ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 167/2019

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 16.09.2016 sub nr. x/2016 reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. solicitând: să constate nulitatea absolută parțială a art. 1.2 și 5.1 și 5.4 din Contractul de credit nr. x/09.07.2007, care prevăd ca dobânda variabilă este compusă din "indice de referința LIBOR la 3 luni și marja 4.2% puncte procentuale pe an, variabilă" și că marja se poate modifica prin decizia unilaterala a băncii fără drept de opoziție din partea împrumutatului sub sancțiunea obligației de restituire a limitei de creditare utilizate, împreuna cu dobânzile și comisioanele datorate până la data restituirii; să constate nulitatea absolută a art. 1.3 lit. a), b) și c) din Contractul de credit nr. x/09.07.2007, prin care s-a pus în sarcina subsemnatului obligația plății următoarelor comisioane: a) comision de acordare 4.220 CHF; b) comision de rambursare anticipata stabilit ca procent: - pentru primii 5 ani (inclusiv): 2% plus dobânda aferenta primelor 6 luni considerate promoționale; - după 5 ani: 2% (minim 100 euro sau echivalent USD/RON/CHF); c) comision de conversie de 3% (minim 100 euro sau echivalent USD/RON/CHF); să fie obligată pârâta să recalculeze, începând cu luna mai 2009 și până la restituirea integrală a sumei împrumutate, dobânda contractuală aplicată Contractului de Credit nr. x/09.07.2007, cu aplicarea marjei fixe de 4,2"/, la care se adaugă indicele de referința LIBOR la 3 luni; să fie obligată pârâta la restituirea sumei reprezentând diferența dintre dobânda achitată de către reclamant și dobânda datorată în mod legal, compusă din marja fixă de 4,2% și indicele de referință LIBOR la 3 luni, începând cu luna mai 2009 și până la zi, la care se va adaugă dobânda legala aferentă, calculată de la data plăților și până la restituirea efectiva a acestui debit; să fie obligată pârâta la restituirea comisionului de acordare a creditului, în valoare de 4.220 CHF, la care se adaugă dobânda legală aferentă calculată de la data de 12.07.2007 (data tragerii creditului) și până la data restituirii acestuia; să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit, la valoarea de la data încheierii Contractului (09.07.2007), respectiv la cursul 1,8840 RON = 1 CHF; să fie obligată pârâta la recalcularea ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga durata a acestuia, și să se dispună restituirea sumelor plătite în plus, la care se va adăuga dobânda legală aferentă calculată de la data achitării ratelor lunare și până la restituirea integrală a diferenței astfel rezultate, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 641/24.02.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2016 a fost admisă în parte cererea formulată, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor din Contractul de credit nr. x/09.07.2007, în varianta inițială, art. 5.1 și 5.4 în ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica marja prin decizia unilaterală a sa și a fost obligată pârâta la restituirea către reclamant a diferenței dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată conform formulei Libor la 3 luni = marja de 4,2 % pe an, inițial convenită, de la data încheierii contractului până la data pronunțării, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data fiecărei plăți până la achitarea efectivă, respingând în rest cererea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că în data de 09.07.2007 s-a încheiat Contractul de credit nr. x între reclamant și pârâtă, pentru suma de 210.000 CHF.

Potrivit art. 1.2 din contract "dobânda creditului este calculata în funcție de indicele de referința Libor la 3 luni și marja de 4.2% puncte procentuale pe an, variabilă. Dobânda pentru primele 6 luni este de 0% puncte procentuale pe an și este promoțională. Dobânda începând cu a șaptea luna se stabilește în funcție de indicele de referința valabil la acel moment și marja băncii."

Potrivit art. 5.1 din contract, "dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menționată de art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referința și a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referința variază cu minim 0.25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia."

De asemenea, potrivit art. 5.4 din contract,"în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rata a dobânzii va fi comunicata împrumutatului prin scrisoare împreuna cu un grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat."

Prin art. 1.3. din contract banca a impus condiția acordării creditului de plata următoarelor comisioane:

a) comision de acordare de 4.220 CHF;

b) comision de rambursare anticipata stabilit ca procent: - pentru primii 5 arii (inclusiv): 2% plus dobânda aferenta primelor 6 luni considerate promoționale; - după 5 ani: 2% (minim 100 euro sau echivalent USD/RON/CHF);

c) comision de conversie de 3% (minim 100 euro sau echivalent USD/RON/CHF).

