ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1321/2021

Ședința publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 28 iunie 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pârâtele D. S.A., creditor inițial și E.., solicitând instanței să dispună:

I. Constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit ipotecar nr. x încheiat la data de 16.05.2007- respectiv clauza 4.1 paragraful (alineatul) al doilea, clauza 4.2. paragraful (alineatul) al doilea și clauza 4.3 din contractul de credit nr. x din 8.08.2007, privind modalitatea de stabilire și de modificare a dobânzii, clauza 4.5 și clauza 4.6, prin care se stabilește mecanismul de percepere al dobânzii ulterior primului an de creditare și care permite băncii stabilirea și perceperea dobânzii în mod discreționar, iar ca efect al constatării nulității absolute clauzei contractuale menționate mai sus:

a) repunerea părților în situația anterioară;

b) să se constate că dobânda curentă a băncii la data semnării contractului era de 4.85 % (nerevizuibilă și fixă pentru primele 12 luni) iar ulterior expirării celor 12 luni, să se constate că dobânda curentă era compusă din: indicele de referință al băncii variabil și revizuibil de către bancă (abuziv), plus o marjă de 0 p.p. și, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor menționate mai sus:

(i) obligarea pârâtelor, în solidar, la restituirea sumelor achitate suplimentar peste dobânda curentă inițială a băncii de 4.85 p.p. valabilă la data semnării contractului, pentru perioada 17.05.2008 și până la data de 05.04.2011, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul perceperii acestor sume și până la restituirea efectivă;

(ii) obligarea pârâtelor în solidar la recalcularea dobânzii curente a băncii de 4.85 p.p. valabilă la data încheierii contractului, în funcție de evoluția indicelui de referință LIBOR CHF la 3M pentru perioada septembrie 17.05.2008 și până la data de 05.04.2011.

II. Constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit x din data de 16.05.2007- respectiv art. 4.11 lit. a), referitor la perceperea unui comision de acordare în valoare de 1% din soldul creditului, iar ca efect al constatării nulității absolute a clauzei contractuale menționate mai sus:

a) repunerea părților în situația anterioară;

b) obligarea pârâtelor, în solidar, să restituie reclamanților suma de 1.110 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului.

III. Constatarea nulității absolute a clauzei contractuale incluse în contractul de credit nr. x din data de 16.05.2007- respectiv art. 4.11 lit. b), referitor la perceperea unui comision de administrare în valoare de 0,10% pe lună, calculat la soldul lunar al creditului și achitat de la data de 16.05.2007 și până în prezent, iar ca efect al constatării nulității absolute clauzei contractuale menționate mai sus:

a) repunerea părților în situația anterioară;

b) obligarea pârâtelor în solidar la restituirea sumelor achitate cu titlu de "comision de administrare", începând din data de 16.06.2007 pe toata perioada derulării contractului, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul perceperii acestor sume și până la restituirea efectivă.

IV. Constatarea nulității absolute a clauzei contractuale incluse în contractul de credit nr. x din data de 16.05.2007- respectiv art. 5.1. care prevede că plata de către împrumutat se va face în moneda acordării creditului (CHF) și suportarea integrală de către consumator a riscului de curs valutar) având în vedere caracterul abuziv al acesteia, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, precum și la alte acte normative incidente în legislația pentru protecția consumatorului, iar ca efect al constatării nulității absolute clauzei contractuale menționate mai sus:

(i) să se constate că obiectului contractului de credit a fost reprezentat efectiv de un credit în monedă RON a cărei valoare s-a stabilit prin raportare la o monedă străină, la cursul de 1.9770 RON pentru 1 CHF, a cărei rambursare s-a efectuat și se va efectua în conexiune cu o monedă străină de raportare, respectiv Franc Elvețian (CHF);

(ii) obligarea pârâtelor, în solidar, la asumarea împreună cu împrumutatul a riscului valutar, în cote egale, de la data încheierii contractului de credit și până la achitarea integrală a acestuia și pe cale de consecință, să fie obligate la primirea ratelor ce urmează a fi rambursate precum și a oricăror sume în legătură cu contractul de credit, în monedă RON, în contul de RON deschis de reclamantă la bancă, rate ce vor fi calculate după următorul principiu: valoarea ratei = (valoarea ratei în CHF cf. grafic X curs inițial de 1.9770/1 CHF) + (curs afișat de BNR valabil pentru data scadenței creditului - curs inițial) X "1/2";

(iii) obligarea pârâtelor, în solidar, la restituirea către reclamantă a 50% din totalul sumelor achitate de reclamantă cu titlu de diferență de curs valutar, suportate cu ocazia plății ratelor de la începutul contractului de credit și până în prezent, pentru toate ratele ce au fost deja achitate de aceasta, în temeiul contractului de credit;

(iv) obligarea pârâtelor la luarea tuturor măsurilor tehnice necesare procesării plăților în sistemul informatic al băncii, pentru ca drepturile ce se vor statua prin prezenta hotărâre, în special cel de rambursare a creditului conform principiului împărțirii egale a riscului valutar să nu fie prejudiciate în niciun fel.

