de drept comun, deși era învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulată în baza Legii nr. 193/2000.

În opinia recurentei-reclamante, în mod nelegal instanța de apel a statuat că nu poate dispune convertirea creditul în RON și înghețarea cursului de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la momentul semnării acestuia, în raport de prevederile art. 1578 din vechiul C. civ., referitor la principiul nominalismului monetar.

Astfel cum susține recurenta-reclamantă, nu poate fi aplicată dispoziția generală prevăzută de art. 1578 C. civ., cu prioritate față de Legea specială nr. 193/2000.

Aplicarea dispozițiilor art. 1578 C. civ. presupune ca legea specială să devină inaplicabilă, recurenta-reclamantă arătând că în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3864/04.12.2014.

O altă critică vizează faptul că în mod greșit instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile art. 1578 din vechiul C. civ., fără a avea în vedere excepția de la art. 1579 alin. (3) C. civ.

Recurenta-reclamantă apreciază că, din dispozițiile art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864 rezultă că, dacă există o fluctuație a "prețului" monedelor, anterioară scadenței împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în banii lichizi ai epocii, adică în "specia" aflătoare în curs la data plății. La momentul edictării C. civ. de la 1864 nu exista o moneda națională a României. Leul românesc a intrat în circulație începând cu 22 aprilie 1867, când, prin lege, a fost declarat monedă națională a României. Așadar, în caz de fluctuație a "prețului" monedelor, toate împrumuturile contractate după data de 22 aprilie 1867 în acele monede al căror curs este fluctuant se restituie, obligatoriu, în "specia aflătoare în curs", adică în RON.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că textul art. 1578 alin. (2) din vechiul C. civ. se referă la monedă în sensul său originar, de ban circular din metal în condițiile în care, la acea dată în România nu prea existau bani fiduciari (bancnote).

Într-un prim alineat, art. 1579 din vechiul C. civ. arată că regula parității sumei numerice arătate în contract, edictată pentru împrumutul în bani, nu se aplică în cazul împrumutului în vergi metalice și producte.

Recurenta-reclamantă susține că, în schimb, art. 1579 alin. (3) din vechiul C. civ. poate fi aplicat împrumutului în bani și apreciază că împrumutul în monede de aur sau argint poate fi asimilat cu împrumutul în valută.

Totodată, recurenta-reclamantă consideră că Directiva 93/13 face distincție între normele obligatorii din dreptul național și cele supletive, fiind excluse de la aplicabilitatea directivei numai acele clauze care reflectă acte cu putere de lege (imperative).

Recurenta-reclamantă invocă și faptul că instanța de apel a aplicat în mod greșit paragraful 29 din hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16.

Recurenta-reclamantă arată și că nu poate fi vorba despre "un acord între părți", în sensul Directivei și al hotărârii pronunțate în cauza C-186/16.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțate în cauzele C-26/13 și C-226/12, considerând că denumirea comisionului de acordare este suficientă pentru a contura obligațiile corespondente ale împrumutătorului.

Totodată, instanța de apel a presupus, peste limita contractuală expresă, care sunt serviciile prestate de către intimată pentru plata comisionului de acordare.

Recurenta-reclamantă arată și că dispoziția contractuală referitoare la comisionul de acordare trebuie să fie inteligibilă pentru consumator nu numai din punct de vedere gramatical, ci este necesar ca în contract să fie expus în mod transparent mecanismul de funcționare al acesteia. Având în vedere lipsa oricărei mențiuni contractuale cu privire la activitățile efectuate de către intimată, aferente plății comisionului de acordare, recurenta-reclamantă apreciază că nu este respectată condiția expunerii transparente a mecanismului de funcționare a clauzei contestate.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel a aplicat greșit legea, considerând că intimata nu era obligată să o informeze cu privire la serviciile pe care urma să le efectueze cu titlu de contraprestație pentru achitarea comisionului de acordare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă sunt, în esență, următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă susține că în mod nelegal instanța de apel a constatat că prevederile art. 5.1 tezele 4-6 au caracter abuziv, hotărârea fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și a art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că a prevăzut în contract motivul care permitea modificarea, în mod unilateral, a dobânzii bancare (inclusiv a marjei băncii).

Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că situația expusă la art. 5.1 din contractul de credit este clară, iar împrumutatul avea posibilitatea de a cunoaște, încă de la momentul semnării contractului, că în ipoteza în care indicele de referință va varia cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială, banca va putea modifica dobânda bancară.

Recurenta-pârâtă susține că în anii 2008-2009, pe fondul condițiilor precare ale pieței financiar-bancare, atât la nivel internațional, cât și național, a fost nevoită să majoreze dobânzile variabile aferente creditelor acordate.

Modificarea dobânzii bancare, astfel cum susține recurenta-pârâtă, a fost generată de creșterea costurilor de finanțare ale băncii, care depind în mare măsură de riscul de țară. Mai mult, costul finanțării interne a băncilor pe baza depozitelor atrase de la populație a crescut semnificativ.

Astfel, la baza modificării dobânzii a stat o motivație întemeiată, în acord cu rațiunea prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000,

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, potrivit prevederilor art. 5.4 alin. final din contractul de credit, atunci când banca a fost nevoită să majoreze dobânda, reclamanta a avut opțiunea/posibilitatea legală ca în termen de 30 de zile să declare băncii că nu acceptă noile rate ale dobânzii și să restituie creditul utilizat prin refinanțarea soldului. Or, acest fapt nu s-a întâmplat, deși banca i-a comunicat în scris reclamantei intenția sa justificată de a modifica marja băncii și posibilitatea de a rezilia contractul în termen de 30 de zile.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu stipulau ca motivația întemeiată să fi fost prevăzută în contract, ci doar ca aceasta să fi existat.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată că dispoziția contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (și implicit al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată.

Clauzele contractuale cuprinse la art. 5.1 din contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât, astfel cum recurenta-pârâtă apreciază, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă susține că nu este îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților și, cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe o dobândă bancară variabilă, în susținere făcând ample trimiteri la jurisprudență.

O altă critică vizează faptul că în mod nelegal instanța de apel a dispus obligarea băncii la restituirea sumelor achitate de reclamantă cu titlu de diferență de dobândă bancară în perioada 14.05.2008 - 17.09.2010, făcând trimitere, în acest sens, la decizia nr. 76 din 25 ianuarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurenta-pârâtă invocă și faptul că în mod nelegal, instanța de apel a obligat-o la plata dobânzii legale aferente sumelor percepute cu titlu de diferență de dobândă bancară, sub acest aspect hotărârea recurată este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a art. 1082 și a art. 1088 vechiul C. civ.

În raport de decizia nr. 1535/2009, prin care Curtea Constituțională a statuat că răspunderea comercianților în temeiul dispozițiilor Legii nr. 193/2000 este de natură civilă delictuală, momentul de la care se datorează dobânda legală moratorie este cel al pronunțării hotărârii.

În ipoteza în care instanța de apel ar fi trecut peste aceste considerente, recurenta-pârâtă opinează în sensul că ar fi putut acorda dobânda legală cel mult de la data formulării cererii introductive de instanța, în raport de dispozițiile art. 1082 și cele ale art. 1088 C. civ.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a făcut confuzie între repunerea părților în situația anterioară și obligarea băncii la plata dobânzii legale aferente contravalorii diferenței de dobândă bancară.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca inadmisibil, ca nul, iar în subsidiar ca neîntemeiat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile și a fixat termen la data de 29 aprilie 2020, cu citarea părților, dată la care s-a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei.

Prin încheierea din 22 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus suspendarea judecării recursurilor până la soluționarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 26 mai 2021.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamante referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi reținute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reținut că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) C. civ., obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Dispozițiile art. 1579 alin. (3) C. civ., invocate de către recurenta-pârâtă nu sunt incidente în cauză, în condițiile în care se referă la împrumutul în monede de aur ori argint, or, în speța dedusă judecății, împrumutul a fost acordat în valută.

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Întrucât clauza de risc valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000, critica recurentei-reclamante cu privire la aplicarea cu prioritate a dispozițiilor C. civ. - norma de drept generală - în raport cu Legea nr. 193/2000 - legea specială - nu pot fi primite.

