ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 937/2021

Ședința publică din data de 8 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 24.04.2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. in contradictoriu cu pârâtele B.. și C. S.A. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze care se regăsesc in Contractul de facilitate de credit si de garanție nr. x/09.04.2008:

- clauza prevăzuta la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, cea prevăzuta la art. I din Actul adițional nr. x - cu referire la art. 5.1 lit. c) din Contract si orice alta clauza din contract, condițiile generale si actele adiționale, care reglementează plata in favoarea Băncii a unui comision de administrare lunar;

- clauza prevăzuta la art. 5.1 lit. d) din contractul de credit si orice alta clauza din contract, condițiile generale si actele adiționale, care reglementează plata in favoarea Băncii a unui comision de rambursare anticipata;

- clauza prevăzuta la art. 5.1 lit. k) din contractul de credit si orice alta clauza din contract, condițiile generale si actele adiționale, care reglementează plata in favoarea Băncii a unui comision de reeșalonare a creditului;

- clauza prevăzuta la art. 5.2 din contractul de credit si orice alta clauza din contract, condițiile generale si actele adiționale, care permite Băncii modificarea, in mod unilateral, a cuantumului comisioanelor pe parcursul derulării Contractului;

- clauzele prevăzute la art. Cap. VII - GARANȚII, art. 7.4, 7.5 si 7.6, introduse prin art. III din Actul adițional nr. x si, pe cale de consecința, a celor prevăzute la art. III din Actul adițional nr. x, referitoare la dreptul Băncii de reevaluare a garanțiilor, dreptul acesteia de solicitare de daune-interese pentru prejudiciile suferite prin distrugerea, deteriorarea sau diminuarea valorii bunului grevat, chiar si atunci când creanța sa nu este lichida, certa si exigibila si la dreptul acesteia de suplimentare a garanțiilor existente;

- clauzele prevăzute la art. 8.14. din contract si orice clauze similare din condițiile generale/actele adiționale, care dau dreptul paratei sa declare scadenta anticipata a creditului in cazul neîndeplinirii oricărei obligații din contractul de credit, la termenele si in condițiile prevăzute in contract;

Ca o consecința a constatării caracterului abuziv al clauzelor arătate la pct. 1.1 - 1.6., să se constate nulitatea absoluta a acestor clauze;

Să se dispună modificarea contractului de credit, a condițiilor generale si a actelor adiționale încheiate de reclamanta cu parata, prin eliminarea clauzelor arătate la pct. 1.1 -1.6, iar, ulterior, parata sa fie obligata la emiterea unui nou grafic de rambursare conform cu noua forma a contractului de credit, data de constatarea nulității clauzelor indicate la pct. 1.1 - 1.6., de mai sus.

In subsidiar, fata de pct. 3, sa fie obligata parata la modificarea contractelor in sensul celor expuse la pct. 3 si la emiterea unui nou grafic de rambursare conform cu noua forma a contractului de credit, data de constatarea nulității clauzelor indicate la pct. 1.1 -1.6., sub sancțiunea de daune cominatorii in cuantum de 50/zi de intârziere pana la executarea acestei obligații;

Sa fie obligata parata la restituirea către reclamantă a sumelor plătite nedatorat in baza clauzelor arătate la pct. 1.1 - 1.6., clauze ce vor fi fost declarate nule absolut;

Să se constate, in conformitate cu art. 6 din Legea nr. 193/2000, acordul reclamantei, exprimat in calitate de consumator, de a continua derularea contractului de credit care face obiectul prezentei acțiuni, după eliminarea clauzelor abuzive, conform capătului 3 de cerere;

Sa fie obligata parata la plata dobânzii legale, calculata conform dispozițiilor O.G. nr. 13/2011, si la plata actualizata cu indicele de inflație pentru sumele restituite conform capătului 5 al prezentei cereri, de la data introducerii cererii de chemare in judecata si pana la data restituirii sumelor.

Prin sentința civilă nr. 2355/31.07.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a Civilă în dosarul nr. x/2017 s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. Prin Mandatar C. S.A. și C. S.A., s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.2 și art. 8.14 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/09.04.2008 și art. 5.1 lit. k) din Actul Adițional nr. 1/01.09.2010 și Actul Adițional nr. 2/23.03.2012 cu privire la comisionul de reeșalonare a creditului, au fost obligate pârâtele să restituie reclamantei suma de 4.051,61 Euro, în echivalentul în RON la data plății efective, reprezentând comision reeșalonare credit, cu dobânda legală aferentă calculată de la data achitării comisionului de către reclamanta și până la data restituirii efective de către pârâte, au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate și au fost obligate pârâtele la plata sumei de 6.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele C. S.A. și B., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 290/2020 din 12 martie 2020 a respins apelul formulat de apelantele - pârâte B. și C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2355/31.07.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 în contradictoriu cu intimata - reclamantă A. ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 290/2020 din 12 martie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă au declarat recurs pârâtele B. și C. S.A..

