ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 627/2021

Ședința publică din data de 16 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Să constate caracterul abuziv al clauzelor indicate la punctele I.1 - I.5. ce se regăsesc în Convenția de credit nr. x/31.07.2008 și Actele Adiționale nr. 1/29.10.2010 și nr. 2/01.11.2010 încheiate între reclamanți și pârâtă, privind:

I.1. Clauzele referitoare la dobândă, respectiv I.1.1. clauzele care permit pârâtei modificarea ratei dobânzii în mod unilateral; I.1.2. clauzele din actele adiționale care au modificat rata dobânzii sau tipul acesteia din fixă în variabilă; I.2.3. clauzele referitoare la calculul dobânzii anuale raportată la o perioada de 360 de zile.

I.2. Clauzele referitoare la comisionul de risc, inclusiv după redenumirea acestuia în comision de administrare si restituirea către reclamanți a sumelor plătite cu titlu de comision de risc sau comision de administrare, după redenumire, la care se adaugă dobânda legală actualizată cu indicele de inflație.

I.3. Clauzele referitoare la alte comisioane abuzive: I.3.1. comision de rambursare în avans; I.3.2. comision de administrare garanții;

I.4. Clauzele referitoare la: I.4.1. alegerea societății de asigurări; I.4.2. debitarea automată a conturilor reclamanților; I.4.3. DAE; I.4.4. declararea scadenței anticipate a creditului în cazul încălcării oricărei alte obligații din convenția de credit în afara celei de rambursare a creditului; I.4.5. modificarea costurilor creditului potrivit Secțiunii 10 din Condițiile generale ale convenției de credit.

I.5. Clauzele referitoare la suportarea diferențelor de curs valutar - Secțiunea 4 din Condiții generale.

II. Să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plăților în temeiul convenției de credit la valoarea de la data încheierii convenției, calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, fără a se înțelege că se solicită o conversie în RON a creditului, și restituirea către reclamanți a sumelor plătite în plus, la care se adaugă dobânda legală actualizată cu indicele de inflație.

III. Ca o consecință a constatării caracterului abuziv a clauzelor indicate la I.1. - I.5. să se constatate nulitatea absolută a acestora.

IV. Să fie obligată pârâta la rambursarea către reclamanți a sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule abuzive plătite în plus la care se adaugă dobânda legală actualizată cu indicele de inflație.

V. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată reclamanții își manifestă acordul în ceea ce privește Convenție de credit nr. x/31.07.2008, încheiată între aceștia și pârâta S.C. C. S.A., ca aceasta să se deruleze în continuare, după înlăturarea clauzelor abuzive menționate mai sus.

Prin sentința civilă nr. 12460/17.11.2015, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

La solicitarea instanței, la data de 12.04.2016 reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată în sensul indicării clauzelor a căror nulitate o solicită.

Astfel, au fost indicate clauzele referitoare la dobânda ce sunt prevăzute la pct. 3 lit. d) - Data ajustării dobânzii din Condiții speciale din Convenția de credit, art. 1 lit. d) din Actul adițional nr. x/29.10.2010 punctul 3 "Dobânda" din Condițiile Speciale ale Convenției, art. 1 lit. d) din Actul adițional nr. x/02.11.2010 punctul 3 "Dobânda" lit. a), d), c), f) din Condițiile Speciale ale Convenției, pct. 6 alin. (2) - Rambursare din Condiții speciale din Convenția de credit, pct. 6 alin. (3) - Rambursare din Condiții speciale din Convenția de credit, art. 5 din Actul Adițional nr. 1/29.10.2010 punctul 6 "Rambursări si plați" din Condițiile Speciale ale Convenției, pct. 3.1.2 lit. c) - Dobânda curenta din Secțiunea 3 - Costuri din Condiții generale din Conventia de credit, art. 1 lit. a) din Actul adițional nr. x/29.10.2010 punctul 3 "Dobânda" din Condițiile Speciale ale Convenției, art. 1 lit. a) din Actul adițional nr. 2/02.1l.2010 punctul 3 "Dobânda" lit. a), d), c), f) din Condițiile Speciale ale Convenției, art. 1 lit. f) din Actul adițional nr. x/29.10.2010 punctul 3 "Dobânda" din Condițiile Speciale ale Convenției, art. 1 lit. f) din Actul adițional nr. x/02.11.2010 punctul 3 "Dobânda" lit. a), d), c), f) din Condițiile Speciale ale Convenției și pct. 3.1.2 lit. a) - Dobânda curenta din Secțiunea 3 - Costuri din Condiții generale din Convenția de credit.

Reclamanții au indicat și clauzele referitoare la comisioane in legătura cu acordarea si utilizarea creditului ce sunt prevăzute la pct. 5.1 lit. a) - Comision de risc din art. 5 - Comisioane din Condiții speciale din Convenția de credit, pct. 3.5 - Comision de risc din Secțiunea 3 - Costuri din Condiții generale din Convenția de credit, pct. 3.6 - Comision de administrare din Secțiunea 3 - Costuri din Condiții generale din Convenția de credit, art. 3 lit. a) - Comision de administrare credit din Actul Adițional nr. 1/29.10.2010 punctul 5 din Condițiile Speciale ale Convenției, pct. 5.1 lit. c) - Comision de rambursare in avans din art. 5 - Comisioane din Condiții speciale din Convenția de credit, pct. 3.7 - Comision de rambursare in avans din Secțiunea 3 - Costuri din Condiții generale din Convenția de credit, pct. 5.1 lit. d) - Comision administrare garantii din art. 5 - Comisioane din Condiții speciale din Convenția de credit și pct. 3.10 - Comision de administrare garantii din Secțiunea 3 - Costuri din Condiții generale din Convenția de credit.

