ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1042/2021

Ședința publică din data de 20 aprilie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 24.10.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța:

A) nulitatea clauzei abuzive prevăzută la art. 1.3. lit. a) din contract, referitoare la comisionul de acordare a împrumutului;

B) nulitatea clauzei abuzive prevăzute de art. 1.2 și de art. 5.1. din contract referitoare la dobânda variabilă, potrivit căreia:

"Dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual și este, la data încheierii contractului, cea menționată la art. 1.2. [dobânda: variabilă, calculată în funcție de indicele de referință și de marja băncii]. În cazul tipului de dobânda variabilă, aceasta se revizuiește la fiecare 3 luni în funcție de noua valoare a indicelui de referință și marja băncii, prima modificare având loc la 6 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menționată la art. 1.2. (indicele de referință: LIBOR la 3 luni; marja: 4,2% puncte procentuale pe an, variabilă). Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale";

C) nulitatea clauzei abuzive prevăzute de art. 5.4. (în totalitatea sa) din contract, care stabilește că, în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent, considerat acceptat automat de către împrumutat. În cazul majorării marjei dobânzii, ca urmare a măririi marjei băncii, împrumutatul are dreptul să declare băncii, într-un interval de 30 de zile de la comunicarea noii rate a dobânzii, că nu acceptă noul nivel al marjei. În această situație, "împrumutatul se obligă să restituie limita de creditare pe care a utilizat-o împreună cu dobânzile și comisioanele datorate până la data plății, în același interval de 30 de zile";

D) nulitatea clauzei abuzive prevăzute de art. 5.5. (în totalitatea sa) din contract potrivit căreia pentru orice sume datorate și neplătite la scadențe se vor percepe penalități stabilite sub forma unor dobânzi penalizatoare de 4% anual, peste dobânda curentă pentru creditul restant și alte sume restante și de 4% anual pentru dobânda restantă, a căror sume se vor calcula zilnic și se vor adaugă la suma ratelor lunare, cuantumul dobânzilor penalizatoare putând depăși sumele asupra cărora sunt calculate;

E) nulitatea clauzei de risc valutar prevăzute de art. 6.3. din contract, potrivit căreia împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenței să constituie suma necesară rambursărilor, în valuta prevăzută în graficul de rambursare, valuta în care a fost acordat împrumutul; caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala să ia cunoștință la data semnării contractului și, pe cale de consecință, să se dispună stabilizarea și aplicarea, pe tot parcursul derulării contractului de credit, a unui curs CHF/LEU egal cu cel existent la momentul semnării convenției de credit (19.09.2007), respectiv 1 CHF - 2,0437 RON, cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate de reclamanți, rezultate din diferența de curs, calculată începând cu data încheierii contractului și până la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunța;

F) nulitatea clauzei abuzive prevăzute de art. 7.1. lit. m), n) și o) din contract, potrivit căreia sunt cazuri de neîndeplinire de către împrumutat: "m) orice modificare negativa a situației financiare a împrumutatului; n) încălcarea de către împrumutat/coplătitor/garant/garant ipotecar a oricăreia dintre obligațiile ce îi revin în baza oricărui contract (altul decât prezentul Contract) la care împrumutatul/coplătitor/garantul/garantul ipotecar este parte sau suspendarea, rezilierea sau modificarea unui astfel de contract, dacă respectiva încălcare, suspendare, reziliere sau modificare poate afecta îndeplinirea obligațiilor asumate de împrumutat/garanți în temeiul contractului de credit; o) indiferent de motiv, oricare dintre drepturile Băncii conferite de contractul de credit sau oricare dintre documentele de constituire a garanțiilor, nu mai sunt, în opinia Băncii, apte a fi puse în executare, în conformitate cu prevederile documentelor respective ori are loc naționalizarea, exproprierea sau retragerea din circuitul civil a oricăruia dintre bunurile, drepturile sau titlurile împrumutatului/garanților";

G) nulitatea clauzei abuzive prevăzute de art. 7.2. din contract, care prevede că, în situația apariției unui caz de neîndeplinire care nu este remediat de împrumutat în mod satisfăcător pentru Bancă, în termen de 30 de zile de la notificare, Banca poate rezilia contractul fără punere în întârziere și fără intervenția instanțelor judecătorești, iar întreaga sumă a ratelor de credit și a dobânzilor aferente devine exigibilă.

