ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 551/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța:

- 1. să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută cu privire la clauza de la art. 1.3 lit. a) (comision acordare credit) din contractul de credit nr. x din data de 2 iunie 2008 și să se dispună restituirea sumei de 2006,8 euro (sumă încasată în baza acestei clauze) și achitarea dobânzii legale, începând cu data plății, până la data restituirii;

- 2. să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută cu privire la clauza de la art. 1.3 lit. c) (comision conversie) din același contract;

- 3. să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută cu privire la clauzele de la art. 1.2, art. 5.1, art. 5.3 și art. 5.4 din același contract, cu privire la modul de calcul al dobânzii și să fie obligată pârâta la restituirea sumei încasate cu titlu de dobândă;

- 4. să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută cu privire la clauza de la art. 6.3 (clauza de risc valutar) din același contract, cu consecința înghețării cursului de schimb la valoarea din momentul încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului pe toată perioada de valabilitate a contractului.

Prin sentința civilă nr. 2506 din data de 5 septembrie 2018, Tribunalul București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, instanță pe rolul căreia a fost înregistrat dosarul, sub numărul x/2018

Prin sentința civilă nr. 11830 din data de 28 noiembrie 2018, Judecătoria Sectorului 2, secția Civilă a declinat competența de soluționare a cauzei către Tribunalul București - secție civilă.

Judecând conflictul negativ de competență astfel ivit, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a pronunțat sentința nr. 140 din data de 21 decembrie 2018 în dosarul nr. x/2018, stabilind competența de soluționare a cererii formulate de reclamanți în favoarea secției a VI- a Civilă a Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 442 din 25 februarie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, cererea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută cu privire la clauzele de la art. 1.3 lit. a) (comision acordare credit), art. 1.3 lit. c) (comision conversie) și art. 1.2, art. 5.1 și art. 5.4 (numai în ceea ce privește posibilitatea revizuirii marjei băncii) din contractul de credit nr. x din data de 2 iunie 2008 și a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 2006,8 euro, achitată cu titlu de comision de acordare, precum și dobânda legală calculată față de această sumă, începând cu data 2 iunie 2008, până la restituirea integrală a debitului principal, respingând, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând anularea, în parte, a acesteia, în sensul admiterii, în tot, a cererii de chemare în judecată.

Intimata-pârâtă a formulat apel incident, prin care a solicitat schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul respingerii, în tot, a cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub numărul de dosar x/2019

Prin decizia civilă nr. 1402 din 23 septembrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți B. și A. împotriva sentinței civile nr. 442 din 25 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

A admis apelul formulat de apelanta-pârâtă C. împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a înlăturat dispoziția de constatare a caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei de la art. 1.3 lit. c) privind comisionul de conversie.

A menținut, în rest, sentința apelată.

A obligat apelanții-reclamanți să plătească apelantei-pârâte suma de 20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâta C. S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1042 din 23 septembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 14 februarie 2020.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă (denumită si "Banca") a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969, 1584 și 1578 C. civ. din 1864, ale art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 4 și 6 din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, cu referire la împrejurarea că, prin decizia recurată, au fost modificate substanțial obligațiile intimaților, în sensul modificării modului de calcul al dobânzii.

În esență, recurenta-pârâtă a susținut că intimații-reclamanți au avut inițiativa încheierii contractului de credit și dreptul de a opta pentru diferitele tipuri de credite acordate de bancă.

În ceea ce privește justificarea caracterului variabil al dobânzii, preferat de consumatori, recurenta a precizat că, potrivit contractului de credit, dobânda variază în funcție de indicele de referință și marja Băncii.

Ulterior alinierii contractului de credit noilor prevederi legislative ce au urmat O.U.G. nr. 50/2010, rata dobânzii a fost stabilită în funcție de indicele de referință LIBOR Ia 3 luni, la care s-a adăugat marja fixă a Băncii, despre care recurenta a susținut că nu mai poate fi modificată, decât urmare unor prevederi legislative care ar impune o atare modificare.