De asemenea, reclamanții au solicitat constatarea nulității clauzelor referitoare la societatea de asigurări ce sunt prevăzute la pct. 7 lit. b) teza a II a - Garantii din Condiții speciale din Convenției de credit și pct. 7.1 lit. d) din art. 7 Secțiunea 7 - Obligațiile împrumutaților din Condiții generale din Convenția de credit, precum și clauza referitoare la debitarea automata a conturilor reclamanților, ce este prevăzuta la pct. 9.1 lit. a) teza finala din Secțiunea 9 - Garantii din Condiții generale din Convenția de credit.

În continuare, au fost indicate și clauzele referitoare la Dobânda Anuala Efectiva ce sunt prevăzute la pct. 3.11 DAE din Secțiunea 3 - Costuri din Condiții generale din Convenția de credit, art. 1 lit. e) - Dobânda Anuala Efectiva din Actul adițional nr. x/29.10.2010 punctul 3 "Dobânda" din Condițiile Speciale ale Convenției, art. 1 lit. c) - Dobânda Anuala Efectiva din Actul adițional nr. x/02.11.2010 punctul 3 "Dobânda" lit. a), d), c), f) din Condițiile Speciale ale Convenției.

Reclamanții au mai solicitat și nulitatea clauzelor referitoare la declararea scadentei anticipate a creditului, ce sunt prevăzute la pct. 8.1 din Secțiunea 8 - Scadenta anticipata din Condiții generale din Convenția de credit lit. c) și lit. d), clauzele referitoare la costuri suplimentare, ce sunt prevăzute la pct. 10.1 din Secțiunea 10 - Costuri suplimentare din Condiții generale din Convenția de credit, la pct. 10.2 din Secțiunea 10 - Costuri suplimentare din Condiții generale din Convenția de credit.

În final au fost indicate și clauzele referitoare la suportarea de către reclamanți a diferențelor de curs valutar, ce sunt prevăzute la Secțiunea 1 - Definiții "Riscul Valutar" din Condiții generale ale convenției de credit "Riscul Valutar, pct. 4.5 din Secțiunea 4 - Plați din Condiții generale din Convenția de credit.

Prin sentința civilă nr. 4101/30.06.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., a fost constatată nulitatea absolută a clauzei abuzive prevăzută în convenția de credit nr. x/31.07.2008 la art. 5 lit. a) din Condiții speciale și 3.5. din Condițiile generale, referitoare la comisionul de risc, a fost obligată pârâta să restituie reclamanților sumele percepute cu titlu de comision de risc, precum și la plata dobânzii legale aferente de la data încasării și până la data plății, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 3 lit. d) din condițiile speciale, referitoare la dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară și a clauzelor prevăzute la art. 8.1 lit. c) și d) și art. 10 pct. 1 și 2 din Condițiile generale, a fost obligată pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de dobândă în baza clauzei lovite de nulitate - art. 3 lit. d) din condițiile speciale - superioară valorii de 3,99%/an prevăzută de art. 3 lit. a) din contractul de credit, începând cu data de 31.07.2008 și până la momentul încheierii actului adițional nr. x/29.10.2010, precum și la plata dobânzii legale aferente de la data încasării și până la momentul efectiv al restituirii, a fost respins restul pretențiilor formulate ca neîntemeiate, a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 561,25 RON.

Prin decizia civilă nr. 2216/A din 5 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanților.

Cu titlu prealabil, recurenții-reclamanți au arătat că hotărârea recurată nu este semnată de nici un membru al completului de judecata și nici de grefierul de ședința, astfel că in cauza sunt aplicabile dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. motivul de casare fiind de ordine publica. A solicitat ca instanța de recurs să dispună cu privire la sancțiunea nulității deciziei recurate, ce intervine in cazul nesemnarii hotărârii. Au susținut recurenții că vătămarea produsă constă in aceea că nu este posibilă verificarea legalei compuneri a instanței, iar lipsa semnăturii echivalează cu lipsa hotărârii, prevedere înscrisă la art. 426 alin. (3) C. proc. civ. având caracterul unei dispoziții imperative raportat la dispozițiile art. 178 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea instanței de apel este pronunțata cu greșita aplicare a legii.

Astfel, în ceea ce privește actele adiționale nr. x/29.10.2010 si nr. y/01.11.2010, recurenții au considerat că este nelegală aprecierea instanței de apel, prin care s-a reținut că "in mod corect prima instanța a respins aceste cereri, având in vedere caracterul negociat al clauzelor celor doua acte adiționale încheiate de părți", deoarece însăși instanța de fond a motivat în sentința pronunțată că "instanța a reținut ca prima condiție prevăzuta de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, este intrunita in privința tuturor clauzelor si in legătura cu toate contractele analizate, astfel ca nu va mai reveni asupra acestui aspect".

