ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1221/2021

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 04.04.2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate:

a) Clauza 5 « Dobânda fixa de 7.4% se menține pe o perioada de 12 luni ulterior devine variabila, începând cu data primei trageri cu excepțiile prevăzute la pct. 7 si 8. După aceasta perioada dobânda curenta este formata din dobânda de-referința variabila, care se afișează la sediile C. la care se adaugă 1.50 », respectiv b) Clauza 5 « Dobânda fixa de 7.4% se menține pe o perioada de 12 luni ulterior devine variabila, începând cu data primei trageri cu excepțiile prevăzute la pct. 7 si 8. După aceasta perioada dobânda curenta este formata din dobânda de referința variabila, care se afișează la sediile C. la care se adaugă 1.50» să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din Contract, si întrucât se impune restituirea sumelor de bani percepute in plus, in situația in care in urma expertizei contabile ce urmează a fi efectuata in cauza pendinte, va rezulta o diferența intre dobânda curenta stabilita ia data incheierii Contractului si dobânda perceputa de banca potrivit acestei clauze contractuale abuzive, restituirea sumei achitata cu acest titlu;

Prin sentința civilă nr. 3475/2017, Tribunalul a admis în parte cererea privind pe reclamanții A. și B. a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor art. 9 pct. a și e referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare,a dispus obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare și de administrare, precum și la plata dobânzii legale de la data plății până la data restituirii debitului,compensând cheltuielile de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 3475/2017 au declarat apel reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 1382 din 27 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelurile formulate de apelanții-reclamanți A. și B. și de apelanta-pârâtă C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 3475 din 09.10.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei de la art. 5, în ceea ce privește criteriul de variabilitate a dobânzii, constând în "dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile C. la care se adaugă 1.50" și a înlăturat dispoziția privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 9 pct. b privind comisionul de administrare și restituirea sumelor achitate cu acest titlu; a obligat apelanții-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2.310,60 RON reprezentând taxă de timbru; a compensat, în rest, cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă invocă încălcarea prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, întrucât instanța de apel a reținut că instanțele au dreptul de a examina caracterul abuziv al clauzelor privind prețul, în condițiile în care, în legislația internă nu există o reglementare care să autorizeze controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal în ipoteza în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Totodată, consideră că decizia recurată este nelegală și din perspectiva faptului că instanța de apel a concluzionat că prevederile referitoare la costurile creditului nu sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Susține recurenta că, în concret, nu există niciun dubiu asupra interpretării clauzei prevăzută de art. 5 din Contractul de credit referitoare la nivelul dobânzii, părțile convenind ca aceasta să fie variabilă (formată din dobânda de referință afișată la sediile C., la care se adaugă 1,5 puncte procentuale) și pe deplin determinabilă prin raportare la indicatori obiectivi.

De asemenea, clauzele privind comisioanele au o formulare clară ce nu lasă loc de interpretări, acestea precizând atât valoarea absolută, cât și procentuală a comisioanelor ce urmau a fi percepute, precum și periodicitatea perceperii.

Arată că toate clauzele referitoare la perceperea comisioanelor sunt fără îndoială redactate într-un mod clar și inteligibil, fiind folosiți termeni nesusceptibili de interpretare. Astfel cum se poate observa din lecturarea clauzelor anterior menționate, acestea conțin modalitatea în care comisioanele vor fi calculate, periodicitatea cu care acestea vor fi percepute și momentele la care trebuie plătite, neimpunându-se niciun fel de clarificări suplimentare.

În ceea ce privește reținerea instanței de apel potrivit căreia contractul de credit nu ar cuprinde detalierea motivelor pentru care se percep comisioanele, recurenta precizează faptul că nu există nicio prevedere legală care să oblige banca la detalierea motivelor perceperii unor costuri, iar legislația din materia drepturilor consumatorilor nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat. De altfel, semnificația perceperii comisioanelor poate fi dedusă cu ușurință pe baza denumirii lor clare, neechivoce, care indică fără dubiu rațiunea perceperii lor: operațiunile circumscrise activităților de acordare, administrare și rambursare a creditului. Aceste noțiuni sunt clare, ușor de înțeles de către orice consumator.

În concluzie, recurenta-pârâtă susține că soluția a fost pronunțată cu interpretarea greșită a normelor de drept material, având în vedere faptul că prevederile referitoare la perceperea dobânzii și comisioanelor sunt în mod evident asociate definirii obiectului principal al contractului de credit, iar termenii utilizați pentru redactarea acestor clauze sunt inteligibili, neîndoielnici și nesusceptibili de interpretare, instanțele de judecată nu pot interveni în redactarea acestora.

O altă critică vizează interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 6 și 7 din Legea 193/2000.

Arată că aceste prevederi contractuale criticate nu mai produc efecte juridice, întrucât contractele de credit au încetat ca urmare a achitării creditelor acordate. Or, în lumina prevederilor legale, nu se poate modifica/desființa un contract de credit ce nu mai este în ființă.

Din textele legale reproduse, arată că invocarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale se poate face numai până la momentul în care contractul este în ființă, în curs de executare contractuală întrucât sancțiunea pe care instanța o poate aplica în cazul în care constată existența unei eventuale clauze abuzive este expres prevăzută de Legea nr. 193/2000, respectiv: fie dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale abuzive pentru viitor, în măsura în care contractul rămâne în ființă, fie desființează contractul.

Sancțiunile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pot fi aplicate numai clauzelor contractuale în vigoare, producătoare de efecte juridice, întrucât doar în acest mod poate fi atins scopul acestei reglementări, respectiv protecția consumatorilor prin modificarea sau desființarea clauzelor contractuale abuzive.

Recurenta-pârâtă mai susține că instanța de apel a dat o interpretare greșită prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000.

Așadar, instanțele de fond ar fi trebuit să analizeze, prin raportare la susținerile ambelor părți, precum și având în vedere întregul probatoriu administrat, dacă sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiții prevăzute de textul de lege mai sus menționat, și anume: asupra acelei clauze să nu se fi purtat negocieri; acea clauză, prin ea însăși sau împreună cu altele din contract, să creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul semnificativ astfel creat să fie contrar cerințelor bunei-credințe. Consideră că instanțele de judecată au realizat o interpretare greșită a acestor condiții, ceea ce a dus la pronunțarea unei soluții nelegale.

Cu privire la caracterul negociat al clauzelor contestate, precizează că, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel a arătat, motivat și probat prin înscrisurile aflate la dosarul cauzei faptul că intimații au avut posibilitatea de a negocia prevederile contractuale contestate, însă instanța de judecată nu a înlăturat motivat aceste argumente ale subscrisei, ci, dimpotrivă, le-a omis complet, reținând, în mod evident nefondat și nemotivat, că banca nu ar fi dovedit că pentru încheierea contractului de credit s-au purtat negocieri între părți.

De asemenea, instanța de judecată nu a analizat în niciun moment apărările recurentei referitoare la procedura de negociere a Băncii, care dovedește dincolo de orice îndoială disponibilitatea de negociere. În egală măsură, prima instanță a ignorat un aspect extrem de relevant, și anume acela că intimații nu au adresat băncii recurente nicio întrebare sau nelămurire legată de contractul de credit și nicio contraofertă, iar acest lucru nu poate fi imputat băncii în niciun caz.

Recurenta critică modul în care instanța de apel a interpretat condiția dezechilibrului prevăzută de Legea nr. 193/2000.

Referitor la dobândă, recurenta, făcând trimitere la înscrisurile din dosar, precizează că dobânda de referință variabilă are la bază o serie de indici (Euribor, costul cu rezerva minimă obligatorie, costurile de lichiditate) a căror variație excede controlului ori posibilității de previzionare a Băncii, că dobânda reprezintă prețul folosinței banilor împrumutați, pentru a cărui stabilire, în cazul contractelor de credit, nu există condiții legale restrictive din perspectiva valorii sale și că, până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 legiuitorul nu a prevăzut în ce mod trebuie prezentate consumatorului mecanismele de calcul ale costului de creditare, respectiv modalitatea de calcul a dobânzii prin raportare la indici interbancari strict definiți.