Motive de recurs formulate de pârâtele C. S.A. și B..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de casare, recurentele-pârâte au afirmat că instanța de apel a interpretat greșit art. 4 din Legea nr. 193/2000, întreaga motivare a instanței de apel care a stat la baza pronunțării hotărârii se întemeiază pe greșita interpretare a legislației aplicabile în speță.

În ceea ce privește prima condiție cerută de art. 4 din Legea nr. 193/2000 și anume aceea ca aceasta să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la calitatea de a satisface cerințele de preț și piață, recurentele-pârâte arată următoarele:

Analiza caracterului abuziv al unei clauze nu se poate face generic, ci de la caz la caz, redactarea clauzelor din contractul de credit, la care se adaugă un scadențar din care reiese cu claritate atât costul lunar cât și costul total al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze clar și inteligibil exprimate și previzibile pentru client.

În privința clauzei prevăzute la art. 5.2 din Contract, recurentele-pârâte arată că la momentul inserării acestor clauze, legislația în vigoare nu interzicea o astfel de clauză în mod expres, banca neavând niciodată intenția de a modifica costul contractului într-un alt mod decât în cadrul permis de legislația în vigoare.

Mai mult decât atât, această clauză nu a produs niciodată efecte, singurele comisioane prevăzute în contract fiind cel de administrare și cel de reeșalonare, acesta din urmă nefiind perceput pe întreaga perioadă de derulare a creditului.

Comisionul de administrare prevăzut la art. 5.1 lit. c) din contract în cuantum de 0,15% se percepea lunar, începând cu scadența a 13-a, iar prin art. 1 din actul adițional nr. x/23.02.2012 s-a stipulat că urmează să fie aplicate la valoarea soldului creditului și perceput lunar până la data rambursării integrale a creditului.

De altfel instanța de fond a considerat că, clauzele care prevăd perceperea celor două comisioane sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cuantumul acestora fiind cunoscut de la momentul contractării creditului și asumat la semnarea contractului.

Față de o asemenea constatare, argumentele instanței care constată că art. 5.2 din contract este abuzivă sunt greșite, cât timp clauzele care reglementează cele două comisioane prevăzute, care ar fi putut fi modificate, sunt considerate a fi legale și în concordanță cu dispozițiile legale aplicabile.

Obligația de a folosi un limbaj clar și inteligibil nu trebuie absolutizată, întrucât Banca nu are o obligație de consiliere a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate, ci aceea de a pune la dispoziție informațiile specifice de bază și de furniza informații suplimentare, când acest lucru este solicitat.

În consecință nu se poate susține că reclamanta nu ar fi cunoscut ce reprezintă comisioanele percepute, în condițiile în care semnificația acestora rezultă chiar din denumire, nefiind vorba de termeni care nasc dubii cu privire la înțelesul acestora și care nu presupun pentru înțelegerea lor cunoștințe de specialitate.

În sprijinul celor susținute, recurentele-pârâte fac trimitere la recenta jurisprudență a CJUE cu privire la aceste aspecte, respectiv cele două întrebări preliminare care au făcut obiectul cauzei C 621-17 Kiss.

În aceste condiții, arată recurentele-pârâte având în vedere că cele două comisioane prevăzute în contract fac parte din obiectul contractului și clauzele care le stabilesc sunt exprimate clar și inteligibil, presupusul caracter abuziv al art. 5.2 din Contract, care prevede posibilitatea modificării acestora nu a fost demonstrat.

Cu privire la comisionul de reeșalonare prevăzut la art. 5.1 lit. k) acesta a fost introdus prin art. 11 din Actul adițional nr. x/01.09.2010 și avea următorul conținut: comision aferent serviciilor suplimentare solicitate în mod expres de către client, servicii care nu au fost prevăzute în contractul inițial și care nu erau oferite la data încheierii acestuia 1,14% p.a. aplicabil la soldul creditului și perceput lunar împreună cu rata, începând cu scadența din data de 03.10.2011. Același cuantum a fost menținut și prin actul adițional nr. x/23.03.2012.