Instanța a constatat că a fost învestită cu o acțiune în nulitatea absolută a unor clauze contractuale, fiind invocate prevederile Legii nr. 193/2000. Astfel cum s-a reținut în doctrină, nulitatea este sancțiunea de drept civil care lipsește actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Prin urmare, în analiza valabilității unor clauze contractuale este necesară raportarea la legislația în vigoare la momentul încheierii contractului.

Astfel, sunt aplicabile contractelor prevederile Legii nr. 193/2000 în varianta în vigoare la dată încheierii acestora, precum și prevederile C. civ. de la 1864, în completare, având în vedere că, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa.

În ceea ce privește referirea de către reclamanți la dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, instanța a reținut că acest act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010, nu este aplicabil contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, cu anumite excepții, printre care nu se numără și clauzele contestate în prezenta cauză, redând dispozițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Tribunalul a mai reținut dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 din care reies condițiile ce se cer a fi întrunite pentru declararea ca abuzivă a unei clauze contractuale încheiată cu consumatorul: lipsa negocierii, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Cu privire la aspectul privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate, instanța a apreciat că este îndeplinită această condiție. Atunci când legiuitorul a reglementat condiția ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecției consumatorului în fața unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conținutul. Simpla semnare și acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Prin ipoteză, problema clauzelor abuzive se pune doar cu privire la contracte încheiate, respectiv semnate și acceptate de către consumator. Negocierea presupune existența unor discuții între părți și posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conținutul contractului. Or, în prezenta cauză, nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Pe de altă parte, pentru a aprecia un contract ca fiind negociat, este necesară existența unor negocieri efective, iar nu doar posibilitatea teoretică în acest sens, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piață, ale aceleiași bănci sau ale altor bănci, și nici variația, în unele cazuri, a cuantumului comisioanelor sau dobânzilor percepute de bancă, atât timp cât nu s-a făcut dovada negocierii efective a clauzelor contestate.

Nu în ultimul rând, nici existența unor proceduri interne ale băncii, care reglementează reguli privind încheierea contractelor de credit, nu fac prin ele însele dovada existenței negocierii în cazul convenției particulare deduse judecății.

Așadar, instanța a analizat în ce măsură, raportat la clauzele contestate, sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv.

În ceea ce privește clauzele privind dobânda, tribunalul a reținut următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții au contestat, în primul rând, clauzele stipulate la art. 1.2, 5.1 și 5.4 din contract, referitoare la dreptul băncii de a modifica rata dobânzii.

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 1.2 din contract, tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi declarată abuzivă.

Astfel, tribunalul a reținut faptul că prin această clauză s-a prevăzut faptul că dobânda este formată din indicele de referință - LOBOR la 3 luni și marja băncii care poate varia.

Tribunalul a arătat că această dispoziție contractuală nu este în sine abuzivă, necreând un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, faptul că o dobândă ar putea fi variabilă nu duce la concluzia că aceasta ar fi automat și abuzivă. Abuzivă este însă posibilitatea de a varia dobânda după niște criterii cunoscute doar de către bancă, neprevăzute în contract aspecte prevăzute în articolele 5.1 și 5.4.

Cu privire la art. 5.1 și 5.4 din contract, instanța a apreciat că aceste clauze îndeplinesc condițiile pentru a fi considerate abuzive.

S-a reținut deja caracterul nenegociat al contractului. Pe de altă parte, instanța a apreciat îndeplinite și celelalte condiții impuse de lege. Astfel, prin clauzele contractuale contestate, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, fără ca în contract să fie stipulat un criteriu verificabil în acest sens, existând doar mențiunea că rata dobânzii poate fi modificată în funcție de indicele de referință și marjă în funcție de decizia băncii, noțiuni care nu au fost suficient definite în cuprinsul contractului. În atare condiții, nici reclamantul, în calitate de consumator, și nici instanța de judecată nu pot realiza un control efectiv al modului în care banca poate modifica dobânda și nici nu se poate verifica dacă această modificare este oportună sau justificată. Prin urmare, s-a creat, contrar exigențelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Instanța a mai reținut că, în mod evident, banca are dreptul de a stipula în contracte o dobândă variabilă, însă, în cadrul acestui demers, trebuie să respecte dispozițiile imperative din materia dreptului consumatorului. Or, stipularea unei dobânzi variabile, fără indicarea unui criteriu obiectiv și verificabil, nu îndeplinește exigențele dispozițiilor legale din materia dreptului consumatorului, față de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Referitor la aceste clauze, instanța a reținut că relevante sunt și dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevede necesitatea unei motivații întemeiate. Or, aceasta presupune o detaliere suficientă în contract, astfel încât consumatorul să cunoască încă de la momentul încheierii contractului condițiile concrete care se constituie într-un astfel de motiv care, pentru a nu crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, trebuie să fie verificabil atât pentru consumator, cât și pentru instanța de judecată. Criteriile stipulate, respectiv evoluția pieței financiar/bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului, nu sunt clare, verificabile, ci generale.

