ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 465/2021

Ședința publică din data de 24 februarie 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 3 iulie 2014, sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la eliminarea art. 4.1 alin. (2), art. 4.5, art. 4.6, art. 4.10 lit. a), art. 4.10 lit. b) din contractul de credit x din 31 ianuarie 2008, art. 2.3 din actul adițional nr. x din 13 mai 2009 la condițiile speciale de creditare, art. 2.3 și art. 2.4 din actul adițional nr. x din 15 decembrie 2010 la condițiile speciale de creditare și art. 6 din actul adițional nr. x din 15 decembrie 2010 la condițiile generale de creditare fiind clauze abuzive și nule absolut; returnarea comisionului de acordare prevăzut de art. 4.10 lit. a) din contractul de credit x din 31 ianuarie 2008; returnarea comisionului de administrare lunara prevăzut de art. 4.10 lit. b) din contractul de credit x din 31 ianuarie 2008; returnarea sumei încasate sub forma de dobânda indexabila începând cu luna a 7-a de credit (contractul de credit nr. x din 31 ianuarie 2008) și până la data plății primei rate conform actului adițional nr. x din 15 mai 2009 (respectiv 15 iunie 2009); returnarea sumei încasate sub forma de comision administrare cont cu activitate evidențiat în extrasele de cont nefiind stipulat în contractul inițial, graficul de rambursare sau actele adiționale nr. x sau nr. 2; returnarea comisionului preluat prin graficul de rambursare sub denumirea de "sume. prel." - fără explicație si sub forma de "plată creanță atașată" prin extrasul de cont în suma de 83,37 CHF sub imperiul actului adițional nr. x din 15 decembrie 2010; returnarea comisionului de administrare cont curent prevăzut de art. 2.5.4 din actul adițional nr. x din 15 decembrie 2010 până în prezent, toate aceste comisioane fiind abuzive și nule absolut; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului, și returnarea diferenței dintre acel curs și cel la care s-a făcut plata ratelor până în prezent; denominarea în monedă națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor intre rezidenți se plătește în monedă națională; returnarea tuturor sumelor de bani încasate prin clauzele abuzive în termen de 60 de zile de la rămânerea definitiva a sentinței cu obligarea la plata a 100 de euro pe zi de întârziere in cazul neîndeplinirii obligațiilor; precizarea de către bancă a valorii LIBOR din momentul semnării actului adițional nr. x din 13 mai 2009 și până în prezent pentru fiecare lună; cu cheltuieli de judecată.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință din 1 martie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 2263 din 12 aprilie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze stipulate în contractul de credit nr. x din 31 ianuarie 2008: art. 4.1 alin. (2) referitor la dobânda indexabilă; art. 4.5 referitor la dreptul băncii de a modifica în mod unilateral dobânzile și comisioanele; art. 4.10. lit. a) referitor la comisionul de acordare și lit. b) referitor la comisionul de administrare lunară. A obligat pârâta să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de comision de acordare și comision de administrare lunare în baza clauzelor contractuale anulate. A obligat pârâta să restituie diferența între dobânda indexabilă percepută în perioada 31 ianuarie 2008-13 mai 2009 și dobânda curentă inițială de 4,90%. A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 1482/2017 din 5 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de pârâta C. S.A., a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor din contractul de credit nr. x din 31 ianuarie 2008 stipulate la art. 4.10 lit. a) referitor la comisionul de acordare și la art. 4.10 lit. b) referitor la comisionul de administrare lunară și restituirea către reclamanți a sumelor achitate cu titlu de comision de acordare și comision de administrare lunară. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A.

Prin recursul formulat, reclamanții A. și B. au solicitat casarea deciziei atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Autorii căii de atac susțin că motivarea curții de apel este contradictorie deoarece deși aceasta a reținut caracterul nenegociat al contractului de credit, a modificat sentința și a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioane.

Recurenții-reclamanți susțin că recurenta-pârâtă nu a făcut dovada negocierii contractului și apreciază că stipularea în contract a unei clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților este considerată, prin ea însăși, contrară cerinței de bună-credință. Arată că au depus acte din care rezultă că valoarea comisioanelor de acordare și administrare este foarte mare și nu este justificată și mai arată că în mod greșit a reținut curtea de apel că prin perceperea acestor comisioane nu s-a produs un dezechilibru semnificativ întrucât clauzele în discuție sunt clauze preformulate, al căror conținut consumatorul nu l-a putut influența.

Autorii căii de atac afirmă că în mod greșit a reținut instanța de apel că din denumirea comisionului de acordare rezultă că acesta este perceput în mod justificat și că a aplicat în mod eronat dispozițile Legii nr. 190/1999 deoarece recurenții-reclamanți nu au încheiat un contract de credit ipotecar, ci unul de nevoie personale cu garanție ipotecară.

Aceleași părți apreciază că există contradicție și între prevederile contractuale de la art. 4.6 și art. 4.10 lit. b), nefiind clară metoda de calcul a comisionului de administrare, și că acest comision este abuziv, fiind disproporționat față de soldul creditului. Critici similare sunt invocate și referitor la clauza prevăzută la art. 4.10 lit. a) referitoare la comisionul de acordare. Se invocă și încălcarea dispozițiilor art. 77-78 din Legea nr. 296/2004 (Codul consumului).

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, pârâta C. S.A. a solicitat admiterea căii de atac formulate și casarea deciziei recurate, invocând, în esență, următoarele:

Cu privire la clauzele prevăzute la art. 4.1 alin. (2) și art. 4.5 din contractul de credit nr. x din 31 ianuarie 2008, recurenta-pârâtă susține că în mod greșit s-a reținut caracterul abuziv al acestora întrucât nu s-a dovedit caracterul nenegociat al contractului, clauza referitoare la dobândă nefiind formulată în același mod în toate contractele de credit încheiate de recurenta-pârâtă cu clienții săi. Mai susține că instanța de apel ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în contractul de credit pentru care banca poate revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, terminologia folosită pentru dobânda de referință nefiind una confuză.

Recurenta-pârâtă arată că nu este îndeplinită nici condiția existenței dezechilibrului semnificativ în defavoarea consumatorului întrucât contractul prevede posibilitatea consumatorului de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, fiind respectate dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 și că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv.

Autoarea căii de atac susține că dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care consumatorul a optat prin cererea de creditare, iar variațiile dobânzii sunt determinate de modificărea factorilor care influențează costurile resurselor băncii, mecanism care este reflectat în contract. Arată că au fost respectate prevederile art. 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor astfel că prevederile contractuale referitoare la dobânda variabilă reflectă conținutul unei norme legale, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. Invocă și prevederile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, susținând că dobânda face parte din costul total al creditului și că astfel devine aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În opinia recurentei-pârâte dobânda a fost precizată în graficul de rambursare, rezultând că a fost exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenții-reclamanți.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2019 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenții-reclamanți au depus punct de vedere cu privire la raport prin care au apreciat că recursul formulat este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 28 martie 2019 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenții-reclamanții A. și B. și de recurenta-pârâtă C. S.A. și s-a fixat termen pentru judecata recursurilor la 2 octombrie 2019.

La termenul de la 2 octombrie 2019 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluționarea Cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 13 ianuarie 2021. Termenul de la 13 ianuarie 2021 a fost preschimbat la 24 februarie 2021, în contextul adoptării unor măsuri de protecție în scopul prevenirii unor eventuale situații generate de pandemia de COVID-19.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenții-reclamanți, instanța supremă reține că afirmațiile prin care se susține motivarea contradictorie a deciziei recurate pot fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate statuat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Aceste critici vor fi respinse deoarece din examinarea hotărârii atacate rezultă că în cauză sunt respectate dispozițiile art. 425 C. proc. civ.. Acest text de lege consacră în mod expres structura hotărârii judecătorești, stabilind în privința considerentelor că acestea conțin pe lângă arătarea obiectului cererii și susținerilor pe scurt ale părților, și expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Se reține, totodată, că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei). Ca urmare, motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Înalta Curte apreciază că motivarea curții de apel întrunește exigențele art. 425 alin. (1) C. proc. civ. deoarece din considerentele deciziei recurate se observă că instanța de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor în discuție prin raportare la prevederile Directivei 93/13 și ale Legii nr. 193/2000, precum și prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, reținând caracterul de contract standard al convenției de credit și analizând dacă au fost îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000

Înalta Curte va respinge criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenții-reclamanți invocă, în esență, că recurenta-pârâtă nu a făcut dovada negocierii contractului de credit, că în contract nu este menționat scopul perceperii comisioanelor de acordare și administrare, iar cuantumul acestora este nejustificat și disproporționat față de valoarea creditului.

Referitor la analiza caracterului abuziv al art. 4.1 lit. a) și b) din contractul de credit nr. x din 31 ianuarie 2008, instanța supremă observă că în apel s-a constatat că în contractul de credit au fost stipulate clauze preformulate și că recurenta-pârâtă nu a răsturnat prezumția relativă de lipsă a negocerii. Aceste chestiuni reprezintă aspecte de fapt care nu pot fi reanalizate în calea de atac a recursului. În continuare, se constată că instanța de apel a făcut o analiză exhaustivă a dispozițiilor legale aplicabile pentru a stabili dacă prevederile contractuale în discuție au sau nu caracter abuziv. Astfel, aplicând în mod corect art. 3 și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000, curtea de apel a stabilit că poate fi analizat caracterul abuziv al clauzelor contractuale în discuție, dar că nu s-a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului întrucât scopul comisioanelor de acordare și de administrare rezultă din denumirea lor și că nu a fost dovedită nici reaua-credință a băncii.

Nu poate fi reținută nici critica prin care se arată că nespecificarea în contract a serviciilor oferite de recurenta-pârâtă în schimbul perceperii comisioanelor respective determină caracterul abuziv al prevederilor contractuale. Din lecturarea clauzelor mai sus menționate rezultă că cerința comprehensibilității este îndeplinită deoarece termenii contractuali sunt redactați pe înțelesul recurenților-reclamanți, astfel încât aceștia au putut înțelege clauzele din punct de vedere gramatical și au putut avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce îi privește.

Astfel cum rezultă din hotărârea pronunțată în Cauza C-621/17 Kiss, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că "cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză." Valoarea comisionului de acordare și de administrare, precum și modalitatea lor de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar recurenții-reclamanți au luat cunoștință de aceste aspecte la încheierea contractului, nefiind obligatorie descrierea amănunțită în contractul de credit a tuturor serviciilor prestate de recurenta-pârâtă în schimbul acestor sume.

Prin aceeași decizie, instanța europeană a reținut că "simpla împrejurare că cele două clauze contractuale în discuție, referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare, nu permit identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenți, în contradicție cu cerința de bună-credință." Așadar, criticile de nelegalitate analizate mai sus nu justifică reformarea hotărârii recurate.

Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la cuantumul disproporționat al comisioanelor deoarece dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu permit asocierea analizei caracterului abuziv al unei clauze contractuale cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată.

Vor fi înlăturate și criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 77-78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului deoarece aceste dispoziții legale se referă la modul de interpretare a clauzelor contractuale, ceea ce constituie un aspect de netemeinicie care nu poate fi analizat în calea extraordinară de atac a recursului.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă, instanța supremă reține că aceasta a criticat soluția instanței de apel în ceea ce privește respingerea motivului de apel referitor la greșita constatare de către instanța de fond a caracterului abuziv al prevederilor art. 4.1 alin. (2) și art. 4.5 din contractul de credit.

Aceste critici vor fi respinse.

Înalta Curte reține că prin decizia recurată s-a reținut caracterul nenegociat al contractului de credit, aspect care se referă la contextul factual în care s-a încheiat convenția dintre părți și asupra căruia instanța de recurs nu poate reveni în cadrul examenului de nelegalitate al hotărârii atacate.

Instanța supremă va înlătura și criticile prin care se susține că prevederile contractuale privind dobânda variabilă și care dau posibilitatea recurentei-pârâte de a modifica unilateral cuantumul dobânzii respectă dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 și că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat clauzele de la art. 4.1 alin. (2) și art. 4.5, stabilind că prin poziția sa, neprivilegiată, consumatorul se află în dezechilibru clar în raportul contractual prin modul de redactare al clauzei, în condițiile în care mecanismul de determinare a dobânzii variabile nu oferă recurenților-reclamanți posibilitatea de a prefigura condițiile în care variază cuantumul dobânzii variabile, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii. În baza clauzelor în discuție banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților să fie neîndoielnic, astfel cum corect a stabilit curtea de apel.

Astfel cum a reținut și Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut, de asemenea, că în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, este esențial ca persoana fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condițiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii și în lipsa înțelegerii acestor clauze de către consumatori, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor.

În jurisprudența instanței supreme s-a reținut că "dobânda, ca element esențial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituția de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent și obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților este evident și semnificativ."

Instanța supremă va respinge criticile prin care se susține că prevederile contractuale înn discuție reflectă dispozițiile art. 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și că în temeiul art. 2 pct. 24 din același act normativ coroborat cu art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 clauzele referitoare la dobândă ar fi excluse de la analiza caracterului abuziv deoarece art. 2 pct. 24 și art. 9

3

nu existau în varianta O.G. nr. 21/1992 aplicabilă la data încheierii contractului de credit, respectiv 31 ianuarie 2008, fiind introduse prin O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor, care a fost publicată în Monitorul Oficial la 27 noiembrie 2008.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă C. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 1482/2017 din 5 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă C. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 1482/2017 din 5 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2021.