Recurenții au susținut că nelegal reține instanța de apel faptul că, în mod corect, prima instanța a respins cererile de constatare a nulității clauzelor din actele adiționale, având in vedere caracterul negociat al acestora. Au arătat recurenții că nici prima instanță, nici instanța de apel nu au avut în vedere că și actele adiționale au un conținut preformulat si clauze stabilite in totalitate de către pârâtă, precum și că, în ceea ce le privește sunt aplicabile dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

De altfel, au menționat recurenții, intimata-parata nu a făcut dovada negocierii clauzelor nici din convenția de credit și nici din actele adiționale, deși, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, banca avea datoria sa prezinte probe in acest sens. Or, intimata-parata nu a prezentat nicio dovada din care să se fi reținut că a existat o negociere a clauzelor convenției de credit sau a actelor adiționale, astfel ca hotărârile sunt nelegale, fiind date încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenții au mai arătat că prin cele doua acte adiționale nu au fost modificate clauzele contractuale in favoarea acestora, cum nelegal susține instanța de apel, ci in defavoarea lor, întrucât deși au achitat pana la momentul incheierii actelor adiționale suma de 20.526,48 CHF, aceasta suma nu mai apare ca fiind achitata.

In aceste condiții clauza de la art. 1 lit. f), valoarea totala platibila de către imprumutat din Actul adițional nr. x/02.11.2010 este abuziva si se circumscrie dispozițiilor art. 4 alin. (1) si alin. (2) din Legea nr. 193/2000, prevederi pe care instanța de apel le-a aplicat greșit, intrucat este evident dezechilibrul produs, in detrimentul lor, clauza fiind, in mod clar, inserata cu incalcarea bunei credințe.

Drept urmare, au susținut recurenții, este nelegală reținerea de către instanța de apel a faptului ca cele doua acte adiționale presupune exprimarea unor manifestări de voința a părților in urma negocierilor purtate, deoarece nu se poate accepta ca aceștia ar fi fost de acord sa piardă toate cele 28 de rate pe care le achitaseră pana in acel moment.

Clauzele din actele adiționale prevăzute la art. 1 lit. d), referitor data ajustări dobânzii din Actul adițional nr. x/29.10.2010, art. 1 lit. d), referitore la data ajustării ratei dobânzii curente din Actul adițional nr. x/02.11.2010 sunt abuzive, au susținut recurenții, hotărârea instanței de apel fiind dată cu aplicarea greșita a art. 4 alin. (1), alin. (2), alin. (3) și alin. (6) din din Legea nr. 193/2000, cu atât mai mult cu cât prima instanță a considerat abuziva clauza de la pct. 3 lit. d), referitoare la data ajustării dobânzii din condițiile speciale din convenția de credit și a constatat nulitatea absoluta a acesteia.

Clauzele arătate, au susținut recurenții, nu sunt redactate intr-un limbaj clar și inteligibil având un conținut exprimat în formule matematice, astfel încât nu și-au putut da seama ce consecințe au asupra condițiilor convenției de credit, neavând posibilitatea de a evalua pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice în ceea ce îi privește.

Or, sub acest aspect, modul de redactare al clauzelor din actele adiționale prevăzute la art. 1 lit. d), referitor data ajustări dobânzii din Actul adițional nr. x/29.10.2010, art. 1 lit. d), referitor la data ajustării ratei dobânzii curente din Actul adițional nr. x/02.11.2010 se înscrie in prevederile alin. (1) lit. a), lit. b) si lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și în prevederile art. 4 alin. (1) și alin. (6) din aceeași lege.

De asemenea, recurenții au susținut că, și in ceea ce privește clauzele ce cuprind dobânda curentă la pct. 3.1.2 lit. a) și dobânda curentă din secțiunea costuri generale din convenția de credit, hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece, deși instanța de apel stabilește ca aceasta clauză nu a fost negociată, consideră că nu creează un dezechlibru între drepturile si obligațiile părților, fără a avea in vedere că acest mecanism al calculării dobânzii lunare in funcție de numărul actual de zile raportat la o perioada 360 de zile duce la încasarea de către intimata-parata a unei dobânzi mai mari, in mod nedatorat, cu atât mai mult cu cât este raportată la o dobândă fixă sau variabilă.

Astfel, ținând cont de caracterul nenegociat al acestora, clauzele sunt de natura sa creeze, în detrimentul recurenților și contrar bunei credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile obligațiile părților, in defavoarea reclamanților.

Prin constatarea instanței de apel în sensul că prima instanță a reținut, în ceea ce privește clauza de la pct. 3.1 lit. c), referitoare la dobânda curenta din Secțiunea 3 - Costuri din Condiții generale din Convenția de credit, că aceasta exprimă tipurile dobânzii și că nu este susceptibila de a perturba armonia contractuala, fără a face o analiză a clauzei prin prisma dezechilibrului contractual și a bunei credințe, deoarece clauza prevede că "rata dobânzii curente este fixa sau variabila exprimată in forma procentuala", se creează un dezechilibru contractual, întrucât lasă la libera apreciere a intimatei-parate felul dobânzii la care calculează ratele, nefiind astfel clar exprimata și fără echivoc și fiind in măsura sa producă dezechilibru financiar in ceea ce îi privește.