Acest comision se circumscrie celui permis de dispozițiile art. 35 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 50/2010 reeșalonarea acordată la solicitarea reprezintă un serviciu suplimentar neprevăzut în contract și care nu este oferit la data încheierii acestuia, acceptat ulterior prin act adițional de către reclamantă.

Comisionul de reeșalonare reprezintă un cost al creditului care intră astfel în sfera obiectului contractului, fiind exprimat clar și inteligibil, astfel că este exclus de la controlul caracterului abuziv.

În ceea ce privește condiția clauzei negociate, recurentele-pârâte susțin că în mod greșit a reținut instanța de apel că nu s-a demonstrat negocierea clauzelor cu reclamanta, în cauză fiind vorba despre un contract de adeziune.

Învederează instanței că în definirea conceptului de clauză care nu a fost negociată menționat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului aliniat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic.

Faptul că în general contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu conduce în mod automat la concluzia că indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract.

Nu se poate susține îndeplinirea condiției lipsei de negociere, întrucât reclamanta s-a prezentat în nenumărate rânduri la sediul băncii, unde au avut loc discuții cu reprezentanții instituției de credit, anterior încheierii contractului i-a fost pusă la dispoziție o ofertă de credit în care au fost redate elementele esențiale ale contractului, inclusiv variabilitatea dobânzii și a comisioanelor de administrare și rambursare anticipată, ofertă valabilă pentru o perioadă de 30 de zile.

Prevederea referitoare la comisionul de reeșalonare a fost prevăzută în cele două acte adiționale încheiate ulterior între părți, ca urmare a cererii exprese a reclamantei, părțile hotărând de comun acord să modifice contractul, în vederea precizării modului de efectuare a operațiunii de reeșalonare, a perioadei, a costurilor aplicabile în perioada reeșalonată precum și a modalității de rambursare. Valoarea comisionului de reeșalonare reprezintă prețul serviciului suplimentar oferit reclamantei, serviciu care nu a fost stipulat în contractul de credit și care este prestat în urma unei solicitări exprese a consumatorului.

În aceste condiții, clauzele în discuție nu pot fi considerate ca fiind impuse de bancă, reclamanta nefiind obligată să se supună unor condiții contractuale despre care nu ar avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care puteau avea efect asupra întinderii obligațiilor sale.

Spre această concluzie conduce și declarația expresă a reclamantei, cuprinsă în art. 8.16 din contract, clauză pe care reclamanta nu a contestat-o.

În ceea ce privește condiția clauzei bunei-credințe și a creării unui dezechilibru semnificativ, recurentele-pârâte susțin că reclamanta a optat pentru un produs cu clauzele contestate în prezent, cunoașterea și asumarea caracteristicilor proprii produsului de creditare fiind în mod obiectiv prezumată. Opțiunea a fost liber exprimată, banca neimpunând niciun fel de clauză, condiție sau orice element care să influențeze această alegere.

Pe de altă parte, alegerea produsului de creditare având caracteristicile definite în cuprinsul contractului de credit a corespuns unor criterii de oportunitate financiară proprii reclamantei și acceptate de aceasta, aplicarea comisioanelor în discuție neputând fi interpretată drept o atingere a intereselor acesteia.

În concluzie, părțile au cunoscut de la data încheierii contractului de credit întinderea obligațiilor proprii, clauzele contractuale au fost exprimate clar și fără echivoc și au fost însușite de către reclamantă prin semnarea contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante și constituind element determinat la formarea voinței de a contracta.

Față de condiția echilibrului contractual, recurentele-pârâte fac trimitere la noțiunea explicată de doctrină, în sensul că acel contract care și-a pierdut utilitatea socială și personală este semnificativ dezechilibrat.

În cauza de față această dovadă nu poate fi efectuată de către reclamantă, ținând cont de împrejurarea că aceasta a cunoscut încă de la momentul încheierii contractului de credit termenii în care acesta urma să se deruleze.

Pentru a fi invocat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți.

Se mai susține că potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție legislația privind protecția consumatorilor nu are ca scop permiterea de a obține modificarea unui contract numai pentru că acesta a devenit mai oneros, ci numai să îl protejeze pe acesta de aplicarea unor clauze care variază pe baza unor criterii insuficient sau deloc descrise în contract, care depind de voința Băncii și care au creat un dezechilibru semnificativ încă de la momentul semnării contractului.

