ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 600/2021

Ședința publică din data de 11 martie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 26 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța:

Prin sentința civilă nr. 9322 din 23 mai 2016 competența de soluționare a cauzei a fost declinată de la Judecătoria Sectorului 1 București în favoarea Tribunalului București, iar pe rolul acestei instanțe cauza a fost înregistrată la 14 iunie 2016, sub nr. x/2016, la secția a VI-a Civilă.

Prin sentința civilă nr. 911 din 16 martie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și, în consecință:

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind revizuirea dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de dobândă peste rata dobânzii curente de 5,9 % pe an, începând cu data de 31.01.2008 și până la aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanților dobândă legală aferentă sumelor încasate cu titlu de dobândă peste rata dobânzii curente de 5,9 % pe an, de la data plății acestora și până la restituirea integrală.

Au fost respinse celelalte pretenții ca neîntemeiate și a fost obligată pârâta să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 500 RON, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanți A., B. și pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 299 A din 20 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 911 din 16 martie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A fost admis apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că se constată caracterul abuziv și nulitatea clauzei prevăzută la art. 5.5 par. 1 din contract în ce privește sintagma "agreată de bancă" și obligă pârâta să achite reclamanților sumele încasate cu titlu de dobândă peste rata dobânzii curente de 5,9 % pe an și după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (fond).

Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței, fiind respinsă cererea de acordare cheltuieli formulată de apelantul A..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs de reclamanții A. și B., precum și pârâta C. S.A..

Motivele de casare privind recursul declarat de reclamanții A. și B..

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenții precizează în ceea ce privește critica acestora din motivele de apel referitoare la clauza prevăzută la art. 3.3. din contractul de credit și clauza 5.5 din contractul de credit, că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu referire strict la aspectele care țin de erorile din considerente și dispozitiv, în sensul în care acestea conțin erori și nelămuriri, în sensul următor:

Astfel, instanța a admis apelul reclamanților și a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei prevăzută la art. 5.5 par. 1 din contract, în ce privește sintagma "agreată de bancă" însă această clauză și sintagma erau în legătură cu asigurarea imobilului.

De asemenea instanța a admis apelul în sensul în care a obligat pârâta să achite reclamanților sumele încasate cu titlu de dobânda peste rata dobânzii curente de 5,9%/an și după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, dar nu a mai menționat clauza prevăzuta la art. 3.3. care era abuzivă.

Astfel din modul cum este formulat dispozitivul deciziei atacate, se înțelege că obligarea pârâtei să achite dobânda încasată abuziv este prevăzută la art. 5.5, întrucât nu a fost făcută o distincție clară între cele două clauze.

În acest context, reclamanții au solicitat, în temeiul art. 442-443 C. proc. civ., îndreptarea/lămurirea erorilor din considerentele și dispozitivul deciziei atacate, iar în măsura admiterii acestei cereri, prezentul motiv de recurs urmează să rămână fără obiect.

O primă critică de nelegalitate a hotărârii este aceea că instanța de control judiciar nu a respectat prevederile art. 425 lit. b) și c) C. proc. civ., în sensul în care, în considerente și dispozitiv sunt cuprinse erori, iar în dispozitiv nu sunt menționate soluțiile cererilor deduse judecății.

Un alt motiv de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

În acest context, recurenții consideră că în mod greșit instanța de apel a respins capătul de cerere privind constatarea ca abuzivă a comisionului de procesare, motivarea instanței fiind aceea că într-adevăr nu se aplica O.U.G. nr. 50/2010, act normativ care nu este incident în cauza, menționând că de fapt instanța de fond a analizat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de procesare din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Or, reclamanții au avut ca motiv de apel tocmai faptul că instanța de fond și-a motivat hotărârea în sensul respingerii acestei clauze, aplicând greșit prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, act normativ care a intrat în vigoare la data de 11.06.2010, iar contractul de credit a fost semnat la data de 16 martie 2007.

Instanța de control judiciar a constat faptul că nu este incident în cauză O.U.G. nr. 50/2010.