Prin sentința civilă nr. 7606 din 05 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte cererea precizată formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtele D. S.A. și E..

A fost constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.1 paragraful al doilea teza I din contractul de credit ipotecar nr. x/16.05.2007, în ceea ce privește sintagma "indicele de referință stabilit de bancă", precum și teza a II- a paragrafului al doilea.

A fost constatat caracterul abuziv al clauzelor menționate la art. 4.2 paragraful al doilea și art. 4.3.

Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Prin decizia nr. 2278/A din 18 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de apelanții-reclamanți A., B. și C. și de apelanta-pârâtă D. S.A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă E.., împotriva sentinței civile nr. 7606 din 05 decembrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanții, cât și pârâta F. S.A. (fostă D. S.A.) au declarat recurs.

În motivarea recursului declarat, recurenții-reclamanți invocă încălcarea principiului restitutio in integrum, în ceea ce privește soluționarea cererii de restituire a sumelor încasate de creditoare în temeiul clauzelor abuzive: art. 4.1. paragraful 2 teza I și teza II, clauza 4.2 paragraful 2 și art. 4.3.

Referitor la comisionul de acordare - art. 4.11 lit. a) și comisionul de administrare prevăzut la art. 4.11. lit. b) și restituirea sumelor încasate de creditoare în temeiul acestor clauze, recurenții-reclamanți susțin că soluția instanței de apel este nelegală.

Comisionul de acordare, astfel cum arată recurenții-reclamanți, se plătește o singură dată la data acordării creditului, iar perceperea acestuia condiționează acordarea creditului de această plată.

Perceperea acestui comision nu se justifică, deoarece obligația de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere de credit, întrunește condițiile de creditare, revine băncii, a furnizorului de servicii, deci costurile aferente acestor activități trebuie suportate de cel care impune aceste verificări.

În ceea ce privește comisionului de administrare, recurenții-reclamanți susțin că nu se precizează în contract care este rațiunea pentru care se percepe un astfel de comision lunar al cărui modalitate de calcul este tot procentuală, raportată la soldul creditului. De altfel, nici pe parcursul procesului creditoarea nu a dovedit care este contraprestația care justifică perceperea acestui comision.

Recurenții-reclamanți susțin că dispoziția contractuală referitoare la perceperea unui comision de acordare, dar și cea referitoare la perceperea unui comision de administrare, vin în contradicție cu dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999.

O altă critică vizează faptul că hotărârea a fost dată cu greșita interpretare a art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13, precum și a art. 4 alin. (1) și (6) din Legea 193/2000, interpretarea instanței de apel fiind în dezacord și cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel cum susțin recurenții-reclamanți, clauzele contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Referitor la capătul de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzei 5.1 din contractul de credit ce prevede restituirea împrumutul în moneda CHF, recurenții-reclamanți arată că soluția instanței de apel este nelegală în raport cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În temeiul art. 288 ultimul paragraf din TFUE și a principiului interpretării conforme, recurenții-reclamanți consideră că instanța națională trebuia să soluționeze prezentul litigiu prin raportare la interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene Directivei 93/13 în cauza Andricuc și alții împotriva G., în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar și împărțirea echitabilă a diferențelor de curs valutar pe toată perioada contractuală, cu consecința restituirii sumelor încasate în temeiul clauzei abuzive.

În prezenta cauză, astfel cum susțin recurenții-reclamanți, nu operează excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, norma prevăzută de art. 1578 din vechiul C. civ. fiind o normă supletivă, de la care părțile pot deroga.

Clauza 5.1, potrivit recurenților-reclamanți, face parte din obiectul principal al contractului, însă aceasta poate fi suspusă controlului cu privire la caracterul abuziv, deoarece nu este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil.

Recurenții-reclamanți invocă și încălcarea de către bancă a obligației de informare, precum și producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. - actuala F. S.A. sunt, în esență, următoarele:

Cu privire la clauzele privind dobânda variabilă și dreptul băncii de a modifica dobânda și comisioanele pe parcursul derulării contractului, recurenta-pârâtă susține că nu pot fi considerate abuzive, clauzele fiind negociate.

Caracterul negociat rezultă, în opinia recurentei-pârâte, din faptul că dispoziția contractuală referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în același în mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între D. S.A. și clienții săi, existând diferențe semnificative de formulare a acestora care determină efecte juridice diferite.

Clauzele contractuale, astfel cum susține recurenta-pârâtă, sunt redactate în termeni clari și neechivoci.

Terminologia folosită pentru dobânda de referință nu este una confuză, iar în contract s-a prevăzut în mod clar periodicitatea modificării dobânzii de referință variabile, element esențial într-un contract de credit.

Recurenta-pârâtă afirmă că nu este îndeplinită nici cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei de la pct. 4.3., mai exact la teza a IV-a, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință exprimată la data încheierii contractului de credit.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, în ceea ce privește structura dobânzii variabile, aceasta poate să varieze în funcție de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcție indicele de referință al băncii influențat de mai mulți factori precum: condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie și costurile de refinanțare pe piețe și nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă. Concret, aceste modificări au respectat întru totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influențează costurile resurselor D..