Cu privire la comisioane, recurenta arată că nu există nicio prevedere legală care să oblige banca la detalierea motivelor perceperii unor costuri, semnificația perceperii lor putând fi dedusă cu ușurință pe baza denumirii lor clare, neechivoce, care indica fără dubiu rațiunea perceperii lor, că toate comisioanele percepute de Bancă au la bază o contraprestație, sumele achitate de consumator cu titlu de comisioane reprezentând un cost al creditului, pe care Banca trebuie să îl suporte, cuantumul comisioanelor neputând forma obiectul cenzurii instanței, nefiind în competența organelor judiciare și neexistând criterii de evaluare a caracterului justificat sau, dimpotrivă, excesiv al sumelor percepute de subscrisa raportat la serviciile prestate.

Cuantumul comisioanelor este fix pe întreaga perioadă a derulării raporturilor contractuale, astfel că existența oricărui dezechilibru este exclusă, câtă vreme intimații au cunoscut încă din perioada precontractuală nivelul obligațiilor sale de plată, nivel pe care și l-a asumat în mod expres; de asemenea, comisioanele nu reprezintă o dobândă ascunsă.

În ceea ce privește comisionul de acordare a creditului, recurenta susține că tocmai acordarea creditului face dovada că dosarul de credit a verificat, respectiv activitățile specifice de deschidere a contului de credit, punerea la dispoziția clientului în contul curent a sumei de bani provenind din credit, punerea la dispoziția clientului a graficului de rambursare.

Precizează că acest comision este perceput o singură dată, la momentul acordării creditului, pentru servicii necesare punerii sumei de bani la dispoziția clientului.

Așadar, comisionul acordare a creditului este un cost justificat, pe care banca l-a învederat împrumutatului de la momentul solicitării creditului, deci înainte de semnarea contractului de credit, acesta fiind reluat si menționat clar și inteligibil chiar pe prima pagină a contractului de credit.

Prin urmare, recurenta-pârâtă susține că perceperea acestui comision nu poate fi contestată prin prisma lipsei contraprestației, pentru că banca a suportat aceste costuri la rândul său. Din această perspectivă, susținerea instanței privind faptul că dezechilibrul ar decurge din faptul că activitățile prestate sunt anterioare încheierii contractului, este nelegală.

Intimații-reclamanți A. și B. nu au depus întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 22 martie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părți potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar părțile nu au depus un punct de vederea asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 4 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia la 22 noiembrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 22 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 1382 din 27 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Având în vedere cererea de repunere pe rol formulată de recurenta-pârâtă, ca urmare a soluționării cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, prin rezoluția din 8 februarie 2021 s-a acordat termen la 19 mai 2021, cu citarea părților, pentru continuarea judecății, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Se reține că recursul pârâtei a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile referindu-se la soluția pronunțată în ceea ce privește capetele de cerere privind dobânda variabilă prevăzută la art. 5 și la comisionul de acordare prevăzut la art. 9 pct. a din contracte.

Cercetând actele dosarului, instanțele devolutive au reținut că la data de 13.10.2008 a fost încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x (Contractul de credit nr. 1), având ca obiect acordarea de către recurenta-pârâtă, către intimații-reclamanți, a unui credit de nevoi personale cu ipotecă, în sumă de 288.844 euro, pe o durată de 240 de luni; la data de 17.11.2008 a fost încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x (Contractul de credit nr. 2), având ca obiect acordarea de către recurenta-pârâtă, către intimații-reclamanți, a unui credit de nevoi personale cu ipotecă, în sumă de 91.000 euro, pe o durată de 178 de luni.

Pe parcursul derulării contractului, la 21.06.2010, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. În acest context, în vederea alinierii clauzelor contractelor de credit sus-menționate la exigențele noului act normativ, recurenta-pârâtă a elaborat și transmis intimaților-reclamanți acte adițional care, în temeiul art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în lipsa nesemnării de împrumutați, au fost considerat acceptat tacit și au intrat în vigoare începând cu 20.09.2010.

