ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 460/2021

Ședința publică din data de 24 februarie 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 4 noiembrie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. - membră a C., să se constate nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5 pct. 1 lit. a) din contractul de credit nr. x din 8 iulie 2008; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate cu titlu de comision de administrare, respectiv suma de 5.761 RON, la care se adaugă dobânzi legale calculate de la data plății acestui comision, până la rambursarea integrală a sumei; să se constate nulitatea absolută a clauzei privind valuta creditului și a clauzei prevăzute la art. 9 pct. 1 din contract; să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv calcularea și plata ratelor la valoare în RON a francului elvețian valabilă la data semnării contractului; să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferența de curs valutar valabil la momentul semnării contractului și cel practicat la momentul efectuării fiecărei plăți, respectiv a sumei de 91.008 RON, la care se adaugă dobânzile legale și să se constate nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 10.1.9 din contractul de credit, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4292 din 14 iulie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5 pct. 1. lit. a) și art. 10.1.9 din contractul de credit nr. x din 8 iulie 2008, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.761 RON, reprezentând comision de administrare și a dobânzii legale calculate de la data încasării comisionului până la data restituirii integrale și la plata sumei de 1.800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A. și pârâta B. S.A. - membră a C..

Prin decizia civilă nr. 1841A din 26 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 450 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. și pârâta B. S.A. - membră a C..

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii de atac formulate și casarea a deciziei atacate, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurentul-reclamant susține că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a ignorat principiile stabilite de Directiva 93/13/CEE atunci când a analizat condiția bunei-credințe. Deși a reținut caracterul nenegociat al contractului, curtea de apel a constatat că recurentul-reclamant nu a dovedit că suma împrumutată nu a fost virată în CHF ignorând faptul că acesta nu a avut nici un control asupra mecanismului de tragere a creditului.

Mai arată că a fost greșit aplicat principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864 și în mod eronat s-a reținut că este îndeplinită cerința unui limbaj clar și inteligibil deși nu sunt descrise costurile și nu s-a făcut dovada că banca a informat consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF. În opinia recurentului-reclamant, apelul său a fost greșit soluționat deoarece nu a fost analizat dezechilibrul semnificativ și nici buna-credință și au fost aplicate criteriile stabilite prin Cauza C-186/16 Andriciuc.

Autorul căii de atac critică și soluția de respingere de către curtea de apel a apelului privind capătul de cerere referitor la înghețarea cursului valutar, apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 6 din Directiva 93/13/CEE și că instanța nu ar fi modificat înțelegerea părților, ci ar fi eliminat efectele clauzelor abuzive.

Recurentul-reclamant și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac declarate și casarea în parte a deciziei atacate, invocând, în esență, următoarele:

Se arată că în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu poate fi analizată din perspectiva caracterului abuziv clauza prevăzută la art. 5 pct. 1 lit. a) din contract, care prevede comisionul de administrare, deoarece alături de dobândă formează costul/prețul total al contractului. Recurenta-pârâtă afirmă că respectiva clauză este formulată în mod clar și inteligibil și poate fi înțeleasă de un consumator mediu și normal informat, iar curtea de apel nu se putea pronunța asupra caracterului adecvat al prețului.

Autoarea căii de atac arată că nici analiza condițiilor de constatare a caracterului abuziv nu este corectă deoarece clauza nu este contrară bunei-credințe, nu există nicio prevedere care să oblige banca să negocieze cu consumatorul prețul serviciilor oferite și nu s-a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului. Acesta a avut cunoștință de comisioanele pe care urma să le plătească la semnarea contractului, comisionul a fost reținut o singură dată și a fost necesar pentru analiza documentației aferente creditului.

Se mai susține că este neîntemeiat capătul de cerere privind restituirea comisionului de administrare.

Cu privire la soluția de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 10.1.9 din contractul de credit, recurenta-pârâtă arată că aceasta nu este abuzivă deoarece este clară și ușor inteligibilă și reglementează o măsură de protecție pentru bancă în cazul în care împrumutatul nu își execută obligațiile.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant.

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 2 octombrie 2019 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2020 au fost admise în principiu ambele recursuri și s-a fixat termen în ședință publică la 18 martie 2020, în vederea soluționării acestora.

La termenul de la 18 martie 2020, instanța supremă a constatat suspendată de plin drept judecata, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. din Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

După încetării stării de urgență s-a stabilit termen la 24 iunie 2020, când instanța supremă a suspendat judecata recursurilor în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea Cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ulterior prin rezoluție a fost dispusă citarea părților pentru termenul de la 13 ianuarie 2021, termen care a fost preschimbat pentru 24 februarie 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la recursul formulat de recurentul-reclamant, instanța supremă constată că acesta a criticat soluția prin care instanța de apel a respins apelul formulat în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei privind valuta creditului și al art. 9 alin. (1) din contractul de credit și cel referitor la înghețarea cursului valutar.

Referitor la cele două clauze contractuale, în mod corect a reținut curtea de apel că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864 în conformitate cu care "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților de vreme ce, prin clauza contestată, împrumutatul autorizează banca să preia din disponibilitățile deținute de acesta în conturile sale, în RON sau valută, sumele datorate conform prezentului contract, pe măsură ce acestea devin scadente, prin debitarea conturilor respective, să facă în numele și pe contul său orice operațiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deținute de împrumutat în conturile sale de disponibilități în moneda prezentului contract, angajând-se să suporte eventualele diferențe de schimb valutar.

În mod corect instanța de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale și soluții jurisprudențiale.

Directiva 93/13 stabilește în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și că, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât și norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reținută de CJUE în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunțate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova și C-186/16 Andriciuc.

Astfel, în considerentele 26 și 28 ale deciziei pronunțate în cauza Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, CJUE a statuat că "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință"; "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la paragrafele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte". Aceeași interpretare este evidențiată și în cauza C-280/13 Barclays Bank S.A., în care s-a arătat că "Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora".

Decizia pronunțată de CJUE în Cauza C-34/13 Monika Kusionova aduce în discuție condițiile pe care trebuie să le îndeplinească clauza contractuală pentru a se subscrie ipotezei de excludere. Pe de o parte, "clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință".

În același sens sunt și considerentele hotărârii pronunțate în Cauza C-186/16 Andriciuc,. În această speță se arată că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27); că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva Banca Taransilvania S.A., CJUE a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În speța de față, clauzele contractuale în discuție reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, așa cum a reținut instanța de apel, făcând o corectă aplicare a interpretărilor din Cauza C-186/18 Andriciuc și din celelalte hotărâri pronunțate de CJUE.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiții ale caracterului abuziv, cum ar fi obligația de informare, Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă și analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici pe aceste aspecte.

Instanța supremă va înlătura și susținerile prin care se solicită înghețarea cursului de schimb leu-CHF la cursul de la data semnării contractului întrucât se reiterează susținerile făcute în fața instanței de apel, fără a se dezvolta veritabile critici de nelegalitate. În mod corect a reținut instanța de apel că aceste solicitări ale părților tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervina în acordul de voință al părților, demers care nu este permis nici de prevederile legale și nici de jurisprudența europeană (C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Cu privire la recursul formulat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține că sunt întemeiate criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care stipulează că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil." Ca urmare, instanța de apel nu poate aprecia asupra caracterului justificat sau nu al valorii comisionului de administrare întrucât prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 exclud în mod expres de la verificarea caracterului abuziv cerințele de preț și de plată în contrapartidă cu produsele și serviciile oferite în schimb.

Referitor la analiza caracterului abuziv al art. 5 pct. 1 lit. a) din contractul de credit, instanța supremă observă că în apel s-a constatat în mod corect că respectiva clauză este redactată în mod clar și inteligibil, precizându-se că se datorează un comision de administrare a creditului în cuantum de "1% flat calculat asupra sumei creditului și care se achită din credit la data efecturăii primei utilizări." Din lecturarea clauzei mai sus menționate rezultă că cerința comprehensibilității este îndeplinită deoarece termenii contractuali sunt redactați pe înțelesul recurentului-reclamant, astfel încât acesta a putut înțelege clauza din punct de vedere gramatical și a putut avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce îl privește.

Nespecificarea în contract a serviciilor oferite de recurenta-pârâtă în schimbul perceperii comisionului respectiv nu determină caracterul abuziv al prevederilor contractuale. Astfel cum rezultă din hotărârea pronunțată în Cauza C-621/17 Kiss, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că "cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză." Valoarea comisionului de administrare, precum și modalitatea sa de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar recurentul-reclamant a luat cunoștință de aceste aspecte la încheierea contractului, nefiind obligatorie descrierea amănunțită în contractul de credit a tuturor serviciilor prestate de recurenta-pârâtă în schimbul acestor sume.

Prin aceeași decizie, instanța europeană a reținut că "simpla împrejurare că cele două clauze contractuale în discuție, referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare, nu permit identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenți, în contradicție cu cerința de bună-credință."

Înalta Curte va respinge criticile prin care recurenta-pârâtă susține că prevederea de la art. 10.1.9 din contractul de credit nu are caracter abuziv, apreciind că este corectă soluția instanței de apel pe acest aspect. Analizând condițiile caracterului abuziv în acord cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prin raportare și la cele reținute prin sentință, în mod corect curtea de apel a constatat că acestea sunt îndeplinite. S-a constatat de către instanța de apel lipsa caracterului negociat al contractului de credit, existența dezechilibrului semnificativ în detrimentul consumatorului determinat și de caracterul general și imprevizibil al prevederii contractuale, precum și încălcarea condiției de bună-credință.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1841A din 26 octombrie 2017, iar în temeiul art. 496 alin. (1) teza I și al art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat recurenta-pârâtă B. S.A. - membră a C. împotriva aceleiași decizii, pe care o va casa în parte și va trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

În rejudecare, instanța de apel va proceda la analiza clauzei prevăzute la art. 5 pct. 1 lit. a) din contractul de credit în lumina celor statuate de CJUE în Cauza C-621/17 Kiss și din perspectiva prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1841A din 26 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. - Membră a C. împotriva deciziei civile nr. 1841A din 26 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2021.