Înalta Curte urmează a înlătura și criticile referitoare la comisionul de acordare.

Analizând criticile invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că banca efectuează diferite activități necesare acordării și derulării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii.

Nu se poate pretinde, așadar, lipsa unor atare activități și, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de acordare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, respectiv activitatea de acordare a creditului.

Pe de altă parte, legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Totodată, deși gradul de transparență a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalității acesteia, el nu este singurul. Este necesar a fi avute în vedere și condițiile echilibrului și bunei-credințe, astfel cum ele au fost dezvoltate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, așa cum se va arăta, sunt îndeplinite în cazul comisionului de acordare.

Așa fiind, Înalta Curte reține că acest comision nu are caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizați în limbajul curent, așa încât nu pot pune probleme de înțelegere nici măcar din partea celui mai puțin avizat consumator.

În plus, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanța de la Luxemburg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noțiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

În fine, este esențial de evidențiat că, în același sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de la Luxemburg în cauza C-621/17, s-a statuat că:

"1) Articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeași cauză, C.J.U.E. a statuat că "2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință".

Or, așa cum judicios a remarcat prima instanță de control judiciar, întrucât prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispozițiilor Legii nr. 193/2000, nu se poate trage concluzia că este îndeplinită și condiția distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înțeles ca dezechilibru juridic și nu valoric, între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispozițiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului și că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reținute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 14.11.2007):

"Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivație specificată în contract și acceptată de consumator prin semnarea acestuia.

Așadar, pe de o parte motivele nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Astfel de clauze contractuale din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susținerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, nefiind, astfel, incidentă situația prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condițiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorul într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorului.

În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze. Astfel, nu poate fi reținut argumentul recurentei-pârâte în sensul că modificarea cuantumului dobânzii a fost determinate de condițiile precare ale pieței financiar-bancare și că a avut la bază elemente obiective.

În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Nici argumentul recurentei-pârâte, în sensul excluderii de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, întrucât reprezintă prețul contractului, nu poate fi reținut.

Instanța europeană în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 a arătat, printre altele, că dispozițiile contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51).

Astfel, instanța europeană a considerat că, în privința clauzelor care permit creditorului, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziție, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidența articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C-472/10, EU:C:2012:242, punctul 23).

Curtea a reținut, totodată, că ținând seama de obiectivul urmărit de anexa la Directiva 93/13, și anume de a servi ca o "listă gri" a clauzelor care pot fi considerate abuzive, includerea în ea a unor clauze precum cele ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii ar fi în mare parte lipsită de efect util dacă aceste clauze ar fi de la început excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv, în temeiul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor aceste statuări ale instanței europene, în cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că analiza caracterului abuziv al clauzei contractuale care stipulează prerogativa profesionistului de a determina sau de a modifica rata dobânzii este admisibilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși recurenta-pârâtă invocă și faptul că în mod nelegal instanța de apel a dispus obligarea băncii la restituirea sumelor achitate de reclamantă cu titlu de diferență de dobândă bancară în perioada 14.05.2008 - 17.09.2010, nu a expus niciun argument de nelegalitate în acest sens, trimiterea la practica judiciară nefiind suficientă, din perspectiva dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Nu poate fi reținută nici critica ce vizează momentul de la care recurenta-pârâtă datorează dobânda legală.

Înalta Curte reține că, în virtutea principiului restitutio in integrum, tot ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încât părțile contractului să ajungă în situația în care acea clauză nu ar fi fost inserată în convenția lor.

Prin urmare, în măsura în care clauza respectivă și-a produs efectele și părțile au executat deja prestații în baza acesteia, constatarea nulității presupune și restituirea a ceea ce au primit.

Ca atare, reclamanta este îndreptățită la recuperarea sumelor achitate în plus în urma majorării nelegale de către recurenta-pârâtă a dobânzii contractuale. Aceasta întrucât efectul nulității absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să rețină sumele încasate în plus, prin majorarea dobânzii contractuale.

Ca atare, banca este ținută la plata dobânzilor legale aferente sumelor de restituit încă de la data plății, astfel cum corect s-a stabilit.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 538 din 8 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 538 din 8 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 mai 2021.