ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2565/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 14.04.2017 sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care:

Prin sentința civilă nr. 4883 din 20 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 5.1 lit. a), privind comisionul de administrare, precum și art. 7, privind dobânda penalizatoare din contractul de credit bancar nr. x/3 iulie 2008, a fost obligată pârâta la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare, respectiv cu titlu de dobândă penalizatoare, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculate începând cu data perceperii și până la data restituirii integrale, a fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 1461,43 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții B., A. și pârâtă C. au formulat cereri de apel.

Prin decizia civilă nr. 1417 din 23 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanții-reclamanți B., A. împotriva sentinței civile nr. 4883 din 20 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

A fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă C. împotriva sentinței civile nr. 4883 din 20 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în sensul că înlătură dispoziția privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei prevăzută de art. 7 din contractul de credit.

Împotriva deciziei civile nr. 1417 din 23 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs reclamanții B. și A..

Prin decizia civilă nr. 2059 din 9 decembrie 2019 a fost admisă cererea de completare a deciziei civile nr. 1417 din 23 septembrie 2019 formulată de petenta apelantă C., a fost dispusă completarea dispozitivului deciziei civile, în sensul că: a fost admisă în parte cererea de obligare a apelanților-reclamanți la cheltuieli de judecată, fiind obligați aceștia la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.000 RON, cu acest titlu.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții B. și A. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1417 din 23 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În argumentarea recursului, reclamanții susțin, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea 193/2000 și art. 3 din Directiva nr. 93/13/CE, art. (1) din Legea nr. 193/2000, art. (5) din Directiva 93/13/CE.

Din decizia CJUE, pronunțată în cauza C-l 86/16 Andriciuc și alții v. C. S.A., ce vizează creditele în franci elvețieni, rezultă că Banca trebuie să prezinte împrumutaților posibilele variații ale cursului de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în moneda străină.

Astfel, conform hotărârii CJUE din cauza C-186/16, instanța națională trebuie să verifice dacă prevederea contractuală preia doar o dispoziție de drept național (paragraful 29).

Dacă respectiva clauză nu reflectă doar o dispoziție de drept și face parte din obiectul principal al contractului (paragraful 41), instanța trebuie să verifice dacă este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, dacă respectă cerința bunei-credințe și dacă creează un dezechilibru semnificativ între părți.

În contextul verificării impuse de dispozițiile paragrafului 29, principala chestiune în discuție, arată recurenții, este cea a incidenței principiului nominalismului monetar, ca norma internă supletivă, în condițiile în care guvernul român și banca au afirmat că clauza de risc valutar nu face altceva decât să reflecte principiul nominalismului monetar consacrat la articolul 1578 C. civ., astfel încât, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, clauza menționată nu ar intra în domeniul de aplicare al directivei.

Cu toate acestea, apreciază recurenții, în cauza Andriciuc, CJUE a lăsat în sarcina instanței naționale obligația de a stabili dacă suntem sau nu în prezența unei excepții de la domeniul de aplicare al directivei.

În acest sens, solicită a se avea în vedere și cauza C-119/17 Lupean v. OTP Nyrt, în cadrul căreia, Curtea nu a mai considerat necesar să se oprească asupra principiului nominalismului, considerând că prevederile art. 1578 C. civ. nu pot constitui o piedică legitimă în calea instanței naționale, care trebuie să procedeze la analiza clauzelor reclamate ca fiind abuzive. De asemenea, atâta vreme cât debitorii nu au avut posibilitatea efectivă de a negocia pe marginea acestei clauze, doar în aparență suntem în prezența unui acord care transpune o normă supletivă, în realitate fiind transformat într-un acord ce este expresia unei norme imperative, în acest caz, fiind absolut necesar ca acești consumatori să poată beneficia de protecția drepturilor lor legitime, argumentul referitor la efectul util al Directivei nr. 93/13 trebuind să prevaleze (Cauza C-34/13 Monika Kusinova v. Smart Capital).

În aceste condiții, în opinia recurenților, clauza de risc valutar nu este exclusă de la cenzură și nu absolvă profesionistul de obligația de informare prevăzută de legea specială. Principiul nominalismului din dreptul comun nu poate fi transpus rudimentar în contractele de credit încheiate între profesioniști și consumatori, acesta trebuind evaluat din perspectiva exigențelor impuse de legea specială, care instituie mecanisme specifice de protecție a consumatorului.