Prin actele adiționale, clauzele privind dobânda au fost modificate la 10,4%, fiind determinate ca sumă între EURIBOR la 6 luni plus marjă fixă de 9,26%.

Ulterior, la 21.02.2011, ca urmare a modificării actului normativ prin Legea nr. 288/2010, care a permis denunțarea unilaterală a actelor adiționale considerate acceptate tacit, recurenta-pârâtă a denunțat actele adiționale din 20.09.2010.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că actele adiționale prin care s-a modificat dobânda remuneratorie variabilă și-au încetat efectele la 21.02.2011, moment de la care au devenit aplicabile prevederile din contractul de credit bancar referitoare la această dobândă, iar autoarea căii de atac nu a dovedit încheierea vreunui act care ar fi modificat clauza privind dobânda remuneratorie variabilă, ulterior momentului încetării actului adițional.

Critica recurentei-pârâte privind interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 a fost formulată omisso medio, direct în recurs, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Critica încadrată în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește dobânda variabilă și la interpretarea eronată de către instanța de prim control judiciar a noțiunii de "limbaj clar și inteligibil".

În argumentare, recurenta-pârâtă a susținut că făcând parte din obiectul principal al contractului, dobânda nu poate face obiectul verificărilor instanței privind caracterul abuziv al clauzei ce o stabilește, iar clauza este exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil.

În acord cu recurenta-pârâtă, instanța supremă reține că obligația de plată a dobânzii face parte din obiectul principal al contractului de credit, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, nu orice clauză referitoare la dobândă este înlăturată de la analiză sub aspectul caracterului abuziv.

Astfel, în Cauza C-143/13 Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare, C.J.U.E.) a arătat, printre altele, că dispozițiile contractuale care se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului", în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanțelor naționale sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului, care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător. A apreciat că în privința clauzelor care permit creditorului, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare a excluderii prevăzute de această dispoziție, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidența art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C-472/10, pct. 23).

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Așa cum s-a reținut și în hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în Cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P., exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi și obligații și, în egală măsură, a celor ale cocontractantului.

Astfel, o clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este în mod categoric asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme contractul de împrumut de bani nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este unul cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esența acestuia, reprezentând echivalentul folosinței banilor și una dintre rațiunile fundamentale pentru care se desfășoară activitatea bancară de creditare.

Totodată, prezumția instituită de textul legal invocat nu este una absolută, aceasta putând fi răsturnată atât timp cât clauza nu este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil. Simpla încadrare a clauzei contractuale în obiectul principal nu atrage în mod automat excluderea ei de la examenul caracterului abuziv.

Caracterul inteligibil al limbajului vizează posibilitatea consumatorilor să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele care decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecințelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i privește.

În speță, dobânda curentă variabilă prevăzută de clauza inserată la art. 5 din contractul de credit conține o componentă variabilă, denumită Dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile C.. S.A. și un element fix, marja de 1,50 puncte procentuale.

Exceptând acest element fix, Înalta Curte constată că nu se poate identifica algoritmul de stabilire a dobânzii de referință variabilă, după primele 12 luni de la încheierea contractului, componenta variabilă nefiind clară, ci dimpotrivă, echivocă și obscură, deoarece nu se cunoaște mecanismul de formare și determinare a dobânzii curente după primele 12 luni, perioadă în care dobânda a fost fixă.

Înalta Curte subliniază că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului, "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate."

Or, în speță, așa cum se poate constata și cum în mod judicios a reținut și instanța de apel, clauza referitoare la dobânda remuneratorie variabilă nu răspunde exigențelor normelor legale evocate, criteriul costului resurselor de creditare, în funcție de care banca putea să modifice în mod unilateral rata dobânzii curente revizuibile, în lipsa altor elemente de identificare, neputând oferi clientului reprezentarea condițiilor intervenirii cazului de modificare a dobânzii, greu de evaluat și de anticipat.