Recurenta-pârâtă face trimitere și la dispozițiile art. 93 lit. g) pct. 2 și la art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992.

Potrivit recurentei-pârâte, atât dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cât și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE exclud de la orice analiză clauzele referitoare la caracterul adecvat al prestației principale a convenției.

Arată, totodată, că nu există criterii legale orientative pentru a stabili dobânda contractuală și că, în raport de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 193/2000, nu îi este permis judecătorului să stabilească cuantumul dobânzii contractuale prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condițiile în care părțile au statuat că dobânda este variabilă după primele 12 luni.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenții-reclamanți.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile și a fixat termen la data de 29 aprilie 2020, cu citarea părților, dată la care s-a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei.

Prin încheierea din 22 iulie 2020, s-a dispus amânarea judecării cauzei, în vederea legalei îndepliniri a procedurii de citare, fixându-se termen la data de 14 octombrie 2020, termen la care a fost prorogată discutarea excepției nulității recursurilor.

Prin încheierea din 14 octombrie 2020 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus amânarea judecării cauzei la data de 9 decembrie 2020, pentru ca reclamanții să depună la dosar originalul declarației de renunțare la judecată.

La 4 noiembrie 2020, recurenții-reclamanți au transmis la dosar declarația autentificată sub nr. x din 22 noiembrie 2019, de Societatea Profesională Notarială H. și Asociații, prin care au renunțat la judecata cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2016

Prin încheierea din 9 decembrie 2020, cauza a fost repusă pe rol, în vederea comunicării cererii de renunțare la judecată, în raport de dispozițiile art. 406 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ., fiind fixat termen de judecată la data de 10 februarie 2021.

Prin încheierea din 10 februarie 2021, s-a dispus amânarea judecării recursurilor la data de 26 mai 2021, în vederea îndeplinirii procedurii de citare cu intimata-pârâtă E..

Analizând recursul declarat de recurenții-reclamanți, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 406 alin. (1) C. proc. civ., "Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă"; alin. (2) al aceluiași articol stipulează că "Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială".

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 406 alin. (5) C. proc. civ. "Când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză".

Art. 406 C. proc. civ. reglementează condițiile în care poate opera renunțarea reclamantului la judecată.

De principiu, renunțarea la judecată reprezintă actul procesual de dispoziție al reclamantului, în calitatea sa de inițiator al demersului judiciar, de a renunța la soluționarea unei cauze, fără a avea obligația de a-și justifica manifestarea de voință și fără a fi constrâns din punct de vedere temporal, în privința acesteia.

Din înscrisul intitulat "declarație", depus la dosar și autentificat sub nr. x din 22 noiembrie 2019, de Societatea Profesională Notarială H. și Asociații, recurenții-reclamanți au declarat că "renunță în mod expres și irevocabil la judecata cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție", solicitând instanței să ia act de această renunțare și să anuleze hotărârile pronunțate în cauză.

Această "declarație" constituie o veritabilă cerere de renunțare la judecată a reclamanților privind cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2016, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin urmare, Înalta Curte constată că această manifestare de voință este neîndoielnică și neechivocă în sensul renunțării recurenților-reclamanți la judecata cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2016, iar acest act de dispoziție al părții reflectă principiul disponibilității ce guvernează procesul civil și întrunește condițiile de formă și de fond, pentru a produce efectul juridic prevăzut de dispozițiile art. 406 C. proc. civ.

Constată, de asemenea, că pârâtelor le-a fost comunicată cererea de renunțare la judecată, iar lipsa răspunsului acestora se consideră acord tacit la renunțare, conform art. 406 alin. (4) teza ultimă C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 406 C. proc. civ., va lua act de renunțarea recurenților-reclamanți la cererea de chemare în judecată și, în consecință, va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți C., B. și A. împotriva deciziei nr. 2278/A din 18 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și va anula decizia recurată și sentința civilă nr. 7606 din 5 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. (fostă D. S.A.), sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurenți.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, în expunerea motivelor de recurs a reluat, integral, criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Susținerile recurentei-pârâte prezentate drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-pârâtă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurentei-pârâte nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deși recursul nu are caracter devolutiv.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 406 C. proc. civ., va lua act de renunțarea recurenților-reclamanți la cererea de chemare în judecată și, în consecință, va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți C., B. și A. împotriva deciziei nr. 2278/A din 18 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și va anula decizia recurată și sentința civilă nr. 7606 din 5 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. împotriva deciziei nr. 2278/A din 18 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea recurenților-reclamanți la cererea de chemare în judecată și, în consecință, admite recursul declarat de recurenții-reclamanți C., B. și A. împotriva deciziei nr. 2278/A din 18 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Anulează decizia nr. 2278/A din 18 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și sentința civilă nr. 7606 din 5 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. împotriva deciziei nr. 2278/A din 18 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 mai 2021.