De asemenea, cu privire la prezența unui dezechilibru semnificativ între prestațiile cocontractanților, dacă analizăm cu atenție condițiile contractuale, observăm că Banca nu își asumă niciun fel de obligații față de împrumutați, rezultând astfel un dezechilibru evident între părți. Aceasta monedă a fost și este o moneda exotică pentru România, periculoasă pentru debitori în perioade de criză economică, întrucât toți deținătorii de fonduri se refugiază în depozite excepționale în CHF, cu consecința hiper-valorizării acestuia.

Caracterul abuziv al clauzei de risc valutar rezidă în faptul că obligă consumatorii să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală să ia cunoștința la data semnării contractului.

Astfel, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorilor, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de către aceștia, recurenții-reclamanți consideră că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat, prin stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb chf/leu la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți, care să corespundă manifestării de voință, în sensul angajării în acest raport juridic.

Întrucât schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, recurenții neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar, care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de francul elvețian, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului inițial de voință al părților, întrucât hiper-valorizarea francului elvețian deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, iar executarea acestuia în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.

Totodată, cu privire la soluția instanței de apel referitoare la art. 7 din Contractul de credit, apreciază că și aceasta este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul în care:

"Curtea apreciază că apelanții-reclamanți au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unor penalități pentru plata cu întârziere a oricăror sume ce decurg din prezentul contract, a unor penalități egale cu dobânda curenta contractuală plus 50% din dobânda curentă contractuală".

Nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depășii dobânda legală decât cu cel mult 50 % pe an sau de sancțiuni constând în penalități de întârziere. Prin urmare, clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport de dispozițiile C. civ., contravine prevederilor legale.

Față de cele menționate, solicită instanței de recurs să constate caracterul abuziv al acestei clauze și a oricărei clauze care permite băncii stabilirea nivelului dobânzii sau a celei penalizatoare, în funcție de serviciul datoriei împrumutatului.

Conchizând, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale referitoare la plata de dobânzi penalizatoare în cuantum de 50%, a clauzei de risc valutar și în consecință, în urma înghețării/stabilizării cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în cerere (2.25 RON), solicită instanței să dispună repunerea părților în situația anterioară, în sensul restituirii dobânzilor penalizatoare și a diferențelor încasate de către bancă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, în aplicarea principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anterioare (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulate trebuie restituit), în temeiul dispozițiilor art. 992, art. 1092 și urm. C. civ. de la 1864 (aplicabil în raport de data încheierii contractului), care reglementează instituția plății nedatorate. Solicită instanței să constate în cauză, întrunirea condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți - sumele achitate de solvens (recurenți) în temeiul clauzelor abuzive și inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată - prevederea contractuală anulată apare ca și când nu ar fi existat. De asemenea, precizează că solicită obligarea intimatei și la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la dată plății lor și până la data achitării efective a debitului.

Intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 7 aprilie 2021, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 6 octombrie 2021 a fost admis în principiu recursul și a fost acordat termen pentru soluționarea acestuia, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:

Sub un prim aspect, în ceea ce privește incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se reține că decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenții-reclamanți.

Cu referire la susținerile recurentului-reclamant referitoare la înghețarea cursului CHF-leu la data încheierii contractului, Înalta Curte subliniază că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale pornește de la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcție de care, instanțele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situațiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință etc.

Cu alte cuvinte, instanța nu mai poate analiza criticile referitoare la analiza obiectului contractului, caracterul clar și inteligibil sau dezechilibru, lipsa informării, deoarece odată ce instanța națională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecății transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte etape enunțate de CJUE în cauza Andriciuc.

Cât privește aducerea în discuție a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată și inexistența oricăror critici concrete în recursul de față.

Nu în ultimul rând, instanța constată că recurenții nu au învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenții-reclamanți. Altfel spus, cererea reclamanților, de înghețare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituția juridică a impreviziunii.

Sunt nefondate și criticile subsumate motivului de recurs instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu privire la soluția instanței de apel referitoare la art. 7 din contractul de credit ce vizează dobânda penalizatoare.

Potrivit art. 7 din contractul de credit încheiat între părți nr. x/03.07.2008, pentru plata cu întârziere a oricăror sume ce decurg din prezentul contract, împrumutatul/codebitorul se obligă să plătească în favoarea băncii penalități egale cu dobânda curentă contractuală plus 50% din dobânda curentă contractuală. Penalitățile se aplică asupra soldului ratelor de credit și dobânzilor datorate și neplătite la scadență, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data scadenței și până la rambursarea integrala a acestora, și nu se capitalizează.

