ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1220/2021

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 25.04.2016, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâta E. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța:

- să se constate caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda în partea referitoare la dobânda de referință variabilă (care se afișează la sediile E.), precum și oricare clauze care prevăd posibilitatea băncii de a modifica dobânda fără consimțământul împrumutatului (clauze ce se regăsesc în cuprinsul art. 5 din contract - teza finală, art. 2.10.a și art. 2.11. din condițiile generale de creditare;

- clauzele care prevăd perceperea unui comision de administrare (Art. 6, Art. 9 a. din Contractul de Credit si Art. 3.9 din Condiții Generale de Creditare);

- clauzele care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului (Art. 6, Art. 9 din Contractul de Credit si Art. 3.1. din Condiții Generale de Creditare);

- clauzele care prevăd plata unui comision de urmărire riscuri (Art. 6 din Contractul de Credit si Art. 3.8 din Condiții Generale de Creditare);

- clauzele din contractele reclamanților care prevăd plata unui comision de rambursare anticipată (Art. 9 d. din Contract si art. 3.3. din Condiții Generale de Creditare);

- clauzele care prevăd posibilitatea băncii de a modifica nivelul comisioanelor în funcție de evoluția pieței financiar - bancare (Art. 9 din Contractul de Credit si art. 3.7 din Condițiile Generale de Creditare);

- referitor la clauza privind dobânda, având în vedere constatarea caracterului abuziv al acesteia, s-a solicitat să se constate nulitatea absolută parțială a clauzei privind dobânda în partea privind dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile E. (punctul 1.1.), precum și a oricărei alte clauze care permite băncii să modifice unilateral cuantumul dobânzii;

- având în vedere constatarea caracterului abuziv al clauzelor menționate la punctele 1.2. - 1.6., să se constate nulitatea absolută a acestora;

- să se dispună modificarea contractelor reclamanților prin eliminarea clauzelor referitoare la dobânda de referință variabilă, la perceperea comisionului de administrare, a comisionului de acordare a creditului, a comisionului de urmărire riscuri, a comisionului de rambursare anticipată, precum și a clauzelor din contractele reclamanților care prevăd posibilitatea băncii de a modifica dobânda și comisioanele fără consimțământul împrumutatului (clauze menționate la punctele 1.1 - 1.6. din acțiune);

- obligarea pârâtei E. la emiterea unor noi grafice de rambursare, conforme cu noua formă a contractelor de credit dată de anularea clauzelor constatate ca fiind abuzive.

- obligarea pârâtei E. la restituirea către reclamanții A. și B. a tuturor sumelor plătite de către aceștia în baza clauzelor anulate.

- obligarea pârâtei la plata către reclamanții A. și B. a dobânzii legale aferente sumelor menționate, calculate de la data încasării de către E. a sumelor nedatorate (achitate de către reclamanți în baza clauzelor lovite de nulitate absolută) și până la achitarea integrală a acestora de către pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 6108 din 7 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția lipsei de interes cu privire la capetele de cerere având ca obiect constatarea ca abuzive a clauzelor prevăzute la art. 6 din contract, art. 3.8 din condițiile generale, art. 9 lit. d) din contract și art. 3.3 din condițiile generale, fiind respinse aceste capete de cerere ca lipsite de interes.

A fost admisă în parte cererea, constatându-se caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/16.10.2008, în varianta sa inițială:

- art. 5 în ceea ce privește sintagma "dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile E." și art. 2.10 lit. a) din condițiile generale;

- art. 9 în ceea ce privește sintagma "variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare" și art. 3.7 prima teză din condițiile generale.

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanți a diferenței dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată conform ratei de 7,4% pe an, inițial convenită de la data încheierii contractului până la 22.02.2011 la care se adaugă dobânda legală calculată de la data fiecărei plăți până la achitarea efectivă.

A fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 2105/2017 din 29 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de reclamanții A., B., C. și D. și de pârâta E. S.A..

Recurenta-pârâtă E. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2105/2017 din 29 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, precum și obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că intimații au avut posibilitatea de a negocia prevederile contractuale contestate.

Consideră că, în analiza îndeplinirii sau neîndeplinirii acestei condiții, instanța ar fi trebuit să pornească de la prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei."

Recurenta arată că instanța de apel a ignorat un aspect extrem de relevant, și anume acela că intimații nu au adresat băncii nicio întrebare sau nelămurire legată de contractul de credit și nicio contraofertă, iar acest lucru nu poate fi imputat băncii în niciun caz.

La art. 3.1 din procedura internă de negociere a Băncii se prevede faptul că "inițierea analizei pentru avizarea/aprobarea unui nivel negociat al comisioanelor/dobânzii fixe/marjei de produs din structura dobânzilor, începe cu solicitarea scrisă a clientului retail..."

Arată că în perioada precontractuală, banca a pus la dispoziția reclamanților un portofoliu variat de oferte de finanțare în diferite monede. Astfel, banca informează clientul despre caracteristicile esențiale ale ofertelor existente în portofoliul său și despre implicațiile acestora asupra situației consumatorului, dar nu decide în locul său; odată ce s-a încheiat un contract de credit, acesta are putere de lege între părțile contractante, astfel că împrumutatul nu se poate răzgândi, 8 ani mai târziu, solicitând instanței transformarea produsului ales într-un alt tip de produs, pe care inițial nu l-au dorit.

În ceea ce privește inexistența dezechilibrului în detrimentul consumatorului, a arătat recurenta că dobânda are la bază o serie de indici a căror variație excede controlului ori posibilității de previzionare a băncii însă cu toate că nu avea obligația de a modifica modul de calcul al dobânzii, banca a respectat exigențele O.U.G. nr. 50/2010, modificând formula de calcul (Euribor 6M+marjă fixă).

Astfel, faptul că pe perioada cât dobânda a fost variabilă în funcție de dobânda de referință a băncii, nu s-ar considera că aceasta a creat vreun dezechilibru în detrimentul împrumutatului.

A mai arătat recurenta că un alt aspect relevant din perspectiva inexistenței dezechilibrului îl reprezintă faptul că dobânda percepută împrumutatului a avut atât un trend crescător dar și descrescător, or, în aceste condiții nu se poate pune problema unui dezechilibru în detrimentul împrumutatului.

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului părților, punând în vedere acestora să formuleze în scris un punct de vedere asupra raportului. Părțile au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 22 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimații-reclamanți, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 4 octombrie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 4 octombrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2105/2017 din 29 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, prin rezoluția din 8 februarie 2021 s-a acordat termen la 19 mai 2021, cu citarea părților, pentru continuarea judecății, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât în mod greșit instanța a reținut caracterul abuziv al clauzelor care reglementează dreptul băncii de a revizui rata dobânzii în funcție de dobânda sa de referință - art. 5 teza finală din contractul de credit și art. 2.10.a din condițiile generale de creditare.

Primele critici vizează presupusa manieră eronată în care instanța de apel a aplicat normele de drept material reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1993/2000 în ceea ce privește noțiunile de "negociere" și "dezechilibru semnificativ", prevăzute de acest text de lege, susținând că în realitate prevederile contractuale sunt rezultatul negocierii dintre părți și nu sunt de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Referitor la condiția negocierii directe a clauzelor contractuale, instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."

Din această perspectivă, opțiunea consumatorului de a încheia contractul nu înlătură caracterul lui abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauze prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Pornind de la prezumția că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, legiuitorul a impus profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul negocierii. Împrejurarea că intimaților-reclamanți le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esențiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenței unei negocieri, ci doar în acela că le-au fost aduse la cunoștință condițiile contractuale practicate de bancă.

Astfel, în măsura în care un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, sarcina probei îi revine, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Or, în lipsa probelor privind negocierea, contractul de credit este unul standard, preformulat, consumatorul putând doar să adere sau nu la el, nu și să intervină pentru a-i schimba conținutul.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o analiză temeinică și legală a existenței negocierii în privința clauzelor contractuale raportat la elementele cauzei, reținând că în speță contractul este unul de adeziune, fiind lipsite de relevanță susținerile referitoare la procedurile interne ale recurentei-pârâte, existența clauzei privind însușirea clauzelor contractuale de către intimații-reclamanți, posibilitatea acestora de a negocia, nefructificată, acceptarea fără obiecțiuni de către aceștia a ofertei de creditare, în lipsa unor probe care să facă dovada existenței unei negocieri efective.

Cu toate că recurenta-pârâtă a justificat formula de calcul a dobânzii în funcție de anumiți indici pe care i-a menționat în cererea de recurs, reclamanții nu aveau posibilitatea să prevadă acești indici în lipsa menționării lor în contract.

Astfel, constatând că recurenta-pârâtă nu a depus dovezi pe baza cărora să se poată reține că a existat o negociere directă cu consumatorii a conținutului clauzelor contractuale și să se răstoarne, astfel, prezumția relativă a lipsei negocierii, instituită de lege, precum și că în speță sunt întrunite cerințele privind dezechilibrul semnificativ creat între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, în ceea ce privește clauzele privind mecanismul de formare a dobânzii variabile în funcție de dobânda sa de referință, în mod judicios instanța de apel a dat eficiență sancțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, constatând caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 5 din contract și art. 2.10.a din condițiile generale.

În acest context, se cuvine menționat că, deși sunt subsumate de autoarea căii de atac dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile referitoare la presupusa manieră eronată în care instanța de apel a aplicat norme de drept material, atunci când a stabilit că prevederile contractuale privind dreptul băncii de a revizui rata dobânzii în funcție de dobânda de referință nu au fost negociate cu consumatorul, lipsind elementul bunei-credințe, precum și la constatarea, considerată eronată, că în speță există un dezechilibru contractual între prestațiile reciproce ale părților vizează, în realitate, o greșită evaluare a situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză.

Argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reevaluare a situației de fapt stabilite de instanțele devolutive prin prisma materialului probator; astfel, recurenta-pârâtă își întemeiază motivul de recurs invocat pe afirmații privind probatoriul administrat în dovedirea caracterului negociat al contractului, costurile resurselor de creditare și posibilitatea verificării acestora, interpretarea clauzelor contractuale, dar și indicii de variație ai dobânzii în raport cu care a susținut că dobânda de referință variabilă nu a înregistrat fluctuații.

Or, aceste susțineri trimit la elemente atașate situației de fapt, care scapă cenzurii instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Prin urmare, criticile recurentei referitoare la greșita reținere a caracterului abuziv al clauzelor care permit modificarea ratei dobânzii prin raportare la dobânda de referință variabilă afișată la sediile E., se constată că sunt neîntemeiate în raport cu prevederile art. 4 și ale pct. 1 lit. a) și g) din lista anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât aceasta nu a fost negociată direct cu consumatorii pârâți, face parte dintr-un contract standard preformulat, care permite băncii să modifice unilateral dobânda, fără a avea vreun motiv întemeiat și specificat în mod clar în conținutul convenției. Această clauză dă dreptul băncii să interpreteze unilateral clauzele contractuale privind modificarea ratei dobânzii, fără negociere, fără a se fi stipulat în contract un nivel maxim al dobânzii care să-i dea posibilitatea celeilalte părți contractante să prevadă la momentul încheierii convenției, care ar putea fi obligațiile majorate maxime care s-ar putea impune în sarcina sa.

Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a dobânzii variabile, nu oferă împrumutaților posibilitatea de a prefigura condițiile în care variază cuantumul dobânzii variabile, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noțiunile utilizate nefiind apte a satisface exigențele de previzibilitate și claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților să fie neîndoielnic. Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât și mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forței obligatorii a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forța obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel se justifică obligația impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar și inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menționată, CJUE a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut, de asemenea, în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, că este esențial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Dispozițiile legale in vigoare la momentul încheierii contractului arată că variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract.

Caracterul conștient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implica perfectarea sa, având reprezentarea corectă și determinată a consecințelor contractului pe care îl semnează.

Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative si de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca și legea, având forța obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în situația expresă din contract.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2105/2017 din 29 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2105/2017 din 29 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2021.