Clauzele de la art. 1 lit. a), referitoare la rata variabila a dobânzii curente din Actul adițional nr. x/29.10.2010 și art. 1 lit. a), referitoare la rata dobânzii curente din Actul adițional nr. x/02.11.2010 nu au fost analizate de instanța de ape1, au susținut recurenții, hotărârea fiind nelegală, deoarece instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor motivele de apel, mergând pe premiza că acele clauze cuprinse in actele adiționale nu mai trebuie analizate, ceea ce face ca hotărârea să fie nelegala, sancțiunea fiind casarea cu trimitere spre rejudecare.

In ceea ce privește comisionul de rambursare în avans, recurenții au arătat că instanța de apel, în mod nelegal, reține că "in cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptățit la o compensație echitabila" fără a avea in vedere ca intimata-parata nu are nicio contraprestatie pentru "compensația" pe care o primește, făcând o greșita aplicare a art. 4 alin. (1) si alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la clauzele privind societatea de asigurări, prevăzute la pct. 7 lit. b) teza a II a - Garanții din Condiții speciale din Convenția de credit si pct. 7.1 lit. d) din art. 7 Secțiunea 7- Obligațiile imprumutatilor din Condiții generale din Convenția de credit, în privința cărora instanța de apel a menținut hotărârea tribunalului, recurenții au susținut că ambele instanțe fac o greșita aplicare a art. 18 din Legea nr. 190/1999 considerând ca nu sunt aplicabile în cauză aceste dispoziții, deși sunt incidente prevederile art. 4 alin. (1) si 2 din Legea nr. 193/2000, respectiv existența unei clauze impuse fara a fi negociată si care creează pentru reclamanți costuri mai mari.

In mod nelegal instanța de apel a retinut că nu le este impusa o anumită societate de asigurare consumatorilor, ci aceștia au un drept de opțiune dintre cele aflate pe lista, fara ca intimata-parata sa susțină acest aspect si fara ca la dosarul cauzei sa fie depusa o astfel de lista cu societăți de asigurări.

Recurenții au mai susținut că și cu privire la clauzele vizând debitarea automata a conturilor acestora a fost făcută o greșita aplicare a Legii nr. 193/2000 prin prisma lipsei negocierii, a creării unei dezechilibru intre drepturile si obligațiile părților, precum si a inserării clauzee cu rea credința, deoarece da dreptul intimatei-parate să debiteze toate conturile acestora, deși, poate nu va fi nevoie de toți banii ce se vor afla in toate conturile. Pentru acest fapt, in mod nelegal, instanța de apel motivează ca nu este dovedit caracterul abuziv al cauzelor "nefiind dovedita existenta unui dezechilibru intre dreptuile si obligațiile părtilor", deși acesta este evident. Caracterul abuziv este relevat si prin faptul ca intimata-parata isi rezerva un drept exclusiv asupra tuturor conturilor acestora, indiferent de suma pe care o mai au de achitat.

Cu privire la comisionul de administrare prevazul la pct. 3.6 din Secțiunea 3 - Costuri din Condiții generale din Convenția de credit si art. 3 lit. a) din Actul aditional nr. 1/29.10.2010, in mod nelegal, instanța de apel retine ca nu are caracter abuziv deși nu a fost negociat, astfel se face o greșita aplicare a Legii nr. 193/2000 deoarece incalca principiul bunei credințe.

Referitor la comisionul de administrare garanții instanța de apel face o aplidare greșita a legii, intrucat considera ca nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000, deși clauza nu a fost negociata, creează un dezechilibru intre drepturile si obligațiile părtilor, cu atât mai mult cu cat intimata-parata încasează comison fara a avea in schimb o contraprestatie.

In ceea ce privește clauzele referitoare la rambursări și plăți de la pct. 6 alin. (2) - Rambursare Condiții speciale din Convenția de credit, pct. 6 alin. (3) - Rambursare din Condiții speciale din Convenția credit si art. 5- Rambursări si plați din Actul adițional nr. x/29.10.2010, recurenții au susținut că în mod nelegal instanța de apel a confirmat cele reținute de tribunal în sensul că acestea nu au caracter abuziv si ca nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, fara a avea in vedere ca aceste clauze sunt in legătura cu art. 3 lit. d) din Condiții speciale, referitoare la dreptul intimatei-parate de a revizui rata dobânzii curente in cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetara, pentru care prima instanță a constatat caracterul abuziv si nulitatea absoluta.

In aceste condiții, au susținut recurenții, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1963/2000, deoarece clauzele de la pct. 6 alin. (2) si pct. 6 alin. (3) - Rambursare din Condiții speciale din Convenția de credit, clauze care impreuna cu clauza de la art. 3 lit. d) din Condiții speciale, creează un dezechilibru intre drepturile si obligațiile părtilor, au fost inserate cu rea credința si in detrimentul acestora, pe lângă faptul ca nu au fost negociate.

