ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 289/2021

Ședința publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de față

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă sub nr. x/2015 reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în cuprinsul următoarelor articole din contractul de credit:

- art. 3.2 "Rata dobânzii este: variabilă în funcție de evoluția pieței financiar bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului, fiind diferențiată ca și nivel, în două perioade, conform Cap III Termenii împrumutului". Pe parcursul derulării contractului, banca își rezerva dreptul de a modifica ratele de dobândă menționate în CAP III Termenii împrumutului. [...] Noua dobândă se va aplica indiferent dacă, împrumutatul se prezintă sau nu la bancă în vederea ridicării Graficului de Rambursare, Banca fiind, exonerată de orice obligație." - "In cazul majorării ratelor de dobânda, împrumutatul are dreptul să declare într-un interval de 30 de zile de la comunicarea noilor rate ale dobânzii că nu acceptă noile nivele ale ratelor de dobândă. în aceasta situație, împrumutatul se obligă să restituie restul de credit datorat și dobânzile datorate până la data plății, în același interval de 30 de zile.";

- art. 4 Comisionul de acordare calculat ca procent aplicat la suma solicitată în procent de 5%;

- art. 2 din Actul Adițional nr. 1/31.07.2010 potrivit căruia "împrumutatul declară că a luat la cunoștință de obligația achitării unui comision unic pentru prestarea serviciului solicitat, respectiv restructurare/reeșalonare, ori de cate ori va solicita băncii prestarea acestui tip de serviciu." Valoarea procentuală a comisionului unic pentru serviciul de restructurare/reeșalonare prestat este de 0.05% aplicat lunar la soldul existent de la momentul încheierii actului adițional;

- art. 3 lit. c) din Actul Adițional nr. 2/20.04.2011:" potrivit căruia părțile convin includerea comisionului în limita creditului acordat, care se ajustează astfel conform Cap III - Termenii împrumutului"și, pe cale de consecință, anularea lor și a actelor emise în baza acestora;

- restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, fără temei legal, în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de acordare la care se va adaugă dobânda legală;

- obligarea pârâtei la indicarea formulei de calcul a dobânzii conform O.U.G. nr. 50/2010 raportat art. 37 conform căruia, în contractele de credit cu dobânda variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referința EURIB OR/ROBOR/LltiOR/rata dobânzii de referința a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adaugă o anumită marjă, fixă pe toata durata derulării contractului;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia;

- stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului (30.05.2008,1 CHF = 2.22 RON);

- denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională.

Prin sentința civilă nr. 1253/29.02.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015 s-a admis în parte cererea de chemare în judecată privind pe reclamanții A., și B..

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor art. 4 din Contract referitor la comisionul de acordare.

S-a dispus obligarea societății pârâte la restituirea sumei de 1145,23 CHF (în RON la cursul BNR din ziua plații) cu titlu de comision de acordare și la plata dobânzii legale de la data încasării acesteia până la restituirea efectivă. A respins celelalte petite ca neîntemeiate. A luat act de solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 213, pronunțată la 31 ianuarie 2018 de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanții reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 1253/29.02.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat. A fost admis apelul declarat de apelanta pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași sentințe.

A fost schimbată în tot sentința apelată în sensul că a fost respinsă acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți A. și B. care au solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții reclamanți își subsumează criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În raport cu art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenții susțin că, referitor la capătul de cerere privind dobânda, instanța nu a indicat și motivat în mod expres de unde rezultă că contractul a fost unul negociat și nici faptul că banca ar fi înlăturat prezumția relativă a lipsei negocierii în materia contractelor standard preformulate.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții invocă, în cadrul unei prime critici, în mod generic, faptul că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material privind clauzele contractuale care reglementează dobânda.

Prin următoarea critică recurenții invocă faptul că instanța a aplicat greșit prevederile art. 1 lit. b) din Legea nr. 193/2000 în privința comisionului de acordare în condițiile în care comisioanele nu au fost definite prin contract, ceea ce i-a pus în imposibilitate pe recurenți să înțeleagă prestațiile băncii pentru care sunt plătite aceste comisioane,

În opinia recurenților, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerința potrivit căreia o clauză trebuie redată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă nu numai că respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical ci să și expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care face referire la deblocarea împrumutului astfel încât consumatorul să poată evalua pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice ce rezultă din contract.

Cea de-a treia critică, subsumată aceluiași motiv de casare, se referă la interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în analiza pe care instanța de apel a făcut-o cu privire la clauza de risc valutar. Recurenții consideră că se impune stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata contractului, context în care se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului de schimb valutar.

O altă critică se referă la modul în care instanța de apel s-a raportat la denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciului între rezidenți se plătește în moneda națională. Sub acest aspect recurenții susțin că se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în RON.

O ultimă critică, extrem de succint argumentată, se referă la modul în care instanța de apel s-a raportat la clauza contractuală privind comisionul de administrare.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 17 aprilie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 6 noiembrie 2019 a admis în principiu recursul.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 04 martie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți împotriva deciziei civile nr. 213 din 31 ianuarie, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă până la soluționarea cauzei nr. C-81/19, aflată pe rolul CJUE.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Critica ce privește pretinsa nemotivare a hotărârii pronunțate în cauză întrucât considerentele nu realizează o analiză circumstanțiată a susținerilor părților, va fi analizată cu prioritate prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nemijlocit legat de această critică, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Rezultă, așadar, din analiza acestor prevederi legale, că hotărârea poate fi considerată nemotivată atât atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest context, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu susținerile uneia dintre părți ori concluziile unei instanțe ce s-a pronunțat în cauză anterior.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Se consideră că motivarea hotărârii judecătorești reprezintă expunerea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Or, în speță, se reține că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Aceasta, deoarece instanța de control judiciar a expus, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept concluzia adoptată, în sensul că sunt îndeplinite în speță condițiile care să stabilească caracterul negociat al clauzelor privind modificarea ratei dobânzii, instanța raportându-se la natura și finalitatea contractului, precum și la actele adiționale încheiate între părți.

Așadar, contrar susținerilor recurenților, instanța de apel și-a motivat amplu raționamentul în baza căruia a statuat asupra caracterului negociat al clauzelor din contractul de credit privind modificarea dobânzii, în considerentele deciziei atacate regăsindu-se și raționamentul care susține în mod coerent și pertinent soluția pronunțată cu privire la aspectul modificării dobânzii.

Prima critică subsumată de recurenți motivului de casare reglementat de art. 488 lin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și care vizează aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel în examinarea clauzelor privind modificarea dobânzii nu poate fi analizată întrucât este formal invocată și nesusținută de argumente care să poată forma obiectul controlului de legalitate din perspectiva motivului de casare invocat.

Cea de-a doua critică nu este fondată întrucât analiza caracterului abuziv a clauzei denunțate - cea privind comisionul de acordare - a fost realizată de instanța de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situația specifică a contractului, cu o strictă și amănunțită cercetare a situației de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speță, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credințe, al dezechilibrului semnificativ al prestațiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss și Gyula Kiss, în care s-au reținut că "instanța de trimitere trebuie să examineze dacă această situație se regăsește și în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare și a reținut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență susarătată se regăsește în clauzele denunțate.

Clauza privind comisionul de acordare existentă la Capitolul II art. 4 din contract prevede că "împrumutatul este de acord să plătească Băncii un comision pentru a acoperi cheltuielile cu privire la acordarea împrumutului(denumit comision de acordare). Comisionul de acordare este calculat ca procent aplicat la suma solicitată(minim 60 Euro sau echivalent RON/CHF) și va fi reținut din împrumut la data acordării împrumutului."

Clauza privind comisionul de acordare inserată în contractul de refinanțare la capitolul III din contract prevede faptul că împrumutatul va plăti Băncii comisionul de acordare de 5%, acesta reprezentând prețul serviciului de refinanțare a creditului.

Valoarea comisionului de acordare este clar determinată prin stipulațiile contractuale, recurenții fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă. Așadar, această clauză conține date relevante pentru a determina întinderea obligației de plată, prin raportare la suma acordată cu titlu de refinanțare, limbajul în care este definit și determinat acestcomision fiind accesibil și prefigurând contraprestațiile băncii.

Prin Hotărârea din 03.06.2010, pronunțată în Cauza C- 484/08, Caja de Ahorros Y Mote de Piedad de Madrid, C.J.U.E. consfințește dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv și în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului și caracterul adecvat al prețului sau remunerației, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Din articolul 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE reiese faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuție.

Rezumând, este de subliniat că dispozițiile contractuale referitoare la clauza în discuție îndeplinesc criteriile legale de transparență, clauza fiind clară și inteligibilă, redactate în acord cu cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenții fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unor astfel de comisioane.

În concluzie, este de relevat faptul că instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Cea de-a treia critică, subsumată aceluiași motiv de casare și care se referă la riscul valutar, nu poate fi primită.

Prin acțiunea promovată recurenții solicitat și eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Referitor la criticile ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de soluționare a cererii de înghețare a cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat acțiunea pe Legea nr. 193/2000 care nu conține dispoziții care să permită instanței să intervină în acordul de voință al părților, în sensul adaptării unor clauze contractuale în sensul solicitat prin demersurile judiciare inițiate. Asupra acestui aspect jurisprudența C.J.U.E. este constantă.

Astfel, în Hotărârea Curții din data de 14. 06.2012 în cauza C - 618/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 în procedura Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderón Camino, se prevede că atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În acest context, solicitarea recurentei, de modificare a contractului prin înlocuirea obligației esențiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligație de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului și cu o valoare a dobânzilor și comisioanelor aferente creditului în CHF apare ca lipsită de temei legal (Legea 193/2000 nu prevede o atare ipoteză) și contractual (din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceiași monedă în care a fost acordat împrumutul, și nu în RON).

Argumentele aduse de recurenți ce susțin, în mod incidental, teoria impreviziunii din perspectiva dezechilibrelor apărute după încheierea contractului, nu vor fi primite întrucât odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voință a părților, acesta presupune un risc inerent.

Recurenții nu au învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deși a invocat, formal, incidența prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției, a fost invocat ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptare a convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Cerința unui dezechilibru prezumat înfrânge însăși ideea de impreviziune și intră în contradicție cu alte reglementări din domeniul protecției consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist și consumator.

Critica privind denominarea este de asemenea, nefondată. Aceasta întrucât, potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare curente și de capital, așa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenți și nerezidenți, în valută și în moneda națională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operațiunile valutare se numără și rambursarea creditelor/a împrumuturilor. Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți, operațiuni valutare curente, operațiuni valutare de capital și operațiuni valutare între rezidenți.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidență că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Mai trebuie observat că prin Normele BNR nr. 10/2005 și nr. 20/2006 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

Ultima critică, subsumată aceluiași motiv de casare, este formulată în raport cu un aspect ce nu a format obiectul analizei instanțelor de judecată și anume clauza privind comisionul de administrare, clauză care nu se regăsește însă în contractul ce formează temeiul juridic al acțiunii în prezentul litigiu, context în care această critică este străină de cauză și nu poate fi analizată.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 213 din 31 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 213 din 31 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2021.