Cu privire la clauza 3.4 din contract, respinsă de instanța de apel motivat de faptul că apelul nu s-a întemeiat pe dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ci în baza Legii nr. 313/1879 si a Deciziei nr. XI din 24.10.2005, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație si Justiție, recurenții apreciază ca fiind greșită soluția instanței de apel în sensul în care motivele de apel nu se circumscriu caracterului abuziv al clauzei.

Referirea la aceste acte normative s-a făcut atât în apel cât și în fond, iar conform art. 476 alin. (1) C. proc. civ., prevede efectul devolutiv al apelului, iar cauza de față având ca obiect clauze abuzive în contractele încheiate intre consumatori și profesionist, instanța era obligată să facă aplicarea prevederilor Directivei nr. 93/13/CEE privind constatarea din oficiu a clauzelor abuzive în măsura în care le constata în contractul de credit încheiat cu pârâta.

Cu privire la clauza de risc valutar (art. 4.1 din contract) și solicitarea de înghețare a cursului valutar, recurenții apreciază că acestea pot fi analizate prin prisma caracterului abuziv al clauzelor, întrucât Legea nr. 193/2000 este lege specială.

Referitor la Decizia 62/2017 a CCR și aplicarea principiului nominalismului monetar, recurenții apreciază că instituția nominalismului și prevederile art. 4 ale Legii nr. 193/2000 nu pot fi alăturate și, prin urmare legea specială are prioritate. Astfel, în mod greșit instanța de apel a considerat că art. 1578 C. civ. reprezintă o prevedere obligatorie pentru părți, clauza de risc valutar fiind abuzivă pentru aceleași motive prevăzute în apel la punctul 4.

Respingerea apărării reclamanților, în sensul că decizia Curții de Apel Cluj în dosarul x/2016 este una izolată nu este în măsură să conducă la concluzia că nu poate fi luată în considerare ca jurisprudență de către celelalte instanțe, având în vedere că instanța putea analiza decizia evocată, întrucât motivarea acesteia este perfect aplicabilă și speța de față.

De asemenea, susțin recurenții este greșită și respingerea aplicării cauzei Joros v. Aegon Magyarorszăg Hitel Zrt. în apel, pentru că instanța de fond nu a invocat din oficiu motive de ordine publică în legătură cu prezenta cauză, în conformitate cu prevederile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. și de aceea, aceasta nu poate reține la rândul său motive de ordine publică.

Se apreciază greșită soluția instanței considerând că prin respingerea acesteia a interpretat greșit prevederile evocate, acest articol menționând că motivele de ordine publica pot fi invocate și din oficiu, articolul de lege neprecizând în sensul celor indicate de instanța de apel, respectiv că trebuia mai întâi să invoce instanța de fond motivele de ordine publică.

Într-o ultimă critică, se arată că instanța a aplicat în mod greșit prevederile art. 451 alin. (1) si 2 C. proc. civ., în ceea ce privește cheltuielile de judecată în cuantum de 500 RON ale apelantului A. considerând că nu sunt îndeplinire condițiile acestui articol, respectiv acestea să fie reale, necesare și rezonabile și, de asemenea, a aplicat greșit prevederile art. 309 alin. (1) C. civ. la cauza dedusă judecății.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta C. S.A..

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă C. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului formulat și casarea deciziei atacate, sub aspectul soluției de respingere a apelului formulat de C. și de menținere a soluției primei instanțe, precum și sub aspectul admiterii apelului reclamanților și modificării în parte a sentinței primei instanțe în sensul constatării caracterului abuziv si nulității clauzei prevăzute la art. 5.5 par. l din contract, în ce privește sintagma "agreată de bancă" și a obligării băncii să achite reclamanților sumele încasate cu titlu de dobândă peste rata dobânzii curente de 5,9% pe an și după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, precum și a obligării recurentei la cheltuieli de judecată (din fond).

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susține omisiunea instanței de a analiza legalitatea dobânzii aplicate ulterior momentului iunie 2010, de când dobânda a variat exclusiv în raport cu indicele Libor, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. .

Astfel, instanța de apel a încălcat normele de drept material - art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, aplicabil între 21.06.2010 și 02.01.2011, art. 80 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, având în vedere că decizia civilă nr. 2267/2017 ignora cu desăvârșire împrejurarea că începând cu iunie 2010 dobânda a variat exclusiv în funcție de indicele Libor 6M.