Având în vedere constatarea nulității acestor clauze contractuale, instanța a apreciat că se justifică obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate în temeiul ei. Aceasta întrucât efectul nulității absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să rețină sumele încasate în plus prin perceperea nejustificată a unei dobânzi suplimentare. Pe de altă parte, această măsură se justifică și din prisma atingerii scopului legislației consumatorului, care este acela de a asigura repararea prejudiciului suferit de consumator, respectiv prevenirea inserării în continuare de către profesionist a clauzelor abuzive în contracte. De altfel, contractul de credit, fiind o specie a contractului de împrumut de consumație, este translativ de proprietate, astfel încât dreptul de proprietate asupra sumei acordate de bancă cu titlu de credit se transmite la împrumutat la momentul virării sale.

Astfel, s-a dispus obligarea pârâtei să restituie reclamantei sumele reprezentând diferența dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată conform ratei de LIBOR la 3 luni + marja de 4,2% pe an, inițial convenită de la data încheierii contractului la care se adaugă și dobânda legală penalizatoare calculată de la data fiecărei plăți până la achitarea efectivă.

Instanța a apreciat legale clauzele stipulate la art. 1.3 lit. a), b) și c, referitoare la comisioanele de acordare, rambursare anticipată și comision conversie.

În opinia instanței, aceste comisioane au un caracter clar și inteligibil, nefiind de natură a determina dezechilibrul impus de textul legal anterior menționat.

În legătură cu celelalte susțineri ale reclamantului referitoare la comisionul de acordare, instanța reține că este evident că pentru acordarea creditului, banca efectuează diferite activități, de evaluare a clientului, a bonității acestuia, activități numeroase și complexe, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii. În niciun caz nu se poate pretinde lipsa unor atare activități și, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percep comisionul de acordare. Pe cale de consecință, instanța apreciază că acest comision este echivalentul unor servicii.

În opinia instanței, chiar denumirea comisionului relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, respectiv activitatea de acordare a creditului. Astfel de activități au caracter complex, vizând diferite costuri și resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea comisioanelor este justificată. Pe de altă parte, legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de acordare sau de administrare a creditului, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului. Acesta din urmă trebuie să ia cunoștință, la un nivel mai general, de motivul perceperii unor anumite comisioane, neputându-se impune profesioniștilor să redea, în concret, toate activitățile prestate în cadrul serviciului. Prin urmare, în opinia instanței, pentru ca acest comision să aibă caracter clar și pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii lui nu este necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat, și anume acordarea creditului. Totodată, aceste noțiuni nu au un caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizați în limbajul curent, astfel încât nu pot pune probleme de înțelegere nici măcar din partea celui mai puțin avizat consumator.

Instanța a dedus semnificația acestor comisioane pe baza denumirii lor clare, neechivoce, care indică fără dubiu rațiunea perceperii lor: operațiunile circumscrise activităților de acordare a creditului. De altfel, nici dobânda contractuală nu a fost definită în contract, fără a se putea totuși considera că aceasta nu are caracter clar, întrucât și cel mai puțin avizat consumator are cunoștință de semnificația acesteia. Similar, și noțiunile de "acordare" a creditului sunt mai mult decât clare, ușor de înțeles de către orice consumator care, în opinia instanței, nu are niciun interes să solicite detalierea tuturor activităților întreprinse de bancă în acest sens, cu atât mai mult cu cât, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu ar putea contesta caracterul justificat al cuantumului comisioanelor în raport de valoarea reală a serviciilor efectiv prestate.