Tot prin prisma prevederilor legale sus-evocate, nici argumentele autoarei căii de atac privind inexistența unui criteriu obiectiv în legislație la care să se raporteze banca în stabilirea cuantumului dobânzii nu pot fi primite. Lipsa unui astfel de criteriu nu reprezintă caz de exonerare a băncii de la obligația legală de a stipula în contract motivul pentru revizuirea ratei dobânzii prin prezentarea mecanismului de funcționare a acesteia, corespunzător descris, apt să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi modificată.

În ceea ce privește criticile din memoriul de recurs, referitoare la criteriul subiectiv, Înalta Curte reține că acesta vizează caracterul previzibil al clauzei contractuale, care trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa consecințele posibile în funcție de care dobânda plătită poate varia, în situația în care ipoteza modificării dobânzii prevăzute în clauză devine incidentă.

Față de aceste considerente, analizând decizia atacată și înscrisurile aflate în dosar, Înalta Curte constată că lipsa criteriului subiectiv a fost în mod corect reținută de către instanța de apel, întrucât clauza atribuie doar băncii dreptul să aprecieze asupra întrunirii situației premise pentru modificarea dobânzii, fără posibilitatea celeilalte părți de a aprecia asupra ei, astfel încât să considere că schimbările intervenite asupra costului resurselor de creditare sunt semnificative și îndreptățesc banca la activarea clauzei.

Nici alegațiile recurentei-pârâte referitoare la clauza inserată în contract privind însușirea contractului de către intimatul-reclamant nu pot fi primite, acestea nefiind apte a complini lipsa caracterului inteligibil al clauzei contractuale, din perspectiva faptului că analiza caracterului abuziv se realizează prin raportare la contractul încheiat, și la caracterul lui, de contract de adeziune.

În temeiul acestor considerente, argumentele recurentei-pârâte privind exceptarea clauzei contractuale referitoare la dobânda remuneratorie variabilă de la examenul caracterului abuziv nu pot fi primite.

În absența oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise, pe baza cărora să poată fi înțelese componenta variabilă a dobânzii curente, precum și mecanismul de determinare a acesteia, în mod corect a apreciat instanța de apel că o atare clauză nu satisface exigența prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceea de a fi exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

În ceea ce privește remediul aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în Cauza Banca B. S.A. împotriva A.A.A., C-269/19, că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că:

"în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într un contract de împrumut și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13".

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că prin clauza al cărei caracter abuziv a fost reținut de instanțele de fond, aceasta și-a rezervat dreptul de a modifica unilateral nivelul dobânzii în raport cu dobânda de referință variabilă care se afișa la sediile acesteia și care, potrivit acesteia, se modifica în funcțiile de costul resurselor de creditare ale băncii, fără însă ca aceste noțiuni să fie definite în mod clar, fără echivoc, în contract. Or, în condițiile în care clauzele contractuale trebuie formulate într-un mod care să ofere unui observator obiectiv posibilitatea de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului, clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.

Pentru aceleași considerente, nici susținerile recurentei privind lipsa unei reglementări la momentul încheierii contractului care să prevadă că dobânda variabilă se raportează în mod obligatoriu la un anumit indice de referință nu pot fi primite, atât timp cât textul de lege sus-arătat impunea indicarea de către profesionist în contract în mod transparent a metodei în raport cu care costurile aferente serviciului variau sau motivele acestei variații. Or, în lipsa îndeplinirii acestei cerințe, motivul invocat este neîntemeiat.

Următoarele critici vizează presupusa manieră eronată în care instanța de apel a aplicat normele de drept material reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1993/2000 în ceea ce privește noțiunile de "negociere", "dezechilibru semnificativ", "contrar cerințelor bunei-credințe", prevăzute de acest text de lege, susținând că în realitate prevederile contractuale sunt rezultatul negocierii dintre părți și nu sunt de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Referitor la condiția negocierii directe a clauzelor contractuale, instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."

Din această perspectivă, opțiunea consumatorului de a încheia contractul nu înlătură caracterul lui abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauze prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Pornind de la prezumția că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, legiuitorul a impus profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul negocierii. Împrejurarea că intimaților-reclamanți le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esențiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenței unei negocieri, ci doar în acela că i-au fost aduse la cunoștință condițiile contractuale practicate de bancă.