Prevederile O.U.G. nr. 50/2010 referitoare la introducerea unei formule de calcul a dobânzii erau de imediată aplicare și au fost implementate de bancă, abia prin Legea de aprobare nr. 288/2010 in vigoare din ianuarie 2011 s-a condiționat aplicarea acesteia de inexistenta unei denunțări din partea consumatorilor in termen de 60 de zile, denunțare care in speța de fata nu a existat.

Astfel, în iunie 2010, odată cu implementarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, banca a exprimat dobânda in funcție de un indice unic de referința (LIBOR) la valoarea indicelui de referința din anul 2010 si a aplicat o marja fixa, determinata in conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 si cu Scrisoarea nr. 4800/02.08.2010 adresata D. de către Autoritatea Naționala pentru Protecția Consumatorilor.

Prin urmare, marja a fost determinata ca diferența dintre dobânda variabila de la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 și valoarea indicelui Libor 6 luni de la aceeași dată.

Mai susține recurenta, că legiuitorul nu a impus prin O.U.G. nr. 50/2010 obligativitatea scăderii dobânzilor din contractele de credit, ci a dorit impunerea unei mai mari transparente în exprimarea acestora, ceea ce de altfel pârâta a și respectat: nivelul dobânzii nu a suferit nicio modificare, noutatea fiind reprezentată de formula de calcul.

Actul adițional întocmit de bancă în septembrie 2010 conținea exclusiv transpunerea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, edictate exclusiv în vederea asigurării unei mai bune protecții a consumatorilor, introducerea oricăror altor prevederi fiind sancționată de lege cu nulitatea de drept (alin. (4) al art. 95). Totodată, arată că art. 80 alin. (1) prevede "Consumatorii nu pot renunța la drepturile care le-au fost conferite prin prezenta ordonanță de urgență" și, prin urmare era vorba exclusiv despre dispoziții în favoarea consumatorului, care nu aveau nici interesul și nici un drept conferit de ordonanța de a refuza aplicarea lor.

În acest context, se arată că nu ne aflăm în ipoteza unei modificări contractuale prin libera voința a părților, ci în ipoteza conformării contractului în derulare cu prevederile ordonanței, prevederi cunoscute inclusiv consumatorului, în cadrul obligației sale generale de a cunoaște legea, iar în sensul susținerilor sale, recurenta prezintă practica judiciară pe aspectul menționat.

Motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se apreciază a fi incident în speță, în raport cu soluția pronunțată asupra cauzei de la art. 3.3 teza a doua din contract.

Astfel, soluția prin care s-a constatat caracterul abuziv si nulitatea clauzei de la art. 3.3 teza a II-a a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - întrucât instanța de apel (constatare valabilă, de altfel, și pentru prima instanță) nu a realizat o analiza a clauzei prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexa, unde este prevăzută, prin excepție de la dispozițiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza textului art. 4 alin. (1) pentru a ajunge la concluzia că în speță există un dezechilibru semnificativ ("fără menționarea unor criterii clare").

Totodată, recurenta reiterează cele expuse în fazele procesuale anterioare, în sensul că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcție de evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii au respectat întrutotul dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit - și anume alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Mai susține recurenta că, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile alin. (1) al art. 4, omițând însă să analizeze dispoziția expresa de la alin. (1) lit. a) din Anexa, care se referă expres la modificarea dobânzii în contractele de credit, condiția "motivației întemeiate", fiind introdusă ulterior, prin Legea nr. 363 din 21 decembrie 2007.

De asemenea, se apreciază a fi greșită motivarea instanței de apel referitor la "această clauză neimplicând voința ambelor părți, ci doar pe cea a băncii" - sens în care arată că modificarea dobânzii nu a avut loc în afara prevederilor contractuale, ci strict în aplicarea clauzei care a fost cunoscută și asumată de împrumutat. Totodată, se arată că determinarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare nu este contrară nici cerințelor bunei-credințe.

Așadar, raportat la prevederile legale aplicabile la momentul semnării contractului, clauza de la art. 3.3 teza a doua nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul intimaților-reclamanți, în condițiile în care dezechilibrul - condiție a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică (Cauza C226/12, hotărârea CJUE Consfructora Principado S.A. vs. Jose Ignacio Menendez Alvarez, Cauza C-415/11, Mohamed Aziz, Hotărârea Curții din 14 martie 2013).

Motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se apreciază a fi incident în speță, în raport cu soluția prin care instanța de apel a anulat caracterul revizuibil al dobânzii și a dispus restituirea diferenței de dobândă.

În acest sens, recurenta apreciază că s-a creat o confuzie între tipul de dobândă și motivul de variație, nicio prevedere din legislația consumului în vigoare la semnarea contractului neinterzicând dobânda variabila. Ulterior, prin O.U.G. nr. 174/2008, la O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorului s-a introdus art. 93 care la lit. e) prevede că "fără a prejudicia prevederile privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului: se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menționate în contract", prin urmare dobânda poate fi modificată unilateral de bancă, în condițiile prevăzute de lege și de contract.

Inclusiv O.U.G. nr. 50/2010 prevede la art. 35 alin. (3) faptul că "pentru orice modificare a nivelului costurilor creditului (dobânzii) ..., creditorul este obligat să notifice pe consumator în scris".

De asemenea, soluția prin care instanța de apel a decis menținerea sentinței sub aspectul restituirii dobânzii - ceea ce înseamnă, implicit, stabilirea unei dobânzi fixe de 4,9% pentru întreaga durata contractuala - a fost data cu încălcarea normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, recurenta susține că în cauză s-a intervenit în raporturile contractuale într-un mod nepermis de legislație, prin stabilirea prețului contractului, cu încălcarea Legii nr. 193/2000, a principiilor generale consacrate de C. civ. și a jurisprudenței CJUE, întrucât în contractul de credit contestat dobânda a avut caracter fix exclusiv pentru primul an contractual, la art. 3.1 lit. a) specificându-se clar că "dobânda curentă este fixă pentru primul an contractual". Motivul de recurs vizând sintagma "agreată de bancă" nu întrunește condițiile Legii nr. 193/2000 pentru a putea fi calificată ca având caracter abuziv, nefiind dovedită reaua-credință a pârâtei în producerea unui dezechilibru, cu atât mai mult al unuia semnificativ.

Împrejurarea că societatea de asigurări este una agreată de banca nu exclude dreptul reclamanților de a alege dintre societățile de asigurare agreate de bancă.

Din această perspectivă, recurenta consideră că instanța de apel a formulat o apreciere greșită atunci când a afirmat că ar fi întrunită condiția dezechilibrului semnificativ câtă vreme nu se cunosc criteriile în funcție de care banca agreează sau nu un anumit asigurător pe de o parte, iar pe de altă parte împrumutații nu ar putea să beneficieze de o oferta mai favorabilă pe parcursul derulării contractului deoarece polița a fost încheiată pe o durata de 20 ani cu un asigurător impus de bancă.

Totodată, recurenta apreciază că majorarea obligațiilor de plată derivând din cheltuieli făcute de reclamanți la fond cu onorariu de avocat, de la 500 RON la 1.500 RON nu este justificată, întrucât instanța de fond a admis pretențiile procesuale în parte cu respectarea proporționalității, iar în contextul admiterii cererii de recurs solicită instanței exonerarea de la plata acestora.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 21.11.2019, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor părților potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 26.03.2020 instanța a admis în principiu ambele recursuri.

Prin încheierea din camera de consiliu din 02.07.2020 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluționarea cauzelor C81/19 și C269/19 aflate pe rolul CJUE.

Urmare a rezoluției instanței din 14.12.2020, instanța de recurs a fixat termen de judecată la 11.03.2021, când a repus cauza pe rol și a procedat la judecarea recursului.

În cadrul examenului de legalitate care privește decizia instanței de apel, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

În cauză recurenții-reclamanți au formulat o acțiune întemeiată pe legislația consumatorilor, solicitând constatarea ca fiind abuzive a unui număr de clauze contractuale: clauza privind comisionul de procesare menționat la art. 3.5 din contractul de credit imobiliar nr. x/16.03.2007, clauza privind revizuirea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare menționată la art. 3.1 din contract, clauza privind rata dobânzii menționată la art. 3.4 din contract, clauza de risc valutar menționată la art. 5.1 din contract, clauza prin care se impune contractarea cu o anumită instituție de asigurări agreată de bancă. S-a mai solicitat stabilizarea cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului.