Alegerea produsului de creditare având caracteristicile definite în cuprinsul contractului de credit a corespuns unor criterii de oportunitate financiară proprii împrumutatei, acceptate de către aceasta, aplicarea costurilor neputând fi interpretată drept o atingere a intereselor acesteia.

Perceperea comisioanelor contestate are un echivalent într-o contraprestație efectivă a pârâtei, deoarece aceasta efectuează operațiuni bancare pe care nu le poate efectua gratuit, iar valoarea acestora nu este disproporționată față de activitatea desfășurată raportat la valoarea creditului.

În consecință, în lipsa existenței cumulative a condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu se poate susține caracterul abuziv al clauzelor contestate, cum în mod eronat a reținut instanța de apel.

Față de toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și pe fondul cauzei modificarea deciziei instanței de apel în sensul respingerii capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei menționată la art. 5.2 și art. 8.14 din contractul de facilitate credit și garanție nr. x/09.04.2008 și art. 5.1 lit. k) din actele adiționale nr. x/01.09.2010 și nr. y/23.03.2012.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 29 octombrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 17 decembrie 2020, a admis în principiu recursul declarat de recurentele-pârâte B. și C. S.A. împotriva deciziei nr. 290/2020 din 12 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Criticile aduse deciziei recurate au vizat soluția pronunțată de către instanța de apel în ceea ce privește soluția de admitere a capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor menționate la art. 5.2 din contractul de facilitate credit și garanție nr. x/09.04.2008 și art. 5.1 lit. k) din actele adiționale nr. x/01.09.2010 și nr. y/23.03.2012.

În ceea ce privește clauza menționată la art. 8.14 din contract, Înalta Curte reține că deși este menționată în partea de început a cererii de recurs, fiind solicitată casarea deciziei de apel și sub aspectul anulării acesteia, în memoriul de recurs nu se regăsesc critici care să vizeze modalitatea în care instanța de prim control judiciar a analizat caracterul pretins abuziv al clauzei.

Astfel, se reține că memoriul de recurs se bazează în principal pe jurisprudența recentă a CJUE (cauza Gyula Kiss), toate criticile fiind dezvoltate doar cu referire la clauzele vizând perceperea comisioanelor prevăzute la clauzele 5.2 din contract și art. 5.1 lit. k) din Actele adiționale.

În consecință, Înalta Curte reține că nu a fost investită și cu analizarea legalității deciziei de apel sub aspectul soluției date clauzei prevăzute la art. 8.14 din contract în lipsa unor critici efective.

În acest context se reține că, cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate în ceea ce privește solicitarea de casare a deciziei recurate, cu consecința respingerii capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei menționată la art. 5.2 din contractul de facilitate credit și garanție.

O primă critică formulată de recurente în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 se referă la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, în examinarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 5.2 privind revizuirea cuantumului comisioanelor pe parcursul derulării creditului.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de facilitate credit și garanție nr. x/09.04.2008 este guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Analiza caracterului abuziv al clauzelor denunțate a fost realizată de instanța de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situația specifică a contractului, cu o strictă și amănunțită cercetare a situației de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speță, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credințe, al dezechilibrului semnificativ al prestațiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss și Gyula Kiss, în care s-au reținut că "instanța de trimitere trebuie să examineze dacă această situație se regăsește și în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a vizat greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, recurenta-pârâtă arătând, în esență, că prevederea contractuală referitoare la comisioanele în discuție ar fi exclusă de la analiza caracterului abuziv, deoarece definește obiectul principal al contractului de credit - prețul contractului.

Se reține că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale pornește de la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcție de care, instanțele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situațiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Instanța supremă apreciază că, în speță, în raport cu textul legal evocat, pentru clauza inserată la art. 5.2 din contractul de facilitate credit și garanție încheiat de părți, nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiții, examenul caracterului abuziv al clauzei menționate este posibil în speță, o asemenea clauză neputând fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece, contrar argumentului invocat de recurentele-pârâte, aceasta nu reglementează prestația esențială a convenției de credit (suma împrumutată și dobânda percepută ca echivalent al folosinței capitalului), ci prestații cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" și, prin urmare, nu intră sub incidența primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

În consecință, critica formulată nu poate fi primită, fiind neîntemeiată.

A mai susținut recurenta-pârâtă, tot în cadrul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că instanța de apel a aplicat greșit textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, deoarece, în lipsa analizei care să constate dacă prevederea contractuală privind revizuirea comisioanelor și declararea scadenței anticipate este sau nu exprimată într-un limbaj clar si inteligibil, a fost greșit reținut de instanță că această prevedere creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe, ca o consecință a inexistenței unei negocieri.