Astfel, în măsura în care un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, sarcina probei îi revine, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Or, în lipsa probelor privind negocierea, contractul de credit este unul standard, preformulat, consumatorul putând doar să adere sau nu la el, nu și să intervină pentru a-i schimba conținutul.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o analiză temeinică și legală a existenței negocierii în privința clauzelor contractuale raportat la elementele cauzei, reținând că în speță contractul este unul de adeziune, fiind lipsite de relevanță susținerile referitoare la procedurile interne ale recurentei-pârâte, existența clauzei privind însușirea clauzelor contractuale de intimații-reclamanți posibilitatea acestora de a negocia, nefructificată, acceptarea fără obiecțiuni de către acesta a ofertei de creditare, în lipsa unor probe care să facă dovada existenței unei negocieri efective.

Astfel, constatând că recurenta-pârâtă nu a depus dovezi pe baza cărora să se poată reține că a existat o negociere directă cu consumatorul a conținutului clauzelor contractuale și să se răstoarne, astfel, prezumția relativă a lipsei negocierii, instituită de lege, precum și că în speță sunt întrunite cerințele privind dezechilibrul semnificativ creat între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, în ceea ce privește clauza privind dobânda remuneratorie variabilă, în mod judicios instanța de apel a dat eficiență sancțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, constatând caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5 din contractele de credit în ceea ce privește caracterul de variabilitate a dobânzii.

În acest context, se cuvine menționat că, deși sunt subsumate de autoarea căii de atac dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile referitoare la presupusa manieră eronată în care instanța de apel a aplicat norme de drept material, atunci când a stabilit că prevederile contractuale privind modificarea unilaterală a dobânzii nu au fost negociate cu consumatorul, lipsind elementul bunei-credințe, precum și la constatarea, considerată eronată, că în speță există un dezechilibru contractual între prestațiile reciproce ale părților vizează, în realitate, o greșită evaluare a situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză.

Argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reevaluare a situației de fapt stabilite de instanțele devolutive prin prisma materialului probator; astfel, recurenta-pârâtă își întemeiază motivul de recurs invocat pe afirmații privind probatoriul administrat în dovedirea caracterului negociat al contractului, costurile resurselor de creditare și posibilitatea verificării acestora, interpretarea clauzelor contractuale, dar și indicii de variație ai dobânzii în raport cu care a susținut că dobânda de referință variabilă nu a înregistrat fluctuații.

Or, aceste susțineri trimit la elemente atașate situației de fapt, care scapă cenzurii instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta-pârâtă a criticat, în realitate, modul de administrare sau interpretare a probelor și modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt.

Reluarea argumentelor supuse analizei instanței de apel și care au primit dezlegare atât din partea primei instanțe, cât și din partea celei de apel, fără a indica în concret normele de drept material pretins încălcate nu este aptă să conducă la casarea deciziei. Se cuvine subliniat că recursul este reglementat ca o cale extraordinară de atac prin care se exercită controlul de legalitate al unei hotărâri judecătorești, legea prevăzând dublul grad de jurisdicție, nu și pe al treilea.

În continuare, sub aspectul clauzei privind comisionul de acordare prevăzut la art. 9 pct. a din contracte, Înalta Curte constată că argumentele recurentei-pârâte sunt fondate.

În Cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că "articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

În decizia preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel nu a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare în raport de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei, pentru a stabili dacă reclamanții au fost în măsură să prevadă, de la data încheierii contractelor de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea acestui comision.

Având în vedere că la stabilirea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, instanța de apel nu a analizat aspecte asupra cărora C.J.U.E. a statuat, aceasta fiind ulterioară pronunțării deciziei recurate, față de efectul obligatoriu al interpretării Curții de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții), Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile recurentei-pârâte.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, odată cu reanalizarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare va fi reanalizată și solicitarea reclamanților privind restituirea sumelor achitate în baza acestei clauze.

În consecință, Înalta Curte reține că sunt fondate, în limitele descrise de prezenta decizie, criticile de nelegalitate invocate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 1382 din 27 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2021.