Prin sentința civilă nr. 1736 din 10 mai 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 5.4 din contractul de credit, a respins excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor stipulate la art. 1.2 și 5.1 și a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea dobânzii excedentare pentru perioada 28.04.2008-28.04.2009 și a admis în parte acțiunea. A constatat prima instanță caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 5.1,7.1 lit. m) și o) din contractul de credit, a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 5.4 din contractul de credit ca fiind lipsit de interes, a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate și a obligat pârâta să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1431 din 19 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1736 din 10 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu apelanții - reclamanți A. și B..

A admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1736 din 10 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosar nr. x/2016, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă C. S.A., a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că, a respins excepția lipsei de interes a petitului privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a art. 5.4. din contract și a admis în parte acest petit, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 5.4. din contract, în ceea ce privește variația marjei; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

La 15 noiembrie 2018, recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1431 din 19 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care au solicitat admiterea căii de atac și, prin urmare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți susțin, în esență, că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale O.U.G. nr. 50/2010, ale O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și ale Legii nr. 190/1999 modificată, privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare și nu a luat în considerare hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza Andriciuc și alții contra D. S.A.

Pentru determinarea caracterului nenegociat al clauzei, la art. 4 din Legea nr. 193/2000 se prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, iar în cuprinsul art. 1 alin. (3) din aceeași lege se prevede în mod expres că se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii,

Mai mult, art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor definește clauza abuzivă ca fiind o clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Referitor la comisionul de acordare a împrumutului, recurentul A. arată că i s-a impus plata comisionului de acordare fără a avea posibilitatea de a negocia introducerea lui în contract, aducându-i în mod evident un prejudiciu patrimonial.

Recurenții consideră că acest comision este nejustificat raportat la munca depusă de Bancă pentru întocmirea dosarului de credit. Mai mult, Banca nu explică în mod clar ce reprezintă acest comision și pentru ce îl percepe, în condițiile în care acesta crește odată cu suma împrumutată. Pe de alta parte, învederează că nu există nicio diferență între procentul perceput pentru un credit ipotecar, unde întocmirea dosarului necesită mai multe resurse și cel perceput pentru un credit de consum.

De asemenea, recurenții susțin că Banca nu indică niciun criteriu pentru a verifica modul de calcul al acestui comision. Chiar în situația în care acest comision este perceput pentru acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, nu se explică cuantumul acestuia, indiferent de tipul de contract și de ce acest cuantum este raportat la mărimea sumei împrumutate și nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului.

Consideră ca în mod greșit instanța a apreciat ca fiind întemeiată perceperea acestui comision bazată pe angajarea unor resurse din partea băncii, întrucât din lecturarea clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.2, 4.3, 4.4, rezultă că aceste obligații sunt în sarcina împrumutatului, iar costurile sunt suportate separat. Astfel recurenții, și nu banca, au efectuat și suportat cheltuielile legate de instituirea ipotecii, încheierea poliței de asigurare, iar înscrierea în AEGRM a cesiunii drepturilor din contractul de asigurare este o situație ipotetică care intervine doar în cazul în care banca nu este stipulată ca beneficiară în poliță, aceasta reprezentând tot o obligație a împrumutatului. Instanța de fond a recunoscut faptul că nu reiese în mod clar existența unei contraprestații din partea băncii pentru perceperea acestei sume, însă a apreciat ca acest aspect nu reprezintă un dezechilibru contractual între împrumutat și bancă.

Mai susțin și faptul că penalitățile de întârziere la care sunt obligați prin contractul de credit sunt vădit disproporționate în comparație cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanței. Aceasta disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (2) si (3) din O.U.G. nr. 50/2010, în mod greșit instanța a reținut că nu au fost prezentate argumente în sensul în care dobânda penalizatoare este nejustificat de mare, întrucât rezultă în mod clar încălcarea dispozițiilor legale enunțate.

În concluzie, solicită anularea clauzei prevăzută de art. 5.5 din contract potrivit cărora pentru orice sume datorate și neplătite la scadență se vor percepe penalități stabilite sub forma unor dobânzi penalizatoare de 4% anual, peste dobânda curentă pentru creditul restant și alte sume restante, și de 4% anual pentru dobânda restantă a căror sume se vor calcula zilnic și se vor adaugă la suma ratelor lunare, cuantumul dobânzilor penalizatoare putând depăși sumele asupra cărora sunt calculate.

Referitor la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar înserată la art. 6.3 din contract, recurenții apreciază că această clauză nu a fost negociată direct cu consumatorul, clauza încalcă exigențele bunei-credințe și, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Având în vedere poziția de inegalitate de pe care acționează părțile și pentru a se asigura angajarea în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina Băncii, care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a consumatorului cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit și implicit cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din prevederile art. 18 din O.G. nr. 21/1992 și cele ale O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului denaturează raportul juridic obligațional prin faptul că îngreunează excesiv situația acestuia și conferă băncii un avantaj economic vădit disproporționat.

Clauza de risc valutar este o clauză abuzivă, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului, fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator, cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.

Riscul hipervalorizării CHF este suportat exclusiv de către consumator, astfel că, deși a contractat un credit în CHF, nu a primit și nu a dispus niciodată de aceasta valută, banca operând din proprie inițiativă conversia valutară a întregului credit în RON, însă restituirea se efectuează în CHF la cursul practicat de către bancă la data plății fiecărei rate, recurenții fiind obligați la cumpărarea valutei exclusiv de la pârâtă pentru o anumită perioadă de timp, întrucât aceasta valută nu era disponibilă pe piața internă; potrivit art. 977 din C. civ. din 1864 aplicabil la data încheierii contractului, interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.

Astfel, recurenții susțin că sunt aplicabile statuările CJUE din cauza C-267/13 Kasler vs. Ungaria, paragraf 59, conform cărora art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul ca termenii "obiectul principal al contractului" nu acoperă o clauza cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale.

Arată că în contractul de credit nu există nicio clauză care să explice consumatorului modul complex în care se calculează cursul de schimb CHF-RON. De asemenea, pârâta avea obligația de a explica reclamantului, anterior încheierii contractului, modul de comportare pe piața monetară a valutei CHF, să-i aducă la cunoștință că pe perioada de criza economică această monedă are tendința de hipervalorizare, așa încât consumatorul să fie conștient că momentul în care își asumă restituirea unui credit în moneda națională, dar echivalent monedei CHF pe o perioada destul de lungă, de 15 ani, va suporta riscul valutar cauzat de hipervalorizarea valutei CHF.

Prin urmare, consideră că, în cauză, nici anterior și nici în momentul încheierii contractului de credit, nu a avut loc o negociere a clauzei de risc valutar, iar în condițiile în care, pe parcursul derulării contractului, reclamantul trebuie să achite pârâtei sume apreciabile de bani decurgând din variația cursului de schimb CHF-RON, calculate atât asupra debitului principal, cât și a dobânzii lunare, există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În consecință, reținând ca instanța poate proceda la modificarea clauzei contractuale abuzive, în stabilirea situației de fapt și în aplicarea prevederilor art. 977 din C. civ. de la 1864, rezultă că obiectul contractului de credit a fost o sumă de bani în moneda națională RON, iar nu în valuta CHF.

În aceste condiții, apreciază că sunt incidente în cauză prevederile art. 1578 C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului monetar în cazul contractelor de împrumut, conform căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract; intervenind o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi scadența, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată.

Având în vedere că, în anul contractării creditului, respectiv 2007, reclamantul a primit efectiv creditul în moneda RON, la cursul de schimb CHF- RON de la data tragerii creditului, acesta trebuie să restituie aceeași sumă de bani în moneda națională RON, în echivalent CHF dar la același curs de schimb existent la data tragerii, pentru a fi respectat principiul nominalismului monetar.

Pe cale de consecință, toate sumele achitate suplimentar rezultate din diferența de curs, calculate începând cu data încheierii contractului și până la rămânerea definitivă a hotărârii în temeiul clauzei abuzive, se cuvin a fi restituite împrumutatului, acestea nefiind datorate, ca urmare a aplicării principiului menționat.

Recurenții susțin că în mod greșit instanța de apel a menținut dispozițiile instanței de fond și a respins capătul de cerere menționat pe motiv că apelanții au cunoscut faptul că o valută poate suporta variații de curs și că nu au putut face proba lipsei negocierii clauzei atacate.