In ceea ce privește clauzele ce prevăd dobânda anuală efectivă, recurenții au considerat ca in mod nelegal instanța de apel nu retine ca sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000, intrucat acestea nu au fost negociate, sunt in dezavantajul reclamanților si in avantajul paratei, fiind, totodată, inserate cu rea credința, astfel încât sunt îndeplinite dispozițiile art. 4 alin. (1) si 2 din legea menționată.

Receurenții-reclamanți au mai susuținut că intimata-parata are obligația de transparenta, de negociere si de a nu stipula clauze abuzive, iar instanța de apel nu a avut in vedere ca pe langa negocierea efectiva, clauzele trebuie sa fie exprimate intr-un limbaj clar și ușor inteligibil.

In ceea ce privește suportarea de către reclamanți a diferentelor de curs valutar, recurenții au susținut că instanțele sunt in eroare cu privire la solicitarea acestora, arătând că nu au pretins achitarea ratei in RON, cum greșit au reținut instanțele, ci achitarea ratelor tot în franci elvețieni dar la cursul de la data incheierii convenției de credit.

Instanța de apel a pronunțat hotărârea recurata cu aplicarea greșita a prevederilor alin. (4) din Legea nr. 193/2000, art. 75, 76, 77 din Legea nr. 296/2004, art. 966-970 C. civ., in ceea ce privește clauzele ce prevăd suportarea de către recurenți a diferențelor de curs valutar, cu atât mai mult cu cât acestea sunt prevăzute in convenția de credit.

In ceea ce privește informarea, recurenții, redând dispozițiile art. 3 lit. b) și art. 9 ind.l din Capitolul III al O.U.G. nr. 21/1992, privind protecția consumatorilor, au susținut că instanța de apel a făcut o greșita aplicare a acestora.

Recurenții au arătat că, in mod nelegal si cu incalcarea dispoziilor Legii nr. 193/2000, instanța de apel reține că se solicită o modificare a clauzelor de risc valutar, și nu constatarea caracterului abuziv al acestora. Recurenții consideră că sunt îndeplinite condițiile art. 4 alin. (1) si 2 din Legea nr. 193/2000, clauzele fiind nenegociate, creând un dezechilibru clar intre drepturile si obligațiile părtilor si fiind inserate de către intimata-parata cu rea credința, in detrimentrul acestora, fara ca banca sa aibă vreo obligație sau sa isi asume riscul valutar.

In mod nelegal retine instanța de apel că părțile nu au convenit plata sumelor datorate de reclamanți la un anumit curs de schimb, deoarece, au menționat recurenții, daca ar fi beneficiat de o informare corecta cu privire la fluctuația cursului valutar nu ar fi contractat, iar aceasta obligație de informare ii incumba băncii.

Recurenții au mai susținut că, deși la data incheierii coventiei de credit au convenit pentru un curs al francului elvețian de 2,26/leu, și nu de 4,03 cat este in prezent, instanța de apel nu consideră că achitarea unei rate de doua ori mai mari decât cea pentru care s-au angajat la incheierea convenției, din cauza diferentelor de risc valutar, se circumscrie conditilor impreviziunii, cu toate că această clauză a devenit excesiv de onoroasă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenții-reclamanți au înțeles să își exercite acest drept, depunând la dosar punct de vedere la raportul întocmit asupra recursului.

Prin încheierea din 16 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția inadmisibilității recursului, pentru motivele reținute în cuprinsul acelei încheieri și a admis în principiu recursul.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzelor C-269/19 și C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cauza a fost repusă pe rol, în ședința din 16 martie 2021, potrivit celor reținute în practicaua prezentei decizii.

Într-o primă critică recurenții au susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată nu este semnată de nici un membru al completului de judecata și nici de grefierul de ședința. Prin urmare, au solicitat aplicarea sancțiunii nulității deciziei recurate, ce intervine in cazul nesemnarii hotărârii, vătămarea produsă constând in imposibilitatea verificării legalei compuneri a instanței, lipsa semnăturii echivalând cu lipsa hotărârii. Această prevedere este înscrisă la art. 426 alin. (3) C. proc. civ., ce are caracterul unei dispoziții imperative raportat la dispozițiile art. 178 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința casării și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Înalta Curte reține că, primul motiv de recurs invocat, încadrat de instanță în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dat fiind faptul că se invocă încălcarea prevederilor art. 426 alin. (3) C. proc. civ., este nefondat.

Astfel, se constată că hotărârea recurată, respectiv decizia civilă nr. 2216/A din 5 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, este semnată de cei doi judecători, membri ai completului de judecată, precum și de grefier, în cauză fiind îndeplinite cerințele art. 426 alin. (3) C. proc. civ., aplicabil în cauză raportat la actul de procedură în legătură cu care se invocă lipsa semnăturii, respectiv:

"Hotărârea va fi semnată de membru completului de judecată și de către grefier".

Înalta Curte reține ca această condiție, a semnării hotărârilor judecătorești se limitează numai la originalul acestora, aflat la dosarul instanței de judecata, iar nu și la copiile care se trimit părților în copie conformă.

Potrivit dispozițiilor art. 426 alin. (6) din C. proc. civ.,:

"Hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanței."