A arătat că agrearea unei dobânzi cu caracter variabil, raportat la criteriul descris în contractul de credit (indicele de referință și marja Băncii), corespunde întru totul prevederilor legale aplicabile în momentul încheierii contractului de credit.

Precizând că, în anul 2010, contractul de credit a fost aliniat prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, a considerat că problema caracterului abuziv al clauzei privind dobânda variabilă s-ar putea pune, ipotetic, numai până în anul 2010 (anterior modificării contractului de credit).

În acest sens, recurenta-pârâtă a precizat că în mod greșit a reținut instanța de fond faptul că "nu poate fi considerat acceptat tacit actul adițional de aliniere la cerințele O.U.G. nr. 50/2010, cată vreme nu s-a făcut dovada informării împrumutatei despre modificările aduse de acesta", întrucât, în realitate, informarea reclamanților din prezenta cauză (și a tuturor clienților Băncii) s-a realizat, potrivit art. 11 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 50/2010, prin afișarea notificării în unitățile teritoriale ale Băncii, la loc vizibil, prin postarea notificării pe site-ul Băncii, prin circularea textului sumarizat al notificării pe chitanțele emise de ATM-urile Băncii și pe aplicația de D..

A arătat că, înainte de expirarea perioadei prevăzute pentru implementarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, recurenta a întocmit actele adiționale de aliniere, pe care clienții Băncii erau invitați să le studieze și care vizau modificări referitoare la următoarele clauze:

• clauza, privind rata dobânzii/dobânda aferentă creditului (rata dobânzii a.fost stabilită în funcție de indicele de referință agreat prin contract, la care se. adaugă marja fixă a Băncii de la momentul alinierii, în acord cu art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, pe toată perioada derulării contractului de credit);

• clauza privind marja Băncii (în actele adiționale s-a stipulat că Banca poate modifica valoarea marjei fixe menționate în actele adiționale, doar ca urmare a unor modificări legislative care impun în mod expres acest lucru).

În plus:

a) s-a eliminat comisionul de rambursare anticipată a creditului;

b) s-au modificat prevederile privind dobânda penalizatoare ce putea fi percepută de Bancă pentru anumite situații speciale;

c) s-a introdus un comision unic pentru serviciile prestate la cererea împrumutatului de 30 EUR sau echivalent în RON, perceput la momentul încheierii actului adițional cu privire la serviciul solicitat.

Deoarece intimații-reclamanți nu au notificat recurenta privind neaplicarea modificărilor reglementate de O.U.G. nr. 50/2010 la contractul de credit, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, conform art. II alin. (2) din acest act normativ, actul adițional de aliniere a fost acceptat tacit.

Ca urmare, modificările operate în temeiul actelui adițional de aliniere au fost în mod legal aplicate, contractul de credit fiind aliniat la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 și modificat implicit.

Făcând trimitere la dispozițiile art. 7 pct. 15 și 95 din același act normativ, recurenta a arătat că în textul O.U.G. nr. 50/2010 nu exista o prevedere expresă referitoare la obligația recurentei de a trimite scrisori recomandate consumatorilor referitor la semnarea acestor acte adiționale, existând doar obligația de diligență privind informarea consumatorilor, nu și obligația de rezultat, în sensul de a garanta primirea de către consumator a notificării de a se prezenta la Bancă, în vederea semnării actului adițional de aliniere.

Astfel, conform art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale de aliniere este considerată acceptare tacită de către consumator.

Prin raportare la prevederile art. 970 din C. civ. din 1864, recurenta a considerat că a acționat cu bună-credință cu privire la obligația de diligență privind informarea consumatorilor, recurgând la multiple canale de informare, potrivit normelor legale, în corelare și cu strategia și resursele sale în acest sens.

În plus, conform principiului echilibrului prestațiilor contractuale, recurenta a apreciat că și consumatorul are obligația de informare continuă, pe durata relației de afaceri cu Banca, referitor la orice aspecte cu incidență asupra relației client - Bancă, prin modalitățile de informare puse la dispoziție consumatorilor de Bancă și menționate în Condițiile Generale de Afaceri ale Băncii.