Ca o consecință a caracterului abuziv al acestor clauze, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a acestora și eliminarea lor din contract și restituirea sumelor de bani percepute în plus.

Instanța de fond a apreciat ca fiind abuzivă clauza referitoare la modificarea dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare prevăzută la art. 3.1 din contract, dispunând restituirea sumelor încasate cu titlu de dobîndă peste nivelul de 5,9% până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, la care se adaugă dobânda legală.

Instanța de apel a apreciat ca fiind abuzivă și clauza prevăzută la art. 5.5 paragraf 1 din contract, în ceea ce privește asigurarea bunurilor aduse drept garanție pe toată durata creditului la o societate agreată de bancă, menținând în rest dispozițiile sentinței de fond.

Obiectul analizei recursului este limitat la soluția instanței de apel cu privire la comisionul de procesare, cu privire la rata dobânzii majorate, cu privire la clauza de risc valutar și cu privire la înghețarea cursului valutar.

Prioritar, se impune precizarea că motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost argumentat cu privire la existența motivelor contradictorii, recurenții susținând în esență că în dispozitiv nu sunt menționate soluțiile la toate cererile deduse judecății.

Verificând hotărârea atacată sub aspectul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel a răspuns criticilor formulate de recurenți în apel, arătând că plata dobânzii legale va viza sumele încasate cu titlu de dobândă peste rata de 5,9% pe an și după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

În explicitarea acestei concluzii, instanța de apel a arătat că în ceea ce privește întinderea obligației de restituire a sumelor achitate cu titlu de dobândă, se impune restituirea sumei și după aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, întrucât reclamanții nu au încheiat vreun act adițional în temeiul acestui act normativ.

Se mai reține că justificarea menținerii soluției pronunțate de prima instanță privind caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.1 din contract, cu consecința restituirii dobânzii percepute peste nivelul de 5,9% și după aplicarea O.U.G. nr. 50/2010 a fost argumentată prin inexistența actului adițional.

Prin urmare, nu se confirmă susținerile recurenților referitoare la lipsa motivelor care să susțină soluția pronunțată cu privire la modificarea soluției primei instanțe sub aspectul obligării pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor de restituit și după aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, întrucât dispozitivul primei instanțe cuprinde dispoziții în acest sens.

De altfel, Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă prin încheierea din data de 30 octombrie 2019, a respins cererile privind îndreptarea, lămurirea hotărârii nr. 299A/20.02.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă, formulate de apelanții A. și B. ca nefondate. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că dispozitivul este explicat prin considerente, iar soluția referitoare la obligația de achitare a diferenței de dobândă și ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 a fost motivată în cadrul punctului A.I și cea privind caracterul abuziv al clauzei de la pct. 5.5 teza I a fost motivată la punctul A.VI, fiind clar că nu poate exista nicio confuzie la nivelul dispozitivului între obligația de restituire a diferenței de dobândă și celălalt capăt admis.

În cadrul recursului formulat, reiterând criticile formulate și în fața instanței de apel, recurenții-reclamanți au invocat nelegalitatea deciziei recurate și în temeiul cazului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate cu privire la clauza privind comisionul de procesare prevăzut la art. 3.5 din contract, prin care se prevede că "Pentru procesarea cererii de credit, Împrumutatul datorează bîncii un comision de procesare de 2% calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menționată la art. 1.1 lit. a). Comisionul se va plăti integral la data tragerii creditului, împrumutatul autorizând banca să rețină automat contravaloaea comisionului de procesare".

Prin raportare la modul și conținutul clauzei sus menționate, se observă că aceasta prevede formula de calcul a comisionului, sursa de plată și scadența acestuia, exprimarea fiind clară, fără echivoc și pe înțelesul consumatorului mediu.

Contrar susținerilor recurenților, ambele instanțe au analizat existența caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de procesare din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar trimiterile instanței la O.U.G. nr. 50/2010 sunt în sensul că acest act normativ nu este aplicabil în litigiu, fiind adoptat ulterior încheierii contractului de credit.