În plus, potrivit dispozițiilor art. 427 alin. (1) C. proc. civ.: (1) Hotărârea se va comunica din oficiu părților, în copie, chiar dacă este definitivă. Comunicarea se va face de îndată ce hotărârea a fost redactată și semnată în condițiile legii."

Totodată, în temeiul art. 131 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Suprem al Magistraturii nr. 1375/2015:

"Grefierul de ședință comunică părților, sau după caz, altor persoane prevăzute de lege hotărârea, în copie, în cel mult 3 zile de ia data la care a fost redactata și semnată".

În consecința, numai cele două originale ale deciziei pronunțate sunt semnate de toți membrii completului, copii ale acestora fiind comunicate către părți, cu mențiunea de conformitate cu originalul aplicată de grefa instanței.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, motivul de recurs invocat.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea instanței de apel este pronunțata cu greșita aplicare a legii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenții au susținut, în ceea ce privește actele adiționale nr. x/29.10.2010 si nr. y/01.11.2010, că este nelegală statuarea instanței de apel, prin care s-a reținut că "in mod corect prima instanța a respins aceste cereri, având in vedere caracterul negociat al clauzelor celor doua acte adiționale încheiate de părți", deoarece însăși tribunalul a motivat în sentința pronunțată că "instanța a reținut ca prima condiție prevăzuta de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, este intrunita in privința tuturor clauzelor si in legătura cu toate contractele analizate, astfel ca nu va mai reveni asupra acestui aspect".

Această critică nu este fondată, în condițiile în care instanța de apel a confirmat hotărârea tribunalului, reținând caracterul negociat al clauzelor celor doua acte adiționale încheiate de părți. Din această perspectivă, a argumentat prima instanță, "nu se poate reține că aceste modificări ale convenției inițiale au fost realizată fără acordul reclamanților, câtă vreme prin semnarea actelor adiționale împrumutații-reclamanți și-au exprimat consimțământul cu privire la reamenajarea unor dispoziții contractuale cuprinse inițial în contractul de creditare, tribunalul dând deplină eficiență principiului conform căruia convenția reprezintă legea părților, consacrat de dispozițiile art. 969 din C. civ.."

Instanța de apel a argumentat că tribunalul nu a reținut în mod nelegal și fără nicio probă că părțile au convenit încheierea actelor adiționale, ci a avut în vedere cuprinsul acestor acte, în care se menționează expres că "părțile au convenit" modificarea sau completarea convenției.

Totodată, Înalta Curte reține că argumentele recurenților cu privire la lipsa caracterului negociat al actelor adiționale, la dovada negocierilor, nu pot fi analizate, întrucât reprezintă aspecte de fapt, iar nu de drept, excedând limitelor analizei instanței de recurs.

Susținerea recurenților în sensul că parata nu a prezentat nicio dovada din care instanțele sa fi reținut că a existat o negociere a clauzelor convenției de credit sau a actelor adiționale, astfel ca hotărârile sunt nelegale, fiind date cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., urmează a fi înlăturată, în condițiile în care aceasta este o critică de netemeinicie, ce nu poate fi analizată în calea extraordinară de atac a recursului.

Așadar, având în vedere limitele examenului pe care instanța de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., criticile menționate anterior nu pot fi examinate, Înalta Curte nefiind în măsură să procedeze la verificarea modului în care instanța de apel a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

Clauzele de la art. 1 lit. a), referitoare la rata variabila a dobânzii curente din Actul adițional nr. x/29.10.2010 și art. 1 lit. a), referitoare la rata dobânzii curente din Actul adițional nr. x/02.11.2010 nu au fost analizate de instanța de ape1, au susținut recurenții, hotărârea fiind nelegală, deoarece instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor motivele de apel, reținând că acele clauze cuprinse in actele adiționale nu mai trebuie analizate.

Înalta Curte constată că, deși recurenta-pârâtă nu invocă în mod explicit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din modul în care au fost dezvoltate argumentele în cadrul cererii de recurs rezultă incidența și a acestui motiv de recurs.

Această critică nu este fondată, în condițiile în care instanța de apel a reținut că nici una din clauzele actelor adiționale contestate nu poate fi considerată a avea caracter abuziv, deoarece nu este întrunită una dintre condițiile cumulative cerute de lege, respectiv aceea a absenței negocierii.

De altfel, instanța de apel a reținut că nici condiția relei-credințe a intimatei nu este îndeplinită, întrucât din cuprinsul actelor adiționale încheiate rezultă că o parte din clauze le sunt mai favorabile apelanților, iar prevederile actelor adiționale urmăresc să pună în acord contractul încheiat de părți cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010. Prevederile contractuale privind dobânda și comisioanele au caracter clar și inteligibil, clauzele privind dobânda stabilesc criterii de variație clare și obiective, consumatorii având posibilitatea de a prefigura consecințele economice ale obligațiilor asumate.

Înalta Curte constată că instanța de apel a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită și, prin urmare, nu se poate reține că ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, având în vedere că a fost examinată problema de fond supusă judecații, analizând-se în mod efectiv motivele de apel formulate în cauză.

Mai mult, Înalta Curte constată că toate elementele prevăzute la art. 425 lit. b) C. proc. civ. se regăsesc în conținutul hotărârii recurate, criticile recurenților relevând, în realitate, dezacordul acestora cu privire la motivarea instanței de apel.

