ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1959/2021

Ședința publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la data de 27.10.2015, sub nr. x/2015 și modificată în integralitate la data de 01.09.2016, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A.:

- constatarea nulității absolute a clauzei cuprinse la art. 5.1 din contractul de credit nr. x/12.08.2008, cu consecința stabilizării cursului de schimb CHF/RON și calculării tuturor ratelor la valoarea în RON a monedei creditului de la data semnării contractului;

- constatarea nulității absolute a clauzelor de la art. 6.1 și art. 6.2 din contractul de credit mai sus arătat;

- obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor plătite în plus cu titlu de rate, comision de procesare și/sau comision de administrare, împreună cu dobânda legală aferentă;

Prin sentința civilă nr. 6513 din 18 octombrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților (astfel cum a fost modificată).

Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat apel, prin care au solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, iar pe cale de consecință: să se constate nulitatea absolută a clauzelor 5.1., 6.1 și 6.2. din contractul de credit nr. x din 12.08.2008; să se dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb valutar pentru efectuarea oricăror plăți în temeiul contractului de credit la valoarea în RON a monedei creditului de la data semnării contractului (1 CHF=2,1987 RON) și să fie obligată intimata-pârâtă la restituirea tuturor sumelor plătite în plus cu titlu de "rate", "comision de administrare" și "comision de procesare", precum și a dobânzii legale aferente de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la data achitării acestora.

Împotriva aceleiași sentințe, pârâta C. S.A. a formulat apel incident, prin care a solicitat modificarea în parte a sentinței civile nr. 6513/2016 pronunțate de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, în ceea ce privește reținerea în considerente a aplicabilității Legii nr. 190/1999.

Prin decizia civilă nr. 1599 din 18 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 6513 din 18.10.2016 pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă și apelul incident formulat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiași sentințe.

La 11 ianuarie 2018, reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1599 din 18 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, prin care au solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, admiterea recursului, schimbarea, în parte, a deciziei atacate cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.

În motivare, recurenții au susținut incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au arătat că decizia atacată nu este motivată în rigorile legii; în concret, recurenții au susținut că instanța de apel nu a arătat care sunt argumentele pentru care a înlăturat aplicabilitatea dispozițiilor art. 1579 alin. (3) C. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții au susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile legale privind:

- comisionul de administrare, sens în care au învederat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 4 alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum și cele ale art. 36 din O. U. G. nr. 50/2010.

În concret, au arătat, în esență, că art. 6.2. din contract este o clauză abuzivă, fiind întrunite condițiile cerute de textele de lege indicate și că, în realitate, reprezintă o dobândă mascată, încasată de bancă în mod ilicit, în dauna consumatorului.

În susținerea afirmațiilor mai sus arătate, recurenții au expus condițiile cerute pentru constatarea clauzelor abuzive raportate la circumstanțele concrete ale speței.

În plus, recurenții au mai susținut că acest comision nu face parte din obiectul principal al contractului, sens în care citează prevederile alin. (2) ale art. 6.2. din contract.

Conform informațiilor existente pe graficul de rambursare inițial, suma totală de plată a fost calculată pe baza unor costuri în sarcina recurenților de 6,4% pe an (formată din 4,6% dobânda anuală și 0,15%/lună x 12 luni = 1,8% comision de administrare anual).

Denumirea comună și uzuală a costurilor creditului este "Dobânda Anuală Efectivă" - DAE. Așa fiind, rezultă că banca a inserat în mod mascat comisionul de administrare în costul creditului, în detrimentul recurenților-reclamanți, refuzând fără nicio justificare să renunțe la încasarea acestuia. Rezultatul conduitei băncii este exclusiv acela de a determina creșterea dobânzii, în condițiile în care ar fi trebuit să renunțe la încasarea comisionului de administrare încă de la împlinirea primului an de creditare.

Cu privire la comisionul de administrare, recurenții reclamanți arată că nu are relevanță faptul că au cunoscut valoarea DAE, care includea și comisionul de administrare, atâta vreme cât nu au putut să modifice conținutul clauzei.

Valoarea DAE a suferit modificări permanente în cursul derulării relațiilor contractuale, fără ca reclamanții să fie informați cu privire la această modificare. Modificarea DAE a fost permanent pozitivă, în avantajul băncii, deși valoarea dobânzii (de exemplu) ar fi trebuit să scadă.

În altă ordine de idei, recurenții consideră că respectiva clauză este abuzivă și din perspectiva faptului că banca încasează, pe de o parte, comisionul de administrare, iar, pe de altă parte, comisionul de cont curent, astfel cum rezultă din extrasele de cont depuse la dosarul cauzei, contrar interdicției prevăzute de art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010.

Totodată, recurenții au învederat că motivele referitoare la comisionul de administrare sunt diferite de cele privitoare la comisionul de procesare, având în vedere că cele două tipuri de comisioane sunt reglementate diferit și criticate din alte perspective.

Astfel, deși au indicat în mod concret raționamentul și temeiurile de drept și de fapt, instanța de apel nu le-a motivat.

Motivele ce i-au determinat să solicite constatarea nulității absolute a art. 6.2 din contractul de credit privitoare la comisionul de administrare au fost și sunt diferite de cele referitoare la comisionul de procesare, însă acestea nu au fost niciodată analizate.

În opinia recurenților, comisionul de administrare perceput și încasat în mod ilicit de bancă reprezintă un cost suplimentar și mascat al creditului, fiind, de fapt, o dobândă mascată în dauna consumatorului. Aceasta întrucât, banca nu a explicat diferența dintre comisionul de administrare și celelalte comisioane încasate, așa încât dispoziția contractuală privind acest comision inserată în art. 6.2. este abuzivă, întrunind cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În plus, recurenții au mai arătat că perceperea acestui comision a generat un vădit dezechilibru contractual între prestații, iar declarