ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2618/2021

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 23 iulie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se dispună: - constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit nr. x din 19 martie 2008 și a actelor adiționale nr. x din 31 august 2012, nr. 2 din 13 martie 2013, nr. 3 din 27 februarie 2014 și nr. 4 din 18 septembrie 2014 și eliminarea acestora, respectiv: - clauza prevăzută la art. 6.2. din contractul de credit, care prevede: "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută (...) fără a exista consimțământul împrumutatului"; - clauza prevăzută la art. 6.3.: "noul procent de dobândă va fi comunicat împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau extras de cont trimis la adresa de corespondență specificată de acesta sau prin afișare la sediul unităților bancare. Clientul consimte că această metodă de notificare este suficientă, renunțând la orice plângere, opoziție sau contestație ulterioară."; - clauza prevăzută la art. 7.1: "pentru creditul acordat banca percepe următoarele taxe și comisioane: b. comision de acordare: 2% perceput o singură dată la valoarea creditului acordat; c. comisioane de ramburasare anticipată; d. în situația în care clientul solicită modificarea prezentului contract, iar Banca acceptă modificarea propusă, punerea în aplicare a acesteia va fi taxată conform Tarifului de taxare și Comisioane în vigoare la data solicitării" și la art. 7.

"pe parcursul derulării creditului, Banca poate modifica unilateral nivelul comisioanelor și taxelor, fără consimțământul clientului." - înghețarea cursului de schimb CHF - leu, la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; - denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională. De asemenea, reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, O.U.G. nr. 50/2010 și O.G. nr. 21/1992, dispozițiile legale indicate în cuprinsul cererii și orice alte prevederi legale incidente în materie. Prin sentința civilă nr. 1609 din 15 martie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă cererea, ca neîntemeiată. 2. Împotriva acestei decizii, la 23 mai 2016, reclamanta A. a formulat apel, iar prin încheierea de ședință din 31.01.2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a dispus suspendarea judecării apelului până la soluționarea cauzei CJUE C 186/16. Prin decizia civilă nr. 1229/A din 29 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a constatat perimat apelul formulat de reclamantă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 05 iunie 2018. Prin decizia 194 din 28 ianuarie 2020, pronunțată în dosar nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul formulat de recurenta-reclamantă, a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. Prin decizia de casare, s-a reținut că, prin încheierea de ședință din 18 ianuarie 2017, Curtea de Apel București a dispus, din oficiu, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății cauzei aflate în apel, până la soluționarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea, în dosarul nr. x/2014, având ca obiect mai multe întrebări preliminare referitoare la interpretarea unor dispoziții ale Directivei 93/13. Astfel, corelativ suspendării din oficiu a cauzei, instanței de apel îi revenea obligația de a verifica dacă subzistau motivele avute în vedere la pronunțarea suspendării cauzei și de a dispune reluarea judecății, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 416 alin. (1) C. proc. civ. pentru aplicarea sancțiunii perimării apelului.

Prin decizia civilă nr. 1396 din 13 octombrie 2020, pronunțată în rejudecare de Curtea de apel București, secția a V-a civilă, în dosar nr. x/2015, a fost respins apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 1609 din 15 martie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat, fiind menținută hotărârea primei instanțe.

Împotriva acestei decizii, la 23 noiembrie 2020, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În susținerea admiterii căii de atac, recurenta a arătat că, deși litigiul a fost întemeiat pe legislația privind protecția consumatorilor, în special pe Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, atât prima instanță cât și instanța de apel au considerat că acțiunea a vizat instituția impreviziunii, fără însă a analiza clauzele contractuale criticate sub aspectul caracterului abuziv sancționat de actul normativ evocat. De asemenea, recurenta a arătat, în esență, că sunt îndeplinite condițiile declarării abuzive a clauzelor contestate, având în vedere că acestea nu au fost negociate, sunt contrare exigențelor impuse de buna-credință și creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Totodată, este de reținut și faptul că acestea nu se circumscriu noțiunii de obiect al contractului, astfel că permit intervenția instanței de judecată în restabilirea echilibrului contractual, invocând hotărârea CJUE pronunțată în Cauza Invitel din 2 aprilie 2012. Potrivit recurentei, limbajul utilizat la redactarea clauzelor criticate nu este unul transparent, accesibil unui consumator mediu informat, instanța având posibilitatea să intervină în vederea restabilirii echilibrului contractual. În acest sens, recurenta a invocat hotărârea din 21 martie 2013 pronunțată Cauza CJUE RWE Vertrieb. Recurenta-reclamantă a mai arătat că, deși instanțele de fond au reținut că aceasta și-a exprimat consimțământul cu privire la toate aspectele inserate în contractul de credit, acesta este un contract de adeziune, cu un conținut prestabilit, fără a i se da consumatorului posibilitatea de negociere, care are doar posibilitatea de a încheia sau nu contractul. Așadar, contractul nu este unul negociat, recurenta invocând în acest sens decizia nr. 2896/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și decizia nr. 457/2013 pronunțată de Curtea de Apel București. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 15 iunie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au depus punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 12 octombrie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamantă și a stabilit termen de judecată la 7 decembrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Motivul de casare invocat de recurentă privind încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat. În susținerea motivului de casare, recurenta a subliniat că instanța de apel considerând în mod greșit că acțiunea a fost întemeiată pe teoria impreviziunii, a cercetat aplicarea acesteia în cauză, fără însă a analiza clauzele contractuale criticate sub aspectul caracterului abuziv sancționat de Legea nr. 193/2000. Această critică este nefondată, întrucât instanța de apel după casare, în mod just a reținut că reclamanta formulase critici privind instituția impreviziunii în legătură cu solicitarea acesteia de înghețare a cursului de schimb valutar, prin decizia recurată s-a răspuns acestor motive și, totodată, s-a procedat la analiza condițiilor cumulative pe care o clauză contractuală trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi considerată abuzivă, în limitele motivelor de apel invocate de aceasta. În ceea ce privește clauza privind riscul valutar, instanța de prin control judiciar a reținut în mod corect că nu poate face obiectul unei analize prin prisma pretinsului caracter abuziv, întrucât reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864 și, prin urmare, fiind cazul unei transpuneri în plan contractual a unei norme legale supletive, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Critica recurentei privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate pentru lipsa negocierii acestora întrucât simpla semnare a contractului nu echivalează cu existența unor negocieri a contractului de credit, este nefondată, referindu-se, în realitate, la concluziile primei instanțe. În cauză, se constată că instanța de apel, respingând apelul promovat de reclamantă, a procedat și la analiza tuturor condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și, oprindu-se la aspectele criticate privind lipsa negocierii clauzelor contestate, a completat considerentele primei instanțe, lipsa negocierii unor clauze dintr-un contract nefiind unica condiție impusă de lege pentru reținerea caracterului abuziv al unei clauze. Astfel, instanța de apel a procedat la verificarea condițiilor cumulative, respectiv dacă clauzele sunt sau nu inteligibile în sensul celor statuate prin jurisprudența C.J.U.E. și dacă creează sau nu un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel, în analiza cerințelor evocate instanța de apel în mod just a reținut caracterul clar și inteligibil și lipsa unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în ceea ce privește clauzele contestate, iar în ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de rambursare anticipată, instanța a reținut, că această clauză nu mai produce efecte din 2010, potrivit dispozițiilor art. 66 și art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010. De asemenea, în ceea ce privește clauza de la art. 7.2 privind posibilitatea băncii de a modifica cuantumul unui comision care a fost stabilit inițial cu acordul consumatorului, instanța de prim control judiciar a reținut că este lipsită de orice efect juridic. Înalta Curte constată că jurisprudența este invocată doar formal de recurentă, fără a indica normele de drept material încălcate de instanța de apel prin raportare la cele statuate de instanțele comunitare și naționale în hotărârile indicate. Prin urmare, susținerile nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Celelalte critici ale recurentei privind condițiile declarării abuzive a clauzelor contestate nu vizează argumentele reținute de instanța de apel privind neîndeplinirea condițiilor declarării abuzive a clauzelor contestate potrivit Legii 193/2000, prin indicarea motivelor de nelegalitate a hotărârii atacate, ci reprezintă doar expuneri teoretice privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale, care nu pot fi analizate de instanță pe calea controlului judiciar exercitat în calea extraordinară de atac a recursului. În consecință, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, soluția pronunțată nefiind urmarea unei interpretări sau aplicări greșite a dispozițiilor de drept material privind declararea abuzivă a clauzelor din convenția de credit încheiată între părți. Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1369A din 13 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.