Nici criticile recurenților în sensul că modul de redactare al clauzelor din actele adiționale prevăzute la art. 1 lit. d), referitor la data ajustări dobânzii din Actul adițional nr. x/29.10.2010, art. 1 lit. d), referitor la data ajustării ratei dobânzii curente din Actul adițional nr. x/02.11.2010 se înscrie in prevederile alin. (1) lit. a), lit. b) si lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și în prevederile art. 4 alin. (1) și alin. (6) din aceeași lege, nu sunt fondate, instanța de apel reținând în mod corect că dispozițiile contractuale contestate de reclamanți, cuprinse în actele adiționale nr. x/15.11.2010 și nr. y/15.11.2010 încheiate de părți, nu au caracter abuziv, iar, pe cale de consecință, și cererile accesorii privind aceste clauze au caracter neîntemeiat.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE.

Astfel, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în dreptul național cerințele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Referitor la noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe. Totodată, cele trei condiții prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite și celelalte condiții, fără să fie probat acest lucru.

În cauză, însă, așa cum s-a arătat, instanța de apel a reținut în mod temeinic și legal că nu este întrunită una dintre condițiile cumulative cerute de lege, respectiv aceea a absenței negocierii, astfel încât nici una din clauzele actelor adiționale contestate nu poate fi considerată a avea caracter abuziv.

Într-o altă critică, recurenții au susținut că, și in ceea ce privește clauzele ce cuprind dobânda curentă la pct. 3.1.2 lit. a) și dobânda curentă din secțiunea costuri generale din convenția de credit, hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece, deși instanța de apel stabilește ca această clauză nu a fost negociată, reține că nu creează un dezechilibru între drepturile si obligațiile părților, fără a avea in vedere că acest mecanism al calculării dobânzii lunare in funcție de numărul actual de zile raportat la o perioada 360 de zile duce la încasarea de către bancă a unei dobânzi mai mari.

Prin constatarea instanței de apel în sensul că prima instanță a reținut, în ceea ce privește clauza de la pct. 3.1 lit. c), referitoare la dobânda curenta din Secțiunea 3 - Costuri din Condiții generale din Convenția de credit, că aceasta exprimă tipurile dobânzii și că nu este susceptibila de a perturba armonia contractuala, fără a face o analiză a clauzei prin prisma dezechilibrului contractual și a bunei credințe, deoarece clauza prevede că "rata dobânzii curente este fixa sau variabila exprimată in forma procentuala", se creează un dezechilibru contractual, întrucât lasă la libera apreciere a băncii felul dobânzii la care calculează ratele, nefiind astfel clar exprimata și fără echivoc și fiind in măsura sa producă dezechilibru financiar in ceea ce îi privește.

Acest critici nu sunt fondate, în mod corect reținând instanța de apel că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Clauza prevăzută de pct. 3.1.2 lit. a), a) reținut în mod corect instanța de apel, deși nu a fost negociată, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care aceasta stabilește în mod clar și fără echivoc modul de calcul al dobânzii, dobânda determinându-se, așadar, în baza unor coordonate clar exprimate, reclamanții având posibilitatea reală să previzioneze prețul creditului la încheierea contractului.

În ceea ce privește clauza prevăzută de pct. 3.1.2 lit. c), Înalta Curte constată că dispozițiile cuprinse în aceasta, care exprimă tipurile dobânzii, nu pot fi prin ele însele abuzive, întrucât nu stabilesc nici drepturi și nu instituie nici obligații pentru părțile contractuale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, a reținut instanța de apel în ceea ce privește clauza prevăzută de pct. 3.1.2 lit. c) că aceasta are caracterul unei dispoziții cadru în cuprinsul căreia se exprimă tipurile dobânzii și nu este susceptibilă de a perturba armonia contractuală.

În ceea ce privește remediul aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

In ceea ce privește comisionul de rambursare în avans, recurenții au arătat că instanța de apel, în mod nelegal, reține că "in cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptățit la o compensație echitabila" fără a avea in vedere ca intimata-parata nu are nicio contraprestatie pentru "compensația" pe care o primește, făcând o greșita aplicare a art. 4 alin. (1) si alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Această critică nu este fondată.

Înalta Curte reține că nu se poate susține greșita aplicare a art. 4 alin. (1) si alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în condițiile în care instanța de apel a motivat că nu este întrunită una dintre condițiile cumulative cerute de lege, respectiv aceea a absenței negocierii, astfel încât nici una din clauzele actelor adiționale contestate nu poate fi considerată a avea caracter abuziv.

În plus, până la data intrării în vigoare a prevederilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 prevederile din contract privind comisionul de rambursare anticipată nu au produs efecte, iar, ulterior acesteia, au fost aplicabile prevederile art. 66-68 din O.U.G. nr. 50/2010, dispoziții legale ce au fost preluate în actele adiționale încheiate de părți privind acest comision.