Cu privire la comisionul de convertire, prevăzut de art. 1.3 lit. c) din contractul de credit, acesta este datorat în cazul modificării condițiilor de creditare, respectiv valuta creditului. Valoarea acestui comision a fost determinată prin chiar contractul de credit, făcând obiectul unei informări corespunzătoare a împrumutatului. În cazul comisionului în discuție, prin motivarea cererii de chemare în judecată nu s-au relevat aspecte care să conducă la declararea caracterului abuziv al clauzei ce-l prevăd.

Referitor la comisionul de rambursare anticipată, prevăzut de art. 1.3 lit. b) din contract, tribunalul a reținut prevederile art. 66 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 (modificată prin Legea nr. 288/2010), conform cărora consumatorul are dreptul, în orice moment, să se libereze în tot sau în parte de obligațiile sale care decurg dintr-un contract de credit. În acest caz, consumatorul are dreptul la o reducere a costului total al creditului, această reducere constând în dobânda și costurile aferente perioadei dintre data rambursării anticipate și data prevăzută pentru încetarea contractului de credit. Potrivit alin. (2), dreptul consumatorului de a rambursa anticipat nu poate fi condiționat de plata unei anumite sume minime sau de un anumit număr de rate. Art. 67 prevede dreptul creditorului la o compensație echitabilă și justificată în mod obiectiv în caz de rambursare anticipată, o astfel de compensație nu poate fi mai mare de: a) 1% din valoarea creditului rambursată anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit este mai mare de un an; b) 0,5% din valoarea creditului rambursat anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit nu este mai mare de un an.

Ca atare, în privința clauzei art. 1.3 lit. b) operează dispozițiile legale citate, care se aplică și în situația contractelor de credit în curs de derulare, astfel cum dispune în mod expres art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Clauza fiind de drept modificată conform art. 67 din O.U.G. nr. 50/2010, în prezent neputându-se percepe acest comision decât în condițiile dispozițiilor legale citate.

Însă pentru trecut această clauză este valabilă, la momentul încheierii contractului nefiind nicio dispoziție legală care să interzică acest comision.

Prin urmare, în privința acestor clauze, acțiunea este neîntemeiată.

Instanța a apreciat nefondată și cererea de stabilire (înghețare) a cursului valutar la momentul semnării contractului. Din cuprinsul contractului de credit reiese că acesta a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni. Întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Așadar, principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată (CHF), indiferent de fluctuațiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită, indiferent de modul în care ar fi calificat contractul, comutativ sau aleatoriu. Prin urmare, nu este îndeplinită condiția stipulată la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Reclamantul a invocat faptul că riscul valutar este suportat doar de către împrumutat, însă acesta se raportează la situația intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda națională. Dacă situația ar fi fost în sens invers, respectiv dacă ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de către bancă. Astfel, nu se poate considera că există un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Nu pot fi reținute susținerile reclamantului conform cărora pârâta nu le-a asigurat o informare corespunzătoare, la momentul încheierii contractului de credit, cu privire la riscul valutar. Variația cursului valutar este o noțiune general cunoscută chiar și de către cel mai puțin avizat consumator. Este de notorietate că valuta se poate aprecia sau deprecia în raport de moneda națională, iar cauzele sunt multiple și greu predictibile.

Deși profesionistului îi incumbă obligația de informare corespunzătoare a consumatorului, exigențele la care este supus acesta trebuie păstrate în limite rezonabile. Astfel, nu se poate pretinde unui operator economic, care oferă pe piață un anumit produs sau serviciu, să consilieze clienții în sensul necontractării acestui produs sau serviciu, întrucât scopul oricărui operator economic este acela de a produce profit, de a-și comercializa produsele sau serviciile. Prin urmare, în opinia instanței, a avut loc o informare suficientă a reclamantului prin stipularea în contract a clauzelor conform cărora orice plată se va face în moneda creditului și prin notorietatea de care se bucură noțiunea de risc valutar, neputându-se impune pârâtei obligația de a-și consilia clienții în sensul neacceptării unei oferte de credit aflate în portofoliul său de servicii, în condițiile în care acordarea creditelor în valută nu a fost și nici nu este interzisă de lege.