Pentru a pronunța această soluție instanța de apel a reținut că in spetă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, conform căruia o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează in detrimentul consumatorului, contrar cerinței bunei credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților. Clauzele menționate nu au fost negociate, deoarece contractul încheiat de părți nu poate fi calificat decât ca un contract de adeziune cu clauze preformulate de către banca, in condițiile in care paratele nu au dovedit ca au fost negociate clauzele contractuale incriminate, astfel cum impun dispozițiile art. 4 alin. (3) din lege. Faptul ca reclamanta a cunoscut la momentul încheierii contractului clauzele acestuia, fără a le putea însă modifica si faptul ca a avut posibilitatea sa opteze pentru moneda creditului si perioada de utilizare, in funcție de interesul si posibilitățile economice, nu echivalează cu o negociere a clauzelor contractului.

Înalta Curte constată că, potrivit deciziei recurate, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că dispozițiile din contract prevăzute la art. 5.2 din contract nu au fost negociate cu reclamanta. Aceste clauze sunt standard preformulate întrucât au fost propuse de bancă prin oferta/tipizatul cererii de credit.

Sunt negociate acele clauze care sunt rezultatul voinței concordante a tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor si contrapropunerilor sau chiar al concesiilor părților. Or, paratele nu au produs nicio proba din care sa rezulte existenta unor astfel de negocieri, proba ce ii incumba potrivit legii. Prin urmare, în mod corect instanța a reținut ca elementele negociate sunt in fapt cererea consumatorului de creditare in raport de care banca a prefigurat unilateral contractul de credit, fără sa acorde reclamantei posibilitatea reala de modificare a clauzelor vizate.

Raportat la dispozițiile art. 4 alin. (2), art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, instanța de recurs menține considerentele instanței de apel prin care s-a concluzionat în sensul că pârâtele nu au dovedit faptul că reclamanta a avut posibilitatea să influențeze conținutul clauzelor contestate.

În aceste condiții, operează prezumția relativă de lipsă a negocierii ce nu a fost răsturnată de pârâte.

În ceea ce privește a doua condiție, instanța de apel a mai reținut că prin clauzele în discuție se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, acestea neaflându-se pe poziții de egalitate.

Ca atare, s-a apreciat asupra caracterului abuziv și al clauzei prevăzute la art. 5.2 din contractul de credit vizând revizuirea cuantumului comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcție de politica de creditare a băncii; instanța apreciind că sintagma "politica sa de creditare" este una generală, echivocă, ce nu se raportează la factori obiectivi, cum ar fi indicele EURIBOR sau valoarea LIBOR, fiind efectiv discreționară și la latitudinea instituției bancare, care, conform prezentului text își stabilește singură "această politică".

Nu este vorba deci de o clauză exprimată transparent prin raportare la factori obiectivi externi voinței discreționare a uneia din părți și nici de negocierea acestor prevederi cu partea sau cel puțin a elementelor de raportare a acestui text.

În mod legal a reținut instanța de apel faptul că prin contractul părților nu s-a prevăzut niciun motiv întemeiat pentru care pot fi modificate unilateral comisioanele și, pe cale de consecință, în contract, se face referire strict la "politica de creditare". Orice argumente ulterioare contractului contestat, prin care împrumutătorul vine să circumstanțieze înțelesul sintagmei "politica băncii" se îndepărtează de scopul avut în vedere de legiuitor la alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

Acestea nu pot suplini lipsa indicării, în concret, în contract, a unui motiv pentru modificarea unilaterală a clauzelor contractului, într-o manieră clară și neechivocă, așa încât, în mod corect s-a stabilit de către instanța de apel, că această clauză referitoare la modificarea unilaterală a comisioanelor creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Dreptul băncii de a revizui comisioanele încalcă cerința privind obligația de transparență stipulate la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992, în sensul informării consumatorului pe baza unor criterii clare și inteligibile, nefiind suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formula în funcție de care pot varia comisioanele, astfel încât să fie pe deplin informat.

De asemenea, nu a fost respectată obligația de informare prevăzută de art. 3 lit. b) și art. 18 -20 din O.G. nr. 21/1992, art. 27 lit. b) și art. 45-47 din Legea nr. 296/2004 care presupune acordarea de către profesionist a tuturor informațiilor referitoare la caracteristicile produselor furnizate, referitoare la cazurile în care debitorul pierde beneficiul termenului acordat.