Este de necontestat că dobânda de la art. 7 are o existență independentă, deoarece dobânda penalizatoare se aplică suplimentar la dobânda contractuală în cazul în care împrumutatul încalcă obligația de plată la scadență a ratelor de credit.

Astfel, în cazul înregistrării restanțelor la plata creditului, dobânda contractuală (indiferent de valoarea la orice moment a dobânzii) va fi majorată cu dobânda penalizatoare, în funcție de durata întârzierii la plată.

La momentul semnării contractului reclamanții au acceptat propria obligație de a achita în termen ratele și dreptul corelativ al Băncii de a percepe penalități în caz de nerespectare a acestei obligații.

În raport cu prevederile Legii nr. 193/2000, Înalta Curte constată că acest tip de dobândă este datorat în caz de întârziere la plată, în acord cu dreptul instituției de credit de a prevedea în contract o clauză penală, prin care să fie acoperit prejudiciul în caz de neîndeplinire a obligației principale asumate de împrumutat, adică aceea de restituire a împrumutului la scadența convenită.

Este în obligația instanței să verifice dacă, la data încheierii contractului, părțile au agreat dobânzi penalizatoare stabilite în mod clar, în situația neîndeplinirii culpabile a obligațiilor stabilite de către aceștia și dacă se creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

În speță, se constată că instanța de apel a efectuat o analiză completă a tuturor condițiilor ce trebuie îndeplinite, atât din perspectiva transparenței acestei clauze contractuale, cât și din perspectiva art. 4 alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 193/2000, pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Astfel, s-a reținut că această clauză este clară și inteligibilă, reclamanții fiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unor penalități, valoarea penalităților, precum și condițiile în care pot fi aplicate fiind stipulate foarte clar - în cazul întârzierii la plata a oricăror sume ce decurg din contractul încheiat, iar motivele perceperii acestor penalități rezultând cu ușurință din denumirea clauzei.

Se reține că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în dreptul național cerințele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Ca atare, din dispozițiile Legii nr. 193/2000, în consens cu dispozițiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe. Totodată, cele trei condiții prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite și celelalte condiții, fără să fie probat acest lucru.

Apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanței să conchidă că prin clauza referitoare la dobânda penalizatoare prevăzută la art. 7 din contractul de credit nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, dat fiind că dobânda penalizatoare are natura juridică a unei clauze penale în care se evaluează anticipat prejudiciul suferit de creditor în cazul neachitării la scadență a ratelor de credit sau a dobânzii, clauza fiind incidentă exclusiv în cazul unei neexecutări culpabile de către debitor.

În mod corect s-a argumentat prin decizia recurată faptul că dezechilibrul semnificativ prevăzut de art. 4 din Legea nr. 193/2000 ca și condiție a caracterului abuziv al unei clauze contractuale este un dezechilibru juridic, iar nu unul economic.

Astfel, Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene a reținut expres că "dezechilibrul semnificativ" nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe comparația între valoarea totală a operațiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, și costurile puse în sarcina consumatorului, prin clauza respectivă, pe de altă parte.

Dimpotrivă un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile (vezi hotărârea din 16 ianuarie 2014 pronunțată în cauza Constructora Principado S.A. împotriva José Ignacio Menéndez Álvarez).

Este de necontestat că instanța nu are căderea să facă aprecieri cu privire la cuantumul unor astfel de penalități, la fel cum nu poate cenzura cuantumul dobânzii percepute de banca sau costurile practicate de orice alt profesionist, acestea fiind elemente de oportunitate, lăsate la aprecierea agenților economici și care reglează piața sub aspectul ofertei de produse și servicii, contribuind la libera concurență.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzei contestate, împrejurarea că această clauză a fost acceptată în cunoștință de cauză de consumatori care au avut reprezentarea acestui cost și faptul că nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestei clauze, apelul pârâtei C. S.A. fiind corect admis.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Nu în ultimul rând, toate constatările factuale ale instanței de apel reprezintă aspecte de temeinicie a hotărârii, care nu intră în sfera controlului de legalitate ce se exercită în recurs.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1417 din 23 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurenților în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei C. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenților-reclamanți B. și A. la plata sumei de 1535,81 RON cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C. S.A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1417 din 23 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți B. și A. la plata sumei de 1535,81 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2021.