În ceea ce privește comisionul de procesare, este de relevat faptul că, pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei care îl reglementează, instanța de apel s-a raportat în mod corect în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de această clauză, precum și la raporturile acestei clauze cu alte dispoziții ale contractului.

În acest context de analiză, în evaluarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de procesare, instanța de apel, în mod corect, a statuat asupra faptului că el a fost perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, demersuri ce constau în întocmirea tuturor documentelor necesare acordării efective a creditului.

Cu referire la critica privind îndeplinirea tuturor condițiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 se reține că instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 3.5 din contractul de credit, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Deși clauza privind comisionul de procesare nu a fost negociată, nu s-a probat faptul că aceasta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Faptul că nivelul comisionului este stabilit procentual în funcție de valoarea creditului nu reprezintă un abuz al băncii și nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că în lumina jurisprudenței C.J.U.E. dezechilibrul avut în vedere se referă la drepturile și obligațiile contractuale, nu la cel pecuniar, acesta fiind exclus de la analiza caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cerința de bună credință a Băncii este respectată prin stabilirea clară a sumei de 1.950 CHF la momentul semnării contractului de credit, ce urma să fie plătită cu titlu de comision de procesare, fiind prevăzută într-un cuantum clar, ca procent calculat în funcție de valoarea creditului, care se plătește o singură dată.

În ceea ce privește cricitile recurenților-reclamanți referitoare la soluția instanțelor de fond asupra clauzei prevăzute de art. 3.4 din contract ce privește rata dobânzii majorate, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Potrivit art. 3.4 din contract, banca poate percepe o dobândă penalizatoare pentru neplata la scadență a sumelor restante, fiind indicată formula de calcul, respectiv dobânda curentă la care se adaugă 7,5%.

Dobânda majorată cuprinsă în art. 3.4 din contractul de credit este o clauză ce nu are caracter abuziv, ea fiind o transpunere la nivelul contractului a prevederilor art. 1066 și art. 1069 C. civ., reprezentând sancțiunea contractuală pentru neexecutarea la termen a obligațiilor de plată ale împrumutatului.

De altfel, dobânda penalizatoare era permisă de legislația în vigoare la data încheierii contractului, respectiv art. 1 din O.G. nr. 9/2000.

Instanța de apel analizează clauza prevăzută la art. 3.4 din contractul de credit, din perspectiva cerințelor impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 și constată că aceasta este redactată într-un limbaj clar, fără echivoc, care nu reclamă cunoștințe de specialitate pentru înțelegerea acesteia.

De asemenea, nu se poate reține existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, aceasta având o justificare și un cuantum precis determinat.

S-a reținut corect că această clauză nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentului consumatorilor, contrar bunei-credințe, în condițiile în care dobânda majorată este aplicabilă doar în situația în care împrumutatul nu respectă termenele de plată a ratelor creditului, menționate în graficele de rambursare.

În ceea ce privește dispozițiile apreciate a fi incidente de către recurenți, respectiv decizia nr. XI din 24.10.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, precum și Legea nr. 313/1979, se reține că acestea nu sunt incidente, această clauză neîntrunind condițiile unei veritabile clauze penale, iar raporturile juridice încheiate între părți fiind supuse legislației protecției consumatorilor.

În ceea ce privește critica privind riscul valutar, criticile recurenților sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Cât privește riscul valutar, acesta ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României ne. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

În raport cu soluția primei instanțe, în mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurenții au beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării sale, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutații despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurenții, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenți, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt reclamanții care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutaților este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamanți reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutaților să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurenților de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurent transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Ultima critică adusă decizie recurate vizează cererea formulată de reclamantul A. privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 500 RON.

Din expunerea acestui motiv de recurs, se constată că aspectele criticate vizează aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (1) și (2) C. proc. civ., raportat la situația particulară vizând reprezentarea reclamantului A. de către soția sa B..

Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod concret modalitatea prin care s-a făcut dovada efectuării acestora în faza apelului, reținând calitatea de soți a acestora, apreciind în mod corect că reprezentarea în calea de atac a unui soț nu poate fi asociată unui cost suportat de către celălalt soț.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B..