Consideră că motivarea instanței este contrară considerentelor CJUE în cauza Andriciuc și alții contra D. S.A., respectiv paragrafele 44-51, solicitând instanței să constate că Banca beneficiază de un drept discreționar care conduce la formarea unui dezechilibru contractual, întrucât nu există criterii stricte și obiective în funcție de care să se poată aprecia situațiile în care banca să poată uza de respectivul drept, aceasta clauză oferind băncii dreptul exclusiv de a constata că o situație cu care se confruntă împrumutatul este de natură a conduce la imposibilitatea acestuia de a achita ratele și, ca atare, de a declara exigibilitatea anticipată a creditului.

Cu privire la nulitatea clauzei abuzive prevăzută de art. 7.2. din Contract, susțin că această clauză este una abuzivă și contravine prevederilor Legii nr. 193/2000 întrucât dă dreptul Băncii să declare creditul scadent anticipat în ipoteza în care intervine o cauză de neîndeplinire pe care împrumutatul nu o poate remedia în mod satisfăcător pentru Bancă.

Astfel, în contract se face vorbire despre apariția cauzelor de neîndeplinire, care nu privesc raporturile din contractul de credit ce face obiectul criticilor în prezenta cauză, precum și la apariția unor modificări negative a situației financiare a împrumutatului și apreciate ca atare de Bancă, fără însă a fi particularizate aceste situații în vreun mod, astfel încât, la momentul încheierii contractului de credit recurenții să aibă reprezentarea clară și neechivocă asupra situațiilor în care ar fi supus scadenței anticipate a creditului.

Nu în ultimul rând, învederează faptul că suma de 1.546 CHF, reprezentând comision de acordare credit a fost percepută de bancă prin tragere din contul creditat cu împrumutul acordat. Consecința constatării nulității absolute a clauzei referitoare la comisionul de acordare este repunerea părților în situația anterioară, respectiv restituirea comisionului de acordare în cuantum de 1.546 CHF, la cursul de schimb de la data introducerii cererii și a dobânzii legale aferente (dobânda legală penalizatoare standard conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatorie pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar fiscale în domeniul bancar) calculată de la data plății comisionului și până la data restituirii efective a acestei sume.

De asemenea, solicită instanței să oblige pârâta la restituirea dobânzii excedentare percepută în mod nelegal, pentru perioada 28.04.2008-28.04.2009, dobândă rezultată ca urmare a aplicării marjei variabile a băncii și a dobânzii legale aferente, calculată de la data plății și până la data restituirii efective a acestei sume.

Prin urmare, recurenții arată că în mod greșit instanța a constatat că nu s-a achitat dobânda excedentară. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către intimată rezultă că dobânda excedentară achitată de către reclamanți este în cuantum de 7.021,81 CHF, astfel încât solicită obligarea pârâtei la achitarea diferenței de 1.365 CHF. Apreciază că nu poate fi primit motivul neretroactivității legii întemeiate pe caracterul succesiv al prestațiilor, întrucât nulitatea clauzei are drept efect repunerea părților în situația anterioară, nefiind aplicabilă situația de excepție referitoare la prestațiile în natură, care ar face imposibilă aplicarea principiului restituito in integrum.

Prin înscrisul depus la 25 ianuarie 2019, recurenții-reclamanți au menționat că sunt de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care recursul va fi declarat admisibil în principiu.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte E. S.A., la 4 februarie 2019 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat în principal admiterea excepției nulității recursului întrucât acesta nu a fost motivat, recurenții reluând susținerile din apel și, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 04 februarie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul recurentei-reclamante și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia. Totodată, a fost prorogată discutarea excepției nulității recursului pentru termenul de judecată stabilit la 24 martie 2020.

Prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte, a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin încheierea din 30 iunie 2019, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare și, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1431 din 19 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 23 decembrie 2020, recurenta-reclamantă a formulat cerere de repune a cauzei pe rol.

Analizând recursul în cauză, din perspectiva motivelor invocate și a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că, între părți s-a încheiat contractul de credit de nevoi personale cu garanție imobiliară nr. x din 19.09.2007.

Astfel, întrucât, în cauză, clauzele atacate fac parte dintr-un contract credit de nevoi personale, iar nu dintr-un contract de credit ipotecar, așa cum acesta din urmă este definit de art. 2 lit. c) din Legea nr. 190/1999, criticile recurenților-reclamanți privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare nu pot fi primite.

Totodată, raportat la data încheierii contractului de credit, 19.09.2007, și la incidența în cauză a principiului tempus regit actum, criticile privind încălcarea O.G. nr. 50/2010 sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății.

În acest context, instanța supremă reține că, o primă critică a recurenților-reclamanți privește soluționarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei nr. 1.3 lit. a) relativă la comisionul de acordare, critică subscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în materie.

În acest context, reține că recurenții invocă încălcarea, de către instanța de apel, a normelor legale care impun standarde de transparență a clauzei contractuale din contractul de credit perfectat de părți, care impune în sarcina consumatorilor plata comisionului de acordare. În esență, se susține că această clauză nu îndeplinește cerința de transparență, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Această cerință de transparență, potrivit jurisprudenței CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzei în discuție, instanța de apel a statuat că modalitatea de redactare a clauzei ce instituie comisionul de acordare este neechivocă, fiind clar indicată suma datorată cu acest titlu, astfel încât întinderea obligației este cunoscută clar din momentul încheierii contractului chiar și unei persoane fără cunoștințe de specialitate. Astfel, a reținut că această clauză stabilește în mod precis cuantumul comisionului de acordare, metoda lui de calcul și data de exigibilitate a acestuia.

Instanța de prim control judiciar, în acord cu jurisprudența recentă a CJUE, în mod corect a statuat că Banca - intimată nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul acestui comision, fiind suficient ca natura acestor contraprestații să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 și 45). Astfel, instanța de apel a reținut că, din modalitatea de redactare a contractului rezultă rațiunea perceperii acestuia, respectiv verificarea bonității clientului și a efectuării de operațiuni în scopul acordării creditului, aceste prestații putând fi considerate în lumina caracterului complex al contractului de credit ca fiind esențiale. Mai mult, instanța de apel a reținut că există contraprestație, chiar dacă nu a fost definită expres în cuprinsul convenției.

Susținerile privind lipsa negocierii și afirmarea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanța de recurs reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Nefiind constatat caracterul abuziv al clauzei în discuție, recurenții-reclamanți nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, nici a prevederilor art. 6 din Legea 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, nici a prevederilor O.G. nr. 13/2011 privind nivelul dobânzii legale pentru obligațiile bănești.

Al doilea set de critici ale recurenților-reclamanți privește soluția instanței de apel cu privire la clauza 5.5 din contract, prin care se reglementeză dobânda penalizatoare.

Instanța supremă reține că, deși recurenții și-au subscris criticile motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în realitate, susținerile acestora nu reliefează motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci privesc reevaluarea situației de fapt reținută de către instanța de apel, cu privire la raportul dintre cuantumul dobânzii penalizatoare și cuantumul eventualului prejudiciu suferit de bancă, precum și cu privire la inexistența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorilor.

Mai mult, se constată că recurenții au reluat integral propriile susțineri din cererea de apel și din cererea de chemare în judecată, fără a contesta efectiv raționamentul primei instanțe de control judiciar.

Or, obiectul recursului îl reprezintă verificarea conformității cu normele de drept aplicabile a deciziei instanței de apel, stabilirea situației de fapt fiind atributul instanțelor devolutive, în fața cărora recurenții-reclamanți au avut ocazia să își prezinte argumentele.

Așa cum s-a arătat în preambul, criticile recurenților privind încălcarea dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010 nu pot fi primite, întrucât actul normativ pretins încălcat a intrat în vigoare la 21 iunie 2010, ulterior semnării contractului dintre părți, iar potrivit dispozițiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, "prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37

1

, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71".

Recurenții-reclamanți au criticat și soluția instanței de apel de respingere a capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 6.3 din contractul de credit de nevoi personale cu garanție imobiliară nr. x/19.09.2007. Potrivit acestei clauze, împrumutații s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF.

Criticile redate de recurenți pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE (cauza Andriciuc, C-186/16), art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 1578 C. civ. de la 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul de credit pentru nevoi personale în discuție, a cărui clauză referitoare la riscul valutar este supusă mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 19 septembrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauza contestată reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație înscrisă în art. 1584 C. civ. de la 1864. Conform acestei prevederi legale, principala obligație a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate.

Potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, obligația ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică înscrisă în contract; în materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenționale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi și a unor comisioane.

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Instanța de recurs reține că în contractul de credit nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului monetar consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absența unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864 reflectată în clauzele contestate.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva F., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, C.J.U.E. a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Rezultă din dezlegarea dată de C.J.U.E. acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă și, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive, dacă reflectă o normă națională imperativă pentru părți și de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă națională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voință contrar al părților.