Totodată, reclamantul s-a mărginit în a susține că pârâta avea cunoștință la data încheierii convenției de credit despre modul în care va evolua cursul leu - CHF, însă nu a produs nicio dovadă în acest sens. Simplul fapt că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar, cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată. Revenea reclamantului obligația de a dovedi că, în cauza de față, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta avea cunoștință că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil față de moneda națională și a acționat în consecință pentru a-și procura câștiguri necuvenite. Însă, nu a fost produsă nicio dovadă în acest sens, astfel încât nu se poate reține nici îndeplinirea condiției privind reaua-credință a pârâtei.

A invocat reclamantul incidența celor reținute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Kasler. Instanța a constatat însă că situația de fapt și cea juridică din prezenta pricină sunt diferite de cele avute în vedere în hotărârea respectivă. Cauza Kasler avea ca ipoteză de lucru un contract de credit în forinți și o clauză a acestuia care prevedea că determinarea valorii în valută a împrumutului se realizează la cursul de schimb la cumpărarea valutei practicat de bancă, în vigoare a data deblocării fondurilor, în timp ce o altă clauză permitea împrumutătorului să stabilească valoarea în forinți maghiari a fiecărei rate lunare la cursul de schimb la vânzare al monedei, aplicat de bancă în ziua anterioară scadenței. În acest context, împrumutatul era ținut să suporte diferențele de schimb valutar, fără însă ca vreun serviciu de schimb să fie furnizat de împrumutător. Or, este evident că nu aceasta este situația în cauza de față. În cazul contractului dedus judecății, reclamantul a contractat creditul în CHF, i-au fost virate în cont sume exprimate în CHF și are obligația de a achita ratele tot în CHF, având totodată posibilitatea de a-și procura liber această valută.

Mai mult, în prezenta cauză se contestă de către reclamant chiar moneda în care a fost acordat creditul și obligația esențială a acestuia de a restitui ratele în aceeași monedă, spre deosebire de cauza Kasler, în care se aveau în vedere clauzele care permiteau băncii utilizarea unor cursuri valutare la vânzare și la cumpărare.

Prin urmare, argumentele reclamantului întemeiate pe considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene exprimate în cauza Kasler nu sunt relevante în prezenta pricină, dată fiind diferența între situația de fapt și cea juridică.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B. S.A. solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Și reclamantul A. a formulat apel solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinței în sensul admiterii cererii de constatare a nulității absolute a art. 1.3 lit. a) din Contractul de credit nr. x/09.07.2007, restituirea comisionului de acordare a creditului în valoarea de 4.220 CHF la care se adaugă dobânda legală, admiterea cererii de stabilire a cursului de schimb valutar CHF la valoarea de la data încheierii contractului și admiterea cererii de recalcularea ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga durată a acestuia, dispunând restituirea sumelor plătite în plus cu titlu de diferență de curs valutar și a dobânzii legale aferente.

Analizând apelurile formulate, Curtea de Apel a constatat că sunt nefondate pentru următoarele argumente:

A) Criticile formulate de apelanta pârâtă vizează soluția primei instanțe de constatare a caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 5.1 și 5.4 din Contractul de credit nr. x/09.07.2007 în ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica marja prin decizia sa unilaterală și de obligare de a restitui reclamantului diferența dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată conform formulei Libor la 3 luni + marja de 4,2% pe an, inițial convenită, de la data încheierii contractului până la data pronunțării, la care se adaugă dobânda legală.

Potrivit art. 5.1 din Contractul de credit nr. x/09.07.2007 "dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual și este, la data încheierii contractului, cea menționată la art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuiește la fiecare 3 luni, în funcție de noua valoare a indicelui de referință și marja băncii, prima modificare având loc la 6 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, care, la data încheierii contractului, este cea menționată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale […]".

Conform art. 5.4 din contract "(…) În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat. (…)".

Curtea a reținut că, potrivit acestor dispoziții contractuale, dobânda variază nu doar în funcție de indicele de referință, ci și în funcție de o marjă a băncii, ea însăși variabilă, fără a se indica, prin contract, criteriile după care aceasta din urmă se poate modifica. Astfel cum însăși apelanta pârâtă a arătat, la 22.05.2009 această marjă a crescut cu două puncte procentuale, de la 4,2% la 6,2%, fiind menținută astfel până la momentul întocmirii actului adițional de aliniere a contractului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, când această marjă a devenit fixă.

În mod corect prima instanță, în analiza caracterului abuziv al acestei clauze, a avut în vedere forma Legii nr. 193/2000 în vigoare la data încheierii actului juridic.

Astfel, la data de 09.07.2007, când a fost încheiat contractul de credit, art. 4 din actul normativ avea următoarea redactare: (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive."

Față de această redactare, susținerile apelantei pârâte referitoare la includerea sau nu a clauzelor criticate în obiectul contractului nu prezintă relevanță întrucât distincția amintită este întemeiată pe forma ulterioară a Legii nr. 193/2000. Prin urmare, toate criticile apelantei pârâte care vizează excluderea clauzei privind dobânda de la analiza caracterului abuziv sunt nefondate.

În ceea ce privește susținerea apelantei pârâte în sensul că nu este îndeplinită condiția clauzei ne-negociate, curtea a reținut că negocierea presupune ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Deși apelanta pârâtă susține că înainte de semnarea contractului i-a furnizat apelantului reclamanta forma contractului, aceasta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că aceasta din urmă a avut și alte opțiuni decât cea de a adera în integralitate la clauza prestabilită sau de a o refuza tot în integralitate.

Opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv sau de a alege o altă ofertă de pe piața bancară nu echivalează cu posibilitatea negocierii, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant, care vinde produse ori prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în bloc condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Raportat la toate probele administrate și, conform art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000, la toți factorii care au determinat părțile să încheie contractul de credit, Curtea a apreciat că apelanta-pârâtă nu a dovedit faptul că apelantul-reclamant a avut posibilitatea să influențeze conținutul clauzelor contestate și nu doar să le accepte așa cum au fost formulate de bancă sau să refuze încheierea contractului.

La conceperea clauzelor în discuție apelantul-reclamant nu a avut nicio posibilitate de influențare a conținutului acestora întrucât apelanta-pârâtă a redactat oferta de contract.

Contrar opiniei apelantei-pârâte, Curtea a considerat că apelantul-reclamant nu a avut posibilitatea influențării naturii clauzelor nici în perioada ulterioară comunicării contractului de credit și până la semnarea acestuia.

În acest sens, trebuie avut în vedere că la dosar nu a fost depusă nicio probă din care să rezulte că, în perioada precontractuală, apelantului-reclamant i-a fost comunicat vreun mecanism prin care poate obține modificarea unor clauze contractuale.

Mai mult, apelanta-pârâtă nu a depus nicio probă din care să rezulte că apelantul-reclamant ar fi avut posibilitatea efectivă și concretă de a modifica clauzele contractuale contestate în sensul pe care îl dorea.

În aceste condiții, apelantul-reclamant a fost lipsit de posibilitatea unei negocieri directe și efective a clauzelor contestate.

Totodată, faptul că un consumator a ales o anumită bancă sau că dintre mai multe tipuri de credite l-a solicitat pe cel care corespundea cel mai bine nevoilor sale ori că fiecare contract conține date specifice fiecărui client nu reprezintă o dovadă a negocierii în concret a clauzelor în discuție, diferențele nefiind determinate de procesul de negociere, ci de circumstanțele personale ale fiecărui client (venituri diferite, situații familiale diferite etc.).

În consecință, conform art. 4 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 193/2000, în favoarea consumatorului operează prezumția relativă a lipsei de negociere a clauzelor contractuale, prezumție ce nu a fost răsturnată de apelanta-pârâtă prin dovada contrară în sensul că apelantul-reclamant ar fi avut, în concret, posibilitatea să modifice clauzele contractuale contestate și nu doar să le accepte, așa cum au fost formulate de bancă, sau să refuze să încheie contractul în forma propusă de apelanta-pârâtă.

Prin urmare, în cazul contractului încheiat între părțile cauzei, în mod corect, s-a constatat de către prima instanță că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de finanțare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

În prezenta cauză, contrar susținerilor apelatei pârâte se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care banca poate modifica unilateral un element important al contractului - dobânda - aspect ce contravine prevederilor art. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000.

Conform art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Or, contractul nu prevede niciun motiv pentru care variază una dintre componentele dobânzii, respectiv marja băncii, și, pe cale de consecință, procentul de dobândă aplicabil, făcând referire strict la "decizia băncii".

În acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită.

Doar astfel opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.