Având în vedere aceste aspecte, recurenta a susținut că și-a îndeplinit în mod corect și complet obligațiile de a-și informa clienții privind aducerea contractelor lor în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

A mai susținut că prețul unui serviciu (așa cum sunt costurile asociate obiectului contractului) nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, clauzele fiind exprimate clar și inteligibil, iar o interpretare contrară contravine dreptului european.

A invocat dispozițiile art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (ex-articolul 249 TCE), potrivit cărora "directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale, competența în ceea ce privește forma și mijloacele" și a menționat că, în încercarea de a transpune Directiva 93/13/CEE în legislația din România, Legea nr. 193/2000 a realizat o traducere eronată a alin. (2) al articolului 4 al directivei, situație în care instanța trebuie să dea prioritate textului mult mai clar al directivei, care instituie obligația ca acele clauze privitoare la prețul unui serviciu (dobânda și comisioanele în cazul contractelor de credit) să nu facă obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

A făcut referire la decizia nr. 485/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în care s-a reținut că:

"Reclamarea situației de fapt făcută de recurenți la aproximativ 4/5 ani de la încheierea contractelor, anume că ei nu au înțeles modul în care se stabilește întinderea obligației lor de plată pe componenta dobânzii variabile, nu poate fi acceptată. Elemente esențiale ale contractului au fost înțelese și acceptate ca fiind corecte, complete și transparente la semnarea împrumutului, iar în condițiile m care banca nu a schimbat politica sa de stabilire a dobânzii contractuale, nu poate fi acceptat că au devenit dintr-o dată incorecte, incomplete-și opace. Reglementarea contractuală a unei dobânzi variabile nu este, per se, un mecanism interzis de vreo normă legală sau de vreun regulament al BNR. Art. 948 pot 3 coroborat cu art. 964 din vechiul C. civ., nu sunt temeiuri care să interzică acest mod de determinare a dobânzii variabile într-un contract de credit. Prin simpla referire la aceste articole, se acceptă de către împrumutați că dobânda este o componentă esențială a prețului creditului, punându-se problema aplicării primei condiții de la art. 4 din Legea nr. 193/2000."

Pentru aceste motive a solicitat instanței să aplice prevederile art. 4 alin. (5) al Legii nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

Totodată, a considerat recurenta că dispozițiile contractuale analizate nu pot fi considerate abuzive nici prin raportare strict la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Făcând referire la textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum și la decizii de speță pronunțate de secția a II-a Civiă a Înaltei Curți (decizia civilă nr. 558/2017, decizia nr. 485/2017, amintită anterior), recurenta a susținut că niciuna dintre condițiile cumulative prevăzute de textul legal menționat nu este îndeplinită în cauză.

Cu privire la condiția clauzei ne-negociate cu consumatorul, a arătat că aceasta nu este îndeplinită în speță, deoarece intimații erau liberi să refuze încheierea contractului în condițiile propuse și să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiași bănci sau ale altor bănci.

A subliniat că prevederile clauzelor contestate de reclamant: (i) sunt clare și fără echivoc (sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil); (ii) au fost însușite de către împrumutat prin semnarea contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 din C. civ. din 1864 și (iii) au constituit un element determinant la formarea voinței. de a contracta.

Totodată, a considerat că nu sunt îndeplinite nici celelalte două condiții pe care legea le impune pentru ca astfel de clauze să fie considerate abuzive, condiția clauzei contrare bunei-credințe și condiția creării unui dezechilibru contractual semnificativ.

A arătat că noțiunea de "dezechilibru semnificativ" depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de supremație la încheierea contractului, iar în privința criteriului bunei-credințe, în conformitate cu dispozițiile art. 970 C. civ., a susținut că această poziție contractuală reprezintă acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, noțiunea fiind clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007, prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive.

În acest sens, a arătat că dispozițiile art. 4-7 ale Legii nr. 363/2007 conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000.

În opinia recurentei, instanța trebuie să analizeze conduita sa prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, iar, în speță, intimații-reclamanții nu au făcut dovada unor astfel de practici, pentru a răsturna prezumția de bună-credință instituită de art. 1899 alin. (2) din C. civ.

În ceea ce privește criteriul echilibrului contractual, a considerat, din perspectiva dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE, care reglementează noțiunea de "dezechilibru semnificativ", că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebui să dovedească faptul că acesta a devenit lipsit de utilitate în ceea ce-1 privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

A precizat că, în cauza de față, o astfel de dovadă nu a fost produsă și, de altfel, nici nu ar putea fi produsă, ținând cont de împrejurarea că intimații-reclamanții au cunoscut, încă de la momentul încheierii contractului de credit, termenii în care acesta urma să se deruleze.

În concluzie, recurenta a susținut că în speță nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale denunțate de către reclamanți să fie considerate abuzive.

Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat "excepția inadmisibilității motivelor de recurs", întrucât criticile formulate de recurenta-pârâtă nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În subisidar, au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 23 septembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Intimații-reclamanți au depus un punct de vedere asupra raportului întocmit, prin care au invocat excepția tardivității recursului.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2021, Înalta Curte a respins excepțiile tardivității și nulității recursului și a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 10 martie 2021, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerentele:

Recursul pendinte privește soluția dată capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv și nulității clauzelor de la art. 1.2, art. 5.1 și art. 5.4 din contractul de credit numai în ceea ce privește posibilitatea băncii de a revizui în mod unilateral marja, ca element component al dobânzii.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, făcând o aplicare greșită prevederilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale ce reglementează dobânda, având în vedere că acestea au fost redactate în mod clar și inteligibil, nefiind astfel necesare explicații suplimentare cu privire la mecanismul evoluției dobânzii prevăzute de art. 5.1, art. 5.4 din contractul de credit.

Așadar, în ceea ce privește clauza inserată la art. 5. 1 coroborată cu art. 5.4 din contractul de credit nr. x/02.06.2008, se constată că soluția de constatare a caracterului abuziv și a nulității absolute de către cele două instanțe este legală și temeinică.

Clauza de la art. 1.2 prevede că dobânda este variabilă, calculată în funcție de indicele de referință și de marja băncii, Libor la 3 luni și marja de 4,9 puncte procentuale pe an.

Totodată, clauza de la art. 5.1 prevede că dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual și este, la data încheierii contractului, cea menționată la art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuiește la fiecare 3 luni în funcție de noua valoare a indicelui de referință și marja băncii, prima modificare având loc la 6 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menționată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia.

Iar clauza de la art. 5.4 din contractul de credit, prevede că indicele de referință (în funcție de care poate varia dobânda) este o informație publică și că revine împrumutatului obligația de a urmări fluctuațiile acestui indice și a de a se prezenta la bancă pentru a primi noul grafic de rambursare, iar în cazul modificării marjei, banca va comunica împrumutatului prin scrisoare noua rată a dobânzii și graficul de rambursare aferent care va fi considerat acceptat automat de către acesta.

Clauzele de la art. 1.2, referitoare la caracterul variabil al dobânzii și cele prevăzute la art. 5.1 și 5.4 în privința caracterului variabil al marjei băncii, cuprinse în contractul de credit nr. x/02.06.2008, au caracter abuziv întrucât permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii în lipsa unor indicatori obiectivi, independenți de voința sa, contrar cerințelor bunei-credințe.

Aceasta deoarece, conform precizărilor pârâtei, marja băncii din componența dobânzii a fost majorată de la 4,9 p.p. la 6,9 p.p., la data de 22 mai 2009, iar la dosarul cauzei nu a fost depusă scrisoarea prin care reclamanții să fi fost informați cu privire la noua rată a dobânzii, conform art. 5.4 teza a doua din contract.

Nu poate fi primită critica recurentei - pârâte privitoare la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, în forma în vigoare anterior datei de 02.01.2011, potrivit cărora:

"(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență.

(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale.

(4) Se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept.

(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită."

Cu privire la teza acceptării tacite a actului adițional prin care pârâta a susținut că s-a conformat prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, instanța de apel a reținut, în mod corect, că nu se poate considera că instituția creditoare a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actului adițional, în al cărei conținut se menționa valoarea ratei dobânzii pentru creditele cu dobândă revizuibilă/variabilă ca fiind Rd=Libor 3 luni + marja băncii pentru credite în CHF, marja fiind determinată ca diferență între valoarea ratei dobânzii variabile în vigoare la momentul aplicării dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 și valoarea indicelui de referință valabil la același moment.

Nu se poate aprecia că raționamentul instanței de apel ar fi viciat de greșeli de interpretare a textului legal anterior redat, respectiv de o pretinsă confuzie între obligația de diligență pentru informarea consumatorului, stabilită de lege în sarcina creditorului (comunicarea cu privire la semnarea actelor adiționale), cu o obligație de rezultat (recepționarea notificării), căci a depune toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale presupune tocmai a dovedi că informarea a ajuns la destinatar, i-a fost efectiv făcută cunoscută acestuia, consumatorul semnând sau nu, ulterior, actul adițional.

Despre o obligație de rezultat, în sensul invocat de recurenta - pârâtă, s-ar putea vorbi numai dacă instanța de apel ar fi reținut în sarcina creditoarei obligația de a obține semnarea actului adițional de către consumatori, premisă nerealizată în cauză.

Cât privește distincția pe care Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori o face prin art. II alin. (2) între încheierea expresă a actului adițional - caz în care nu este posibilă denunțarea - și actele adiționale considerate acceptate tacit, care pot fi denunțate, susținerile recurentei, deși corecte, nu pot avea nicio înrâurire asupra soluției pronunțate în apel, în condițiile în care, așa cum s-a arătat mai sus, nu ne aflăm în prezența unui act adițional însușit tacit.

Este de subliniat faptul că toate constatările factuale ale instanței de apel și evaluarea probelor administrate reprezintă aspecte de temeinicie a hotărârii, care nu intră în sfera controlului de legalitate ce se exercită în recurs.

Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a dobânzii variabile, prevăzut de art. 1.2 și de art. 5.1, 5.4 din contract nu oferă împrumutaților posibilitatea de a prefigura condițiile în care variază cuantumul dobânzii variabile, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noțiunile utilizate nefiind apte a satisface exigențele de previzibilitate și claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condițiile în care se va modifica cuantumul dobânzii, context, în care se reține că, clauzele în discuție sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei credințe.

Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât și mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forței obligatorii a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forța obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel se justifică obligația impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar și inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menționată, CJUE a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut, de asemenea, că în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, că este esențial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condițiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul reclamanților.

Dobânda, ca element esențial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituția de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent și obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților este evident, precum și semnificativ, pentru că se referă la unul din costurile contractului.

Recurenta se prevalează de actul adițional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 din 17.09.2010, susținând că în cuprinsul acestuia a fost prezentată modalitatea de calcul a dobânzii, faptul că este guvernată de art. 37

1

din O.U.G. nr. 50/2010 și că a înlocuit dispozițiile convenite inițial de către părți, în condițiile în care în fața instanțelor de fond nu a făcut dovada probatorie, astfel că susținerile sale nu au fost primite.

Totodată, susținerile recurentei-pârâte care stau la baza justificării nevoii sale de majorare a dobânzii variabile aferente creditului acordat și a dreptului său de a o revizui în mod unilateral, precum și cele referitoare la faptul că nu există nicio dispoziție legală care să limiteze sau să interzică modalitatea de clacul a dobânzii variabile nu pot fi primite.

Echilibrul contractual care trebuie verificat de instanță în baza dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 este unul juridic, iar nu economic.

Instanța de judecată nu poate cerceta echilibrul economic, întrucât nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unor nevoi și a utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

Puterea discreționară a băncii de modificare a ratei dobânzii, în lipsa unor criterii clare și inteligibile pe baza cărora consumatorul să poată evalua consecințele economice, este cea care este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

În consecință, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci lipsa de transparență în modificarea ratei dobânzii.

Totodată, inserarea unei astfel de clauze, care, coroborată cu posibilitatea pe care banca și-a rezervat-o implicit și în mod intenționat de a se raporta discreționar, fără consultarea prealabilă a reclamanților și fără acordul acestora, la oricare din indicii financiari obiectivi, contravine obligației de informare care îi incumbă acesteia.

Faptul că recurenta-pârâtă a procedat la înmânarea unui grafic de rambursare și că reclamanții au posibilitatea de a denunța contractul de credit nu este de natură a exclude incidența prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și a celor de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, obligația de transparență a acestui drept al băncii de modificare a ratei dobânzii fiind necesară a fi prezentată în cuprinsul contractului de credit, deoarece întinderea drepturilor și a obligațiilor trebuie să fie cunoscută sau cel puțin determinabilă încă de la încheierea acestuia, pentru putea fi prevăzute consecințele economice în ceea ce privește patrimoniul reclamanților.

Critica, potrivit căreia, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 969 C. civ., art. 4 din Legea nr. 193/2000 și din lista anexă la Legea nr. 193/2000 pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda variabilă se constată, de asemenea că este nefondată.

Totodată, se constată că nu poate fi reținută apărarea recurentei întemeiată pe dispozițiile pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestei prevederi legale, chiar dacă ar exista o motivație întemeiată pentru modificarea ratei dobânzii, motivație legată de variația indicilor bancari ori de creșterea costurilor de creditare și în general de evoluții ale pieței financiar-bancare, aceasta nu prezintă relevanță, cât timp respectivele motive nu au fost prevăzute în contract.

Prin urmare, așa cum s-a arătat, se constată că nu a fost depusă notificarea de majorare a marjei cu 2 puncte procentuale, astfel că nu rezultă care a fost motivația întemeiată care a condus la majorarea ratelor de dobândă, respectiv mecanismul care să justifice noul procent de marjă.

Așadar, criticile formulate de recurenta-pârâtă în privința acestor clauze, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite, întrucât cu referire la acest tip de clauze s-a pronunțat în mod constant CJUE în sensul neincluderii în vreuna dintre categoriile vizate de art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE și implicit nici în categoriile menționate în norma de transpunere - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a reținut CJUE hotărârea pronunțată în cauza C 472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referința verificabili, menționați în contract.

Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative si de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca și legea, având forța obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în situația expresă din contract.

Înalta Curte va înlătura și criticile prin care se susține că au fost greșit aplicate prevederile art. 970 C. civ. raportat la dispozițiile Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor.

Astfel, art. 970 din C. civ. din 1864 se referă la efectele convențiilor și nu la buna-credință, iar noțiunea de bună-credință în materia contractelor de credit încheiate cu consumatorii trebuie interpretată și raportat la jurisprudența europeană, nu numai la dispozițiile C. civ.. Or, în Cauza C-415/11 Aziz s-a reținut că relativ la problema cerinței de bună-credință, se impune a se verifica dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauzele în discuție în urma unei negocieri individuale. Prin decizia recurată s-a reținut pe de o parte caracterul nenegociat al contractelor, iar pe de altă parte că principiul bunei-credințe nu a fost respectat tocmai pentru că revizuirea ratei dobânzii este un drept prevăzut numai în favoarea băncii, nu și în favoarea consumatorului.

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), "vânzătorul, în cazul de față Banca, trebuie să informeze consumatorii despre prețul final al produsului (creditul acordat) și să ofere toate informațiile și documentele care trebuie să însoțească produsul". Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiția pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator.

Cu alte cuvinte, Banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-l informeze pe contestator cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informații exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variația dobânzii trebuie calculată în mod expres contract cu precizarea periodicităților/și/sau condițiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât și în sensul reducerii acesteia. În plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcție de care se calculează cuantumul dobânzii.

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecății, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerința de preț și plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Așadar, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzei înscrise în 5.1 din contractul de credit acesta nefiind redactat într-un limbaj clar și inteligibil, din perspectiva cerințelor impuse de Legea nr. 193/2000, întrucât, astfel cum în mod corect s-a reținut de instanța de apel, modificarea clauzei referitoare la dobândă a fost efectuată de bancă în detrimentul recurenților-reclamanți, prin mărirea marjei de la 4,9% la 6,9%, acest fapt fiind de natură a determina creșterea dobânzii stabilite inițial prin contractul de credit.

În ceea ce privește remediul aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 1402 din 23 septembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 1402 din 23 septembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2021.