Dispozițiile contestate, care prevăd obligația împrumutatului de restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederea contractuală contestată reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, convenția astfel încheiată are putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite, pentru că acea clauză, denumită de recurenți clauză de risc valutar, este exclusă de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, cum corect a reținut și instanța de apel, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține, de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu e incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, așa cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Cu atât mai mult recurenții-reclamanți nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de instanța de prim control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Criticile recurenților-reclamanți privind nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligației de informare, prevăzută de art. 18 din O.G. nr. 21/1992, în faza precontractuală nu pot fi primite. Publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Așadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârilor atacate.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligație de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce, de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza în discuție a provocat, în contradicție cu exigența de bună-credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Or, așa cum s-a arătat mai sus, o asemenea verificarea nu poate fi făcută, de vreme ce clauza care instituie rambursarea împrumutului în moneda în care a fost acordat este prevăzută de o normă supletivă, fiind exclusă din domeniul de aplicare a regimului Directivei 93/13/CEE, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF/Leu, așa cum se urmărește, nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, invocate de recurenții-reclamanți, or reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., în care Curtea a hotărât că, "atunci când constată existența unei clauze abuzive instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia".

Nu în ultimul rând, criticile vizând greșita aplicare a art. 977 C. civ. de la 1864 și tragerea creditului în altă monedă decât CHF nu pot face obiectul cercetării în calea de atac a recursului, întrucât privesc aspecte factuale ale cauzei, respectiv stabilirea voinței interioare a părților la momentul încheierii contractului și reaprecierea probelor administrate în fața instanțelor anterioare.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt, așa cum, în realitate, urmăresc recurenții-reclamanți.

Cu privire la clauza prevăzută la art. 7.1 lit. n) din contractul de credit, instanța supremă constată că recurenții-reclamanți nu au dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi subsumate motivului de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Astfel, nu au fost arătate normele de drept pretins încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel, recurenții reiterând susținerile din cererea de apel cu privire la interpretarea clauzei contractuale, reaua-credință a băncii și afirmarea unui pretins dezechilibru contractual.

Or, recursul urmărește verificarea conformității hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, stabilirea situației de fapt intrând în atribuțiile instanțelor devolutive.

O altă critică a recurenților privește soluția instanței de apel cu privire la clauza prevăzută la art. 7.2 din contractul de credit, ce reglementează posibilitatea băncii de a declara scadența anticipată a creditului. Susțin recurenții că această clauză ar fi abuzivă și ar contraveni prevederilor Legii nr. 193/2000, în special art. 4 alin. (1) din lege, întrucât ar da dreptul băncii să declare creditul scadent anticipat în ipoteza în care intervine o cauză de neîndeplinire pe care împrumutatul nu o poate remedia în mod satisfăcător pentru bancă.

Pe lângă faptul că verificarea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, anume caracterul negociat al clauzei, buna-credință și existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, presupune verificări de fapt incompatibile cu cercetarea ce se poate face în această etapă procesuală, instanța de recurs observă inexistența vreunei critici la adresa raționamentului instanței de apel din decizia atacată. Astfel, instanța de apel a reținut că această clauză trebuie interpretată prin coroborare cu prevederile art. 7.1 din contract, care arată cât se poate de clar și în mod prealabil situațiile în care banca poate proceda la rezilierea contractului.

Prin urmare, simpla nemulțumire a părții față de soluția instanței de apel, care a confirmat raționamentul primei instanțe, nu poate constitui motiv de recurs în lipsa incidenței unuia dintre cazurile de casare prevăzute în mod limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., situație neîntâlnită în cauză cu privire la clauza prevăzută la art. 7.2 din contractul de credit.

Nici criticile recurenților cu privire la soluția pronunțată asupra cererii de restituire a dobânzii excedentare percepută în perioada 28.04.2008-28.04.2009 nu reliefează o veritabilă critică de nelegalitate, de vreme ce, fără a arăta caracterul nelegal al raționamentului instanței de prim control judiciar, prin raportare la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții au pus în discuție administrarea probatoriului, respectiv înscrisul denumit "situația plăților" și graficul de rambursare, în vederea demonstrării unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele anterioare, cu privire la perceperea unei dobânzi cu aplicarea unei marje a băncii majorate față de cea de 4,2% prevăzută în contract.

În raport de considerentele mai sus reținute, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1431 din 19 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1431 din 19 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 aprilie 2021.