Prin urmare, în mod corect a stabilit prima instanță că această clauză referitoare la variabilitatea dobânzii creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor achitate în plus cu titlu de dobândă, Curtea a apreciat că în mod corect a fost admis acest capăt de cerere, având în vedere principiile efectelor nulității, întrucât clauza abuzivă nu poate fi considerată a fi produs efecte.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 480 alin. (1) C. proc. civ., a respins apelul declarat de apelanta pârâtă ca nefondat.

B) În ceea ce privește apelul declarat de reclamantul A., Curtea a reținut că au fost formulate critici cu privire la constatarea caracterului abuziv a clauzei privind comisionului de acordare și restituirea acestuia, stabilizarea cursului de schimb la nivelul de la momentului încheierii contractului și restituirea sumelor de bani plătite în plus cu titlu de diferență de curs valutar.

Referitor la comisionul de acordare Curtea a reținut că potrivit art. 1.3 lit. a) din Contractul de credit x/09.07.2007, pentru creditul acordat împrumutatul va plăti băncii un comision de acordare de 422 CHF care se achită la data tragerii creditului.

Curtea a apreciat, contrar criticilor apelantului-reclamant, că nu sunt îndeplinite condițiile existenței unui dezechilibru semnificativ și relei-credințe, cu privire la această clauză.

În primul rând, reține că prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare nu produc un dezechilibru economic între părți.

Așa cum rezultă din chiar denumirea sa, comisionul de acordare este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, respectiv:

- informarea clientului

- întocmirea dosarului de credit

- analiza și decizia cu privire la cererea de credit

- semnarea contractului de credit

- acordarea efectivă a creditului.

Toate activitățile enumerate mai sus au fost desfășurate de către bancă în vederea acordării creditului pe care l-a solicitat apelantul-reclamant.

Ca atare, toate aceste operațiuni nu ar fi fost executate de bancă dacă apelantul-reclamant nu formula cererea de creditare.

Nu poate conduce la concluzia că banca nu a prestat niciun serviciu în schimbul perceperii comisionului de acordare susținerea apelantului - reclamant potrivit căreia modalitatea de calcul al acestui comision este raportată la valoarea creditului, deși prestațiile executate de bancă implică o cheltuială standard.

În cazul în care apelantul-reclamant consideră că valoarea comisionului de acordare este prea mare, Curtea a subliniat că nu se poate fundamenta constatarea caracterului abuziv al clauzei contestate pe eventuale argumente/susțineri/apărări prin care se pune în discuție o inadecvare a prețului față de serviciile furnizate întrucât dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 interzic acest lucru.

În al doilea rând, Curtea a apreciat că prin clauzele referitoare la comisionul de acordare nu a fost afectată situația juridică a apelantului-reclamant, acesta nefiind pus într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național.

În acest sens, trebuie observat că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit. Prin urmare, nu există niciun drept care să fie prevăzut în legislația națională și al cărui conținut să fi fost restrâns ori a cărui exercitare să fi fost împiedicată prin stipularea clauzei referitoare la comisionul de acordare.

Prin această clauză nu a fost impusă în sarcina apelantului-reclamant o obligație suplimentară față de cele existente în legislația națională din moment ce în art. 15 din Legea nr. 190/1999 se prevede că se pot pune în sarcina împrumutatului cheltuielile aferente întocmirii dosarului de credit și constituirii ipotecii/garanțiilor aferente.

Or, serviciile enumerate mai sus ca fiind aferente comisionului de acordare se încadrează în acest tipuri de cheltuieli permise de art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Cu privire la dispozițiile pct. 1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, acestea prevăd că "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale".

Nu sunt incidente dispozițiile pct. 1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 întrucât prin dispozițiile art. 1.1 lit. b) și art. 6.1 din contract nu este stabilit dreptul exclusiv al băncii de a interpreta clauzele contractuale, ci este stabilită obligația apelantului-reclamant de a achita un comision de acordare.

În aceste condiții, nu se poate susține că banca ar fi încălcat dispozițiile pct. 1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește transparența clauzei referitoare la comisionul de acordare, Curtea a apreciat că aceasta este clară și inteligibilă.

Obligația de transparență presupune utilizarea unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Cerința privind transparența clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical, prezentând o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența și posibilitatea ca un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl privește (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Curtea a apreciat că apelantul-reclamant a fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare în sumă de 4220 CHF, plătibil integral la data tragerii creditului.

Valoarea comisionului de acordare și data scadenței au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă cu ușurință din denumirea sa, așa cum a fost menționat mai sus.

Împrejurarea că în cuprinsul clauzei contractuale nu s-au detaliat demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului nu poate conduce la concluzia că apelantul-reclamant nu a avut posibilitatea să prevadă care sunt aceste demersuri.

În acest sens, trebuie observat că este absolut firesc ca banca să informeze clientul cu privire la produsele sale, să urmărească întocmirea dosarului de credit, să analizeze cererea de credit/înscrisurile atașate, să ia o decizie cu privire la acordarea creditului, să facă demersuri pentru semnarea contractului de credit și să pună la dispoziție clientului creditul acordat.

Ca atare, apelantul-reclamant putea să prevadă că banca va efectua toate demersurile menționate mai sus pentru procesarea cererii sale de credit.

În ceea ce privește obligația de informare, Curtea a remarcat că, potrivit art. 18 din O.G. nr. 21/1992 și art. 45 din Legea nr. 296/2004, consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare, oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice și de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și securitate.

Obligația de informare presupune acordarea de către profesionist a tuturor informațiilor referitoare la caracteristicile serviciilor/produselor furnizate.

Este adevărat că în cuprinsul contractului de credit nu au fost identificate în mod expres serviciile pe care le prestează banca în vederea acordării creditului.

Însă, așa cum a fost argumentat mai sus, apelantul-reclamant a fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea comisionului de acordare.

În aceste condiții, Curtea a constatat că prin clauza referitoare la comisionul de acordare prevăzută la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Nu este îndeplinită nici condiția relei-credințe întrucât, raportat la toate circumstanțele prezentei cauze, Curtea a apreciat că existau premise ca apelanta-pârâtă să considere că apelantul-reclamant ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, clauzele referitoare la comisionul de acordare.

În acest sens, trebuie observat că banca a acționat corect și echitabil în stabilirea acestor clauze contractuale întrucât nu a urmărit perceperea acestui comision fără a presta vreun serviciu.

Valoarea comisionului de acordare și data scadenței au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă cu ușurință din denumirea lui.

Totodată, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea creditului.

În consecință, nu se poate considera că este îndeplinită condiția relei-credințe prin inserarea clauzelor referitoare la comisionul de acordare.

În concluzie, Curtea a apreciat că în mod corect a reținut prima instanță că nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv și nulității clauzei referitoare la comisionul de acordare prevăzută la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit.

În ceea ce privește criticile formulate cu privire la soluția de respingere a capătului de cerere privind stabilizarea cursului de schimb la data încheierii contractului, Curtea a apreciat că sunt nefondate.

În primul rând Curtea a reținut că apelantului reclamant i s-a acordat un credit de nevoi personale în valoare de 211.000 CHF.

În al doilea rând a reținut că potrivit art. 6.3 din contract împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenței să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare (CHF). Prin urmare, această dispoziție contractuală reprezintă o transpunere a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ., așa cum în mod corect a reținut și prima instanță.

Curtea a reținut că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017. Astfel, în considerentele acestei decizii a Curții Constituționale s-a reținut că dispozițiile art. 1578 C. civ. au caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens. Cu alte cuvinte, principiul nominalismului nu se aplică acelui contract în care părțile au convenit în mod expres să înlăture incidența normei din C. civ. sau acelui contract în care părțile au convenit în mod indirect derogarea de la acest principiu, introducând o clauză de indexare, al cărei scop este menținerea valorii reale a obligațiilor pe tot timpul executării lor. În cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii menționate, devine incidentă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 C. civ. de la 1864.

Prin urmare, în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost acordat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă deci o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea în moneda străină.

Prin urmare sunt neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect stabilizarea cursului de schimb la cursul din momentul încheierii contractului și restituirea sumelor achitate în plus.

În primul rând, Curtea a reținut că nu este abuzivă clauza contractuală inserată la art. 6.3 care prevede efectuarea plăților în moneda în care a fost acordat creditul, respectiv CHF.

În aceste condiții, raportat la principiul accesorium sequitur principale, sunt neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect stabilizarea cursului de schimb la cursul din momentul încheierii contractului și restituirea sumelor achitate în plus.

Curtea a apreciat că nu se poate dispune stabilizarea cursului de schimb la valoarea de la data încheierii contractului de credit.

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis în cauza Banco Espanol de Crédito că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modif