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate de către pârâta C. S.A. și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prioritar, se impune precizarea că motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat formal, având în vedere că recursul nu cuprinde critici referitoare la ipotezele în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În ceea ce privește critica recurentei referitoare la clauza prevăzută la clauza la art. 3.1 din contract referitoare la revizuirea ratei dobânzii, Înalta Curte constată că este nefondată.

Recurenta reiterează cele susținute în fazele procesuale anterioare, în sensul că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcție de evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii, au respectat întru totul dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit și anume art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 3.1 din contract, dobânda contractuală de 5,9 % pe an la data perfectării contractului era variabilă, putând să înregistreze fluctuații în funcție de "evoluția pieței financiare".

Înalta Curte apreciază că respectiva clauză referitoare la dobândă nu întrunește exigența de a fi exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, sens în care poate face obiectul analizei instanței.

Terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul Condițiilor generale, pentru ca reclamanții să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la modalitatea de modificare a ratei dobânzii.

Analizând conținutul clauzei atacate, prin raportare la întregul contract, se constată că sintagma "evoluția pieței financiare" nu a fost explicată, nefiind prevăzut niciun element care ar putea fi considerat drept cauză a unei asemenea schimbări și nici criterii obiective după care această schimbare poate opera.

Or, cazurile în care o convenție poate fi modificată prin manifestarea unilaterală de voință a uneia dintre părți trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât consumatorul să aibă posibilitatea de a-și prefigura de la început condițiile în care această modificare ar putea interveni, iar instanța să aibă posibilitatea ca, la momentul invocării unei asemenea situații de către partea adversă, să poată aprecia asupra existenței și temeiniciei acestora.

Prevederile contractuale invocate sunt neclare, fiind formulate la modul general, nefiind raportate la indicatori preciși și individualizati, ceea ce dă posibilitatea pârâtei să modifice discreționar una dintre clauzele esențiale ale contractului de credit și anume clauza referitoare la dobândă.

Modul de redactare a clauzei analizate, precum și împrejurarea că ea este redactată în favoarea băncii, care doar stabilește componenta ratei dobânzii intitulată "evoluția pieței financiare", probează dezechilibrul semnificativ creat de respectivele clauze între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, condiție pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor atacate.

Înalta Curte constată și nerespectarea principiului bunei-credințe din perspectiva pozițiilor de negociere ale părților, cu privire la prevederea contractuală care stabilește dreptul băncii la revizuirea ratei dobânzii în condiții insuficient de determinante în contract, revizuire care nu îi este permisă consumatorului în aceleași condiții.

În ceea ce privește criticile privind întinderea obligației de restituire în ceea ce privește sumele încasate în plus în temeiul clauzei constatate abuzive, Înalta Curte constată că aceasta este fondată, pentru următoarele argumente:

Urmare a constatării nulității clauzei referitoare la revizuirea dobânzii, instanța de apel a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele încasate în plus în temeiul clauzei art. 3.1 din contract, constatate abuzive, în baza căreia banca a procedat la modificarea dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare și până la restituirea integrală.

S-a reținut că banca a susținut că a întocmit un act adițional pentru a pune contractul de credit în acord cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, în special cele privind modul de calcul al dobânzii, însă pârâta nu a făcut dovada că ar fi transmis acest act adițional către împrumutați.

În aceste condiții, s-a considerat că aceste împrejurări echivalează cu inexistența actului adițional ulterior adoptării O.U.G. nr. 50/2010.

Susținerile recurentei în sensul că dispoziția de restituire a diferenței de dobândă dintre cea incasată și cea prevăzută în contract, reprezintă instituirea unei dobânzi fixe sunt fondate, raportat la acceptarea tacită a actului adițional prin care au fost instituite criterii obiective și verificabile, care perimit băncii să modifice cuantumul dobânzii.

Analiza realizată de instanța de apel privind restituirea sumelor încasate în plus în temeiul clauzei considerate abuzive a pornit de la inexistența actului adițional semnat de către ambele părți, prin care au fost modificate clauzele contractuale referitoare la dobândă, or, ulterior aplicării prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, reclamanții au agreat plata ratelor și implicit noul cuantum al dobânzii, ceea ce echivalează cu acceptarea tacită a respectivului act.

Este de reținut că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumat