ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1048/2021

Ședința publică din data de 20 aprilie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 23 ianuarie 2018, reclamanții A. și Strătescu C. au chemat-o în judecată pe pârâta D. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE, O.G. nr. 21/1992 și C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2943/2018 din 3 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 8 pct. 1 din contractele de credit nr. x din 29 februarie 2008, nr. 29 din 15 aprilie 2009 și nr. 18 din 15 mai 2008 și a obligat-o pe pârâtă la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de întocmire dosar și la plata dobânzii legale de la data încasării și până la data restituirii; a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 3.3 din condițiile generale ale contractului de credit nr. x din 29 februarie 2008; a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 3.3 din condițiile generale ale contractului de credit nr. x din 15 mai 2008, referitoare la dobânda revizuibilă; a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamanților sumele percepute cu titlu de dobândă peste valoarea dobânzii datorate conform clauzei nr. 7 din condițiile particulare ale contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, precum și dobânda legală de la data încasării și până la data restituirii; a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamanților sumele percepute cu titlu de dobândă peste valoarea dobânzii datorate conform clauzei nr. 7 din contractul de credit nr. x din 15 mai 2008 și a dobânzii legale de la data încasării și până la data restituirii; a respins restul pretențiilor ca neîntemeiate; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe, au declarat apel toate părțile.

Prin încheierea din 6 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins excepțiile necompetenței materiale și a insuficientei timbrări și a admis excepția tardivității apelului declarat de apelanta-pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 1353 din 19 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a anulat apelul declarat apelanta-pârâta D. S.A. împotriva sentinței primei instanțe ca urmare a admiterii excepției tardivității; a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și Strătescu C. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 1 din actul adițional nr. x din 15 aprilie 2009 la contractul de credit din 15 iunie 2006, actul adițional nr. x din 15 aprilie 2009 la contractul de credit nr. x din 30 noiembrie 2007, a actul adițional nr. x din 15 aprilie 2009 la contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, actul adițional nr. x din 15 aprilie 2009 la contractul de credit nr. x din 15 mai 2008 și a art. 11 din contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009; a dispus înlăturarea acestor clauze din actele adiționale și din contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva încheierii din 6 iunie 2019 și a deciziei instanței de apel, pârâta a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Judecătoriei Sectorului 1 București, iar, în subsidiar, Curții de Apel București.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a expus raporturile contractuale dintre părți și istoricul litigiului, după care a susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 8 C. proc. civ.,

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut, în sinteză, că judecata în primă instanță era de competența materială a judecătoriei având în vedere că valoarea capetelor de cerere era inferioară pragului de 200.000 RON inclusiv.

În continuare, aceeași parte a arătat ca a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, însă această excepție nu a fost soluționată de prima instanță.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că a reiterat excepția necompetenței materiale în fața curții de apel, care a respins-o, fără însă a-i comunica încheierea de soluționare a acestei excepții.

În aceste condiții, autoarea recursului a susținut că hotărârile pronunțate în primă instanță și apel sunt lovite de nulitate absolută, necondiționată de existența unei vătămări, conform art. 129 alin. (2) pct. 2, raportat la art. 176 pct. 3 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în sinteză, că primele 4 contracte de credit au format obiectul dosarului nr. x/2017, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, iar următoarele 4 contracte de credit au format obiectul prezentul dosar.

În continuare, autoarea recursului a susținut că petitele celor două acțiuni au fost identice, cu excepția numerelor contractelor de credit.

În dosarul nr. x/2017, acțiunea reclamanților a fost respinsă prin sentința civilă nr. 926 din 15 februarie 2018 a Judecătoriei Sectorului 1 București, menținută prin decizia civilă nr. 1951 din 28 mai 2019 a Tribunalului București.

Recurenta-pârâtă a învederat că, în hotărârile din primul dosar, instanțele au reținut caracterul negociat al clauzelor din contractele încheiate ulterior anului 2007, caracterul clar și inteligibil al clauzelor referitoare la comisioanele bancare, precum și legalitatea clauzei de declarare a scadenței anticipate a creditelor.

Autoarea recursului a susținut că, în primul dosar, soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 1 din actele adiționale la toate contractele de credit încheiate ulterior datei de 15 aprilie 2009 a rămas definitivă anterior pronunțării deciziei recurate.

În acest context, recurenta-pârâtă a subliniat că prima condiție ce trebuie îndeplinită pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze vizează caracterul nenegociat al clauzei. Or, hotărârile pronunțate în primul dosar cuprind statuări intrate în autoritatea lucrului judecat, în sensul că nu este îndeplinită condiția caracterului nenegociat al clauzelor contestate.

Referitor la acest aspect, autoarea recursului a învederat că nu a putut invoca acest motiv în apel deoarece decizia civilă nr. 1951 din 28 mai 2019 a Tribunalului București i-a fost comunicată ulterior pronunțării deciziei recurate.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în sinteză, că soluția de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la declararea scadenței anticipate a stabilit un nou mod de derulare a contractelor care nu mai corespunde înțelegerii inițiale a părților. Procedând în acest mod, instanța de apel a modificat profilul convențiilor de credit, încălcând astfel principiul forței obligatorii reglementat de art. 969 alin. (1) C. civ. din 1864.

Autoarea recursului a mai arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. În acest sens, a învederat că prevederea contractuală referitoare la declararea scadenței anticipate a creditelor nu produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților deoarece stingerea obligațiilor de rambursare a creditelor se realizează prin intermediul unui singur cont curent.

În acest context, recurenta-pârâtă a subliniat că instanța de apel a reținut în mod greșit că declararea scadenței anticipate trebuie să fie numai în legătură cu creditul nerambursat la termen.

Aceeași parte a susținut că există o strânsă legătură între contractele de credit, acestea fiind încheiate între același părți. Astfel, imposibilitatea de plată a ratelor aferente unui contract de credit se reflectă imediat asupra rambursării ratelor celorlalte contracte de credit.

În plus, recurenta-pârâtă a menționat că are dreptul de a alege modul de imputație a plăților, în ipoteza în care plata efectuată de intimații-reclamanți nu ar fi acoperi valoarea ratelor tuturor contractelor de credit.

Autoarea recursului a mai susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, referitoare la condiția negocierii.

În concret, recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a reținut caracterul nenegociat al clauzelor contractelor de credit, fără a observa că clauzele din contractele de credit au fost negociate de părți. Astfel, aceeași parte a subliniat că nu se poate reține caracterul nenegociat al clauzelor contestate din moment ce intimații-reclamanți nu au făcut dovada formulării unei contraoferte care să fi fost refuzată de bancă.

În plus, titulara recursului a învederat că lipsa caracterului negociat al unei clauze nu presupune că aceasta nu a fost negociată în concret, ci doar că nu a existat posibilitatea unei negocieri. Or, intimații-reclamanți au avut această posibilitate, însă nu au valorificat-o, neformulând o contraofertă.

De asemenea, recurenta-pârâtă a subliniat că dreptul împrumutaților de a opta între diferite oferte de creditare, în funcție de nevoilor lor, creează premisele unei posibile negocieri.

Autoarea recursului a mai arătat că nu putea formula o contraofertă, în condițiile în care intimații-reclamanți nu au propus modificarea ofertei inițiale.

Aceeași parte a învederat că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și cu privire la condiția relei-credințe, deoarece a reținut că aceasta derivă din celelalte condiții instituite pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Or, condiția relei-credințe este distinctă de cea a dezechilibrului semnificativ.

Totodată, recurenta-pârâtă a învederat că buna-credință este prezumată până la proba contrară, conform art. 14 C. civ.

În final, aceeași parte a solicitat obligarea intimaților-reclamanți la restituirea sumelor ce vor fi achitate în baza deciziei atacate, în ipoteza casării sale, conform art. 724 alin. (1)-(2) C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 7 și 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-reclamanți la 9 decembrie 2019 .

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare la 8 ianuarie 2020, cu respectarea termenului legal, prin care au invocat excepțiile inadmisibilității și nulității, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 20 ianuarie 2020 .

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Numai intimații-reclamanți au menționat că sunt de acord cu soluționarea recursului în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. .

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 noiembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta-pârâtă a depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 9 martie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, invocate de intimații-reclamanți prin întâmpinare, a admis în principiu recursul recurentei-pârâte împotriva încheierii din 6 iunie 2019 și deciziei civile nr. 1353 din 19 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a stabilit termen de judecată, în ședință publică.

Analizând recursul în cauză, din perspectiva motivelor invocate și a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Prima critică a recurentei-pârâte privește faptul că sentința primei instanțe a fost pronunțată de o instanță necompetentă din punct de vedere material. În continuare, aceeași parte a arătat ca a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, însă această excepție nu a fost soluționată de prima instanță. Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că a reiterat excepția necompetenței materiale în fața curții de apel, care a respins-o, prin încheierea din 06 iunie 2019, fără însă a-i comunica încheierea de soluționare a acestei excepții.

În aceste condiții, autoarea recursului a susținut că hotărârile pronunțate în primă instanță și apel sunt lovite de nulitate absolută, necondiționată de existența unei vătămări, conform art. 129 alin. (2) pct. 2, raportat la art. 176 pct. 3 C. proc. civ.

Critica astfel formulată, circumscrisă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Instanța supremă reține că, prin întâmpinarea depusă la dosarul primei instanțe, pârâta D. S.A. a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului, raportat la valoarea obiectului cererii.

Reține că, prin încheierea din 19.09.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, instanța a respins excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Nu în ultimul rând, instanța de recurs reține, pe de o parte, că pârâta D. S.A. a declarat apel doar împotriva sentinței civile nr. 2943/03.10.2018, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2018, nu și împotriva încheierii din 19.09.2018 a aceleiași instanțe și, pe de altă parte, că apelul pârâtei a fost respins ca tardiv, prin decizia recurată.

Prin urmare, cum soluția cu privire la excepția necompetenței materiale a primei instanțe a rămas definitivă prin neapelare, recurenta-pârâtă nu poate invoca această neregularitate direct în calea de atac a recursului, pentru că se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceleași considerente, soluția instanței de apel privind respingerea excepției de necompetență a primei instanțe în soluționarea cauzei, motivat de lipsa declarării unei căi de atac împotriva încheierii din 19.09.2018 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, este corectă. Pe cale de consecință, cum competența în primă instanță a fost câștigată în mod definitiv de tribunal, în temeiul art. 96 pct. 2 C. proc. civ., în mod corect s-a reținut competența curții de apel de a soluționa calea de atac a apelului.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. prevede faptul că o hotărâre poate fi casată atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

În acest sens, recurenta-pârâtă a invocat efectul pozitiv al sentinței civile nr. 926 din 15.02.2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosar nr. x/2017.

Instanța supremă reține că, prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 la Judecătoria Sectorului 1 București, reclamanții A. și STRĂTESCU C. au chemat în judecată pe pârâta D. S.A., solicitând instanței să constate caracterul abuziv al următoarelor clauze: art. 8 pct. 1 din contractul de credit nr. x/08.06.2006 - Condiții particulare, referitor la comisionul de întocmire dosar de 2%; art. 8 pct. 1 din contractul de credit nr. x/30.11.2007 - condiții particulare, cu privire la comisionul de întocmire dosar de 3%; art. 8 pct. 2 din contractul de credit nr. x/08.06.2006 - condiții particulare, referitor la comisionul de gestionare de 0,12%; art. 8 pct. 3 din contractul de credit nr. x/30.11.2007 - condiții particulare, referitor la comisionul lunar de gestionare de 0,1%; art. 7 penultimul alineat din contractul de credit nr. x/27.07.2016 - condiții particulare, referitor la comisionul de administrare de 0,10%; art. 7 din contractul de credit nr. x/08.06.2006 - condiții particulare, art. 3.4 din contractul de credit nr. x/08.06.2006 - condiții generale, art. 7 din contractul de credit nr. x/30.11.2007 - condiții particulare, art. 3.3 din contractul de credit nr. x/30.11.2007 - condiții generale, art. 7 din contractul de credit nr. x/27.07.2016 - condiții particulare, art. 3.4.2. din contractul de credit nr. x/27.07.2016 - condiții generale, privind revizuirea ratei dobânzii; art. 8 pct. 3 din contractul de credit nr. x/08.06.2006 - condiții particulare și art. 8 pct. 2 din contractul de credit nr. x/30.11.2007 - condiții particulare cu privire la comisionul de rambursare anticipată de 3%; art. 1 din Actele adiționale încheiate cu privire la toate contractele de credit menționate anterior în privința declarării scadenței anticipate; restituirea sumelor percepute nelegal și a dobânzii legale aferente, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 23 ianuarie 2018, reclamanții A. și Strătescu C. au chemat-o în judecată pe pârâta D. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 8 pct. 1 din contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009, contractul de credit nr. x din 15 mai 2008 și să dispună restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de întocmire dosar; să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 8 pct. 3 din contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, art. 8 pct. 2 din contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009, art. 8 pct. 3 din contractul de credit nr. x din 15 mai 2008 și să dispună restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de gestionare a creditului; să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 7 din contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008 și art. 3.3 din contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, referitoare la dobânda revizuibilă; să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 8 pct. 2 din contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, art. 8 pct. 5 din contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009, art. 8 pct. 2 din contractul de credit nr. x din 15 mai 2008 și să dispună restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de rambursare anticipată; să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 1 din actele adiționale la toate creditele acordate anterior datei de 15 aprilie 2009 (Actul adițional nr. x la contractul de credit din 15.06.2006 încheiat în data de 15.04.2009; Actul adițional nr. x la contractul de credit nr. x/30.11.2007 încheiat în data de 15.04.2009; Actul adițional nr. x la contractul de credit nr. x/29.02.2008 încheiat în data de 15.04.2009; Actul adițional nr. x la contractul de credit nr. x/15.05.2008 încheiat în data de 15.04.2009); să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 11 din contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009; să o oblige pe pârâtă la plata dobânzii legale, de la data plății lor și până la data restituirii sumelor percepute în temeiul clauzelor contestate; să o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

Efectele lucrului judecat constau în: exclusivitate, care face ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, să nu mai fie cu putință; incontestabilitate, care face ca hotărârea definitivă să nu mai poată fi atacată; executorialitate, care face ca hotărârea să poată fi pusă în executare silită la cererea părții care a câștigat sau a procurorului; obligativitate, care face ca părțile să se supună hotărârii judecătorești.

Autoritatea de lucru judecat reprezintă acel efect al puterii lucrului judecat, care este exclusivitatea.

Autoritatea de lucru judecat prezintă două aspecte: un aspect pozitiv și unul negativ. În ceea ce privește aspectul pozitiv, acesta se referă la partea care a câștigat procesul, care se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat într-o nouă judecată, fără ca partea adversă sau instanța să mai poată lua în discuție.

Aspectul negativ împiedică partea care a pierdut procesul să mai repună în discuție, între aceleași părți, aceleași pretenții și invocându-se același temei juridic.

Aplicând aceste principii speței de față se constată că obiectul cererii reclamanților din cauza ce face obiectul prezentului dosar, este diferit de cel ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, fiind supuse analizei instanței alte contracte de credit, prin urmare nefiind îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, pentru aplicarea efectului negativ al autorității de lucru judecat, prevăzut de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți).

Întrucât cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 a privit alte trei contracte de credit (contractul de credit nr. x/08.06.2006; contractul de credit nr. x/30.11.2007; contractul de credit nr. x/27.07.2016) decât cele analizate în prezentul dosar (contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009, contractul de credit nr. x din 15 mai 2008), nu se poate reține existența unei chestiuni deja tranșate în dosarul anterior care să se impună ca un dat în dosarul nr. x/2018. Chiar dacă, în esență, este vorba despre clauze cu același conținut, fiind însă inserate în contracte de credit separate, încheiate la date diferite, condițiile în care acestea s-au încheiat, din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, se analizează separat pentru fiecare contract în parte.

Instanța supremă nu poate primi nici susținerile recurentei-pârâte privind identitatea de obiect material, în ce privește actul adițional nr. x din 15.04.2009 la contractul de credit din 15.06.2006, care ar fi făcut obiectul ambelor dosare, întrucât, așa cum se poate lesne observa, petitul din dosarul nr. x/2017 a privit actele adiționale încheiate la contractele de credit nr. x/08.06.2006, nr. y/30.11.2007 și nr. x/27.07.2016, în timp ce actul adițional nr. x/15.04.2009, ce face obiectul prezentului dosar, a fost încheiat la contractul de credit din 15.06.2006, deci la un contract de credit ce nu a fost anterior supus analizei instanței.

Critica privind încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ. de la 1864, subscrisă de recurenta-pârâtă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Se reține că, prin decizia nr. 1353 din 19 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a anulat apelul declarat apelanta-pârâta D. S.A. împotriva sentinței primei instanțe ca urmare a admiterii excepției tardivității; a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și Strătescu C. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 1 din actul adițional nr. x din 15 aprilie 2009 la contractul de credit din 15 iunie 2006, actul adițional nr. x din 15 aprilie 2009 la contractul de credit nr. x din 30 noiembrie 2007, a actul adițional nr. x din 15 aprilie 2009 la contractul de credit nr. x din 29 februarie 2008, actul adițional nr. x din 15 aprilie 2009 la contractul de credit nr. x din 15 mai 2008 și a art. 11 din contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009; a dispus înlăturarea acestor clauze din actele adiționale și din contractul de credit nr. x din 15 aprilie 2009; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Din analiza deciziei recurate se constată că instanța de apel a interpretat clauzele prevăzute în actele adiționale încheiate între părțile în litigiu în limitele art. 969 C. civ., nefiind schimbată natura juridică a acestora, clauzele fiind analizate așa cum au fost concepute și redactate de părți în acord cu dispozițiile legale în materie și nu a fost nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ.

Pe de altă parte, prin dispunerea înlăturării acestor clauze din actele adiționale și din contractul de credit nr. x/15.04.2009, instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Instanța de apel a procedat corect și raportat la jurisprudența CJUE, în care s-a reținut că, "atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, instanța națională nu poate să completeze acest contract modificând conținutul acestei clauze"(Hot. din 3 martie 2020, Gomez del E., C-125/18).

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată și hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., în care Curtea a hotărât că, "atunci când constată existența unei clauze abuzive instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia".

În ce privește caracterul nenegociat al clauzelor contestate, prima instanță a statuat că prevederile cuprinse în contractele de credit deduse judecății nu au fost negociate, prezumându-se astfel, în condițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, caracterul nenegociat al clauzelor contestate, dovada contrară nerezultând din probele administrate în cauză. Aceste rețineri ale primei instanțe nu au fost contestate de pârâtă prin exercitarea unei căi de atac în termen împotriva sentinței și, totodată, nu au făcut obiectul apelului reclamanților, dobândind caracter definitiv.

Aspectele legate afirmarea inexistenței unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanța de recurs reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Față de toate considerentele ce preced, în temeiul art. art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva încheierii din 6 iunie 2019 și deciziei civile nr. 1353 din 19 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 aprilie 2021.