De asemenea, prin clauza prin care s-a stipulat dreptul băncii de declara scadența anticipată a creditului, reclamanta a fost pusă într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută în dreptul național, respectiv art. 1025 și art. 263 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile aduse deciziei recurate față de soluția privind comisionul de reeșalonare, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, decizia urmând a fi casată sub acest aspect.

În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel, care supun atenției aspectele referitoare la clauza privind comisionul de reeșalonare, se susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 se reține că pentru a se putea constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie verificate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: 1. clauza nu a fost negociată; 2. prin ea însăși sau împreună cu alte clauze din contract creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3. dezechilibrul este în detrimentul consumatorului, nefiind respectate exigențele bunei-credințe.

Înalta Curte constată că s-a reținut în mod greșit de către instanța de apel că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate. Atunci când legiuitorul a reglementat condiția ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecției consumatorului în fața unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conținutul.

Negocierea presupune existența unor discuții între părți și posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conținutul contractului, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul",

În prezenta cauză, instanța de apel a constatat eronat că nu s-a făcut dovada negocierii clauzei contractuale contestate, pentru următoarele argumente.

Prin considerentele instanței de apel s-a reținut că acest comision a fost introdus prin art. II din actul adițional nr. x din 01.09.2010 și art. 1 din actul adițional nr. x/23.03.2012, fiind introdus un nou articol în contractul de credit, respectiv clauza 5.1 lit. k).

Actele adiționale au fost perfectate după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

Considerentele admiterii acestui capăt al cererii au constat în faptul că banca nu poate percepe alte tipuri de comisioane decât cele menționate la art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, respectiv comision unic, pentru serviciul prestat la cererea consumatorului.

Prin art. 5.1 lit. k) s-a introdus un comision de reeșalonare perceput strict pentru reeșalonarea creditului, stabilit ca procent, aplicat la valoarea soldului creditului și care trebuie plătit în fiecare lună, până la rambursarea integrală a creditului.

În consecință, instanța de apel a apreciat existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, fiind afectată situația juridică a reclamantei și ca urmare a încălcării prevederilor art. 36 din O.U.G nr. 50/2010.

Înalta Curte constată că examinând caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzută la art. 5.1 lit. k) din contract, instanța de apel omite să observe că valoarea comisionului de reeșalonare reprezintă prețul serviciului suplimentar oferit reclamantei, care nu a fost stipulat în contractul de credit și care este prestat în urma unei solicitări exprese a consumatorului.

În situația negocierii cu consumatorul și exprimării consimțământului prin semnarea actului adițional, această situație echivalează unei negocieri în sensul oferirii unei posibilități reale de influențare a conținutului uneia sau mai multor clauze.

O astfel de interpretare exclude clauza prevăzută la art. 5.1 lit. k) de la aplicarea Legii nr. 193/2000, în condițiile în care alegarea acestui serviciu suplimentar are semnificația unei negocieri.

In consecință, instanța de recurs constată că respectivul comision de reeșalonare cuprins în cele două acte adiționale, a fost adus la cunoștința împrumutatului, negociat și acceptat de către aceasta. Prin urmare, constată evidentul caracter negociat al clauzei, situație în care instanța judecătorească nu are posibilitatea de a interveni în acest mod în contractul părților.

Înalta Curte constată și respectarea principiului bunei-credințe din perspectiva pozițiilor de negociere ale părților, cu privire la prevederea contractuală care stabilește dreptul Băncii la introducerea comisionului de reeșalonare.

Pentru aceste motive, instanța de apel va reanaliza posibilitatea de a cenzura clauza prevăzută la art. 5.1 lit. k) din contract, precum și obligația de restituire a sumei accesorii acesteia.

Raportat la considerentele ce preced, în rejudecare, instanța de apel urmează a realiza o nouă judecată a cauzei în limita criticilor formulate de către reclamantă sub acest aspect prin cererea de recurs.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentele-pârâte B. și C. S.A, va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâtele B. și C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2355 din 31 iulie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 5.1 lit. k) din Actele adiționale nr. x/2010 și nr. y/2012 și obligația de restituire sumei accesorii acesteia, menținând celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte B. și C. S.A. împotriva deciziei nr. 290/2020 din 12 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Casează în parte decizia recurată.

Trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâtele B. și C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2355 din 31 iulie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 5.1 lit. k) din Actele adiționale nr. x/2010 și nr. y/2012 și obligația de restituire sumei accesorii acesteia.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2021.