Cu privire la clauzele privind societatea de asigurări, prevăzute la pct. 7 lit. b) teza a II a - Garanții din Condiții speciale din Convenția de credit si pct. 7.1 lit. d) din art. 7 Secțiunea 7- Obligațiile imprumutatilor din Condiții generale din Convenția de credit, în privința cărora instanța de apel este de acord cu tribunalul, recurenții au susținut că ambele instanțe fac o greșita aplicare a art. 18 din Legea nr. 190/1999 considerând ca nu sunt aplicabile în cauză aceste dispoziții, deși ne aflam in situația prevăzuta de art. 4 alin. (1) si 2 din Legea nr. 193/2000, a unei clauze impuse fara a fi negociată si care creează pentru reclamanți costuri mai mari.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, "(1) Prezenta lege reglementează regimul juridic al creditului ipotecar pentru investiții imobiliare. (2) Creditul ipotecar pentru investiții imobiliare poate fi acordat exclusiv de către instituțiile autorizate, cu respectarea condițiilor prezentei legi și a legilor speciale de constituire și funcționare a acestora.

Înalta Curte constată că prin această lege este reglementat regimul juridic al creditului ipotecar pentru investiții imobiliare, iar contractul încheiat de părți nu este un contract de credit ipotecar.

Așadar, în mod corect au reținut ambele instanțe devolutive că dispozițiile art. 18 din Legea nr. 190/1999 nu sunt aplicabile în cauză.

Referitor la modul de interpretare a clauzelor privind societatea de asigurări, caracterul abuziv al acestor clauze nu poate fi examinat din perspectiva faptului că instanța de apel a reținut că nu le este impusa consumatorilor o anumită societate de asigurare, ci aceștia au un drept de opțiune dintre cele aflate pe lista, polițele de asigurare fiind cesionate în favoarea băncii pentru acoperirea sumei împrumutate în cazul producerii riscului asigurat.

Înalta Curte constată că acest aspect factual asupra căruia a statuat instanța de apel nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurenții au mai susținut că și cu privire la clauzele vizând debitarea automata a conturilor acestora a fost făcută o greșita aplicare a Legii nr. 193/2000 prin prisma lipsei negocierii, a creării unei dezechilibru intre drepturile si obligațiile părților, precum si a inserării clauzei cu rea-credință, deoarece da dreptul intimatei-parate să debiteze toate conturile acestora, deși, este posibil să nu fie nevoie de toți banii ce se vor afla in toate conturile. Pentru acest fapt, in mod nelegal, instanța de apel motivează ca nu este dovedit caracterul abuziv al cauzelor "nefiind dovedita existenta unui dezechilibru intre dreptuile si obligațiile părtilor", deși acesta este evident. Caracterul abuziv este relevat si prin faptul ca intimata-parata isi rezerva un drept exclusiv asupra tuturor conturilor acestora, indiferent de suma pe care o mai au de achitat.

Cât privește clauzele referitoare la debitarea conturilor prevăzute la pct. 9.1 lit. a) teza finală din Secțiunea 9-Garanții din Condiții generale din contractul de credit, Înalta Curte reține că în mod corect a statuat instanța de apel neîndeplinirea condițiilor privind caracterul abuziv.

Astfel, din prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe.

Având în vedere aceste prevederi, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal și temeinic a statuat în sensul că această clauză nu creează în detrimentul reclamanților un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece neîndeplinirea obligațiilor de către împrumutat nu poate rămâne fără sancțiune, cu consecința păgubirii patrimoniului împrumutătorului. De asemenea, clauza exprimă în termeni clari și neechivoci situația și limitele în care banca este mandatată să debiteze conturile și să efectueze schimbul valutar, neputându-se reține nici existența unui dezechilibru semnificativ, în condițiile în care nimic nu îi împiedică pe împrumutați să asigure în contul curent sumele în CHF necesare plății ratelor scadente.

Astfel, se constată că aceste clauze sunt aplicabile doar în situația de neexecutare culpabilă a obligațiilor de către consumator, respectiv atunci când împrumutatul nu alimentează, la timp, contul curent deschis pentru achitarea ratelor. Nimic nu îl împiedică pe împrumutați să alimenteze la scadență contul curent în moneda stabilită în vederea efectuării plății.

Clauza exprimă în termeni clari și neechivoci situația și limitele în care banca este mandatată să debiteze conturile și să efectueze schimbul valutar, având în vedere că părțile au stipulat în mod evident condițiile în care devine operant acest mandat al băncii, clauza cuprinzând o măsură de prevedere, rezonabilă și justificată pentru a se asigura restituirea împrumutului, consumatorii având posibilitatea de a alege aplicarea ei, prin alimentarea contului cu suma datorată, la scadență.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi considerată abuzivă această clauză.

Cu privire la comisionul de administrare prevazul la pct. 3.6 din Secțiunea 3 - Costuri din Condiții generale din Convenția de credit si art. 3 lit. a) din Actul aditional nr. 1/29.10.2010, instanța de apel, in mod nelegal, au susținut recurenții, a reținut că nu are caracter abuziv, deși acesta nu a fost negociat, realizându-se o greșită aplicare a Legii nr. 193/2000, deoarece se încalcă principiul bunei credințe.

Înalta Curte constată că aceste critici nu sunt fondate, prin decizia recurată, instanța de apel a argumentat în mod corect că, neexistând vreun dezechilibru contractual sau reaua-credință a băncii, în condițiile în care, așa cum s-a reținut, clauza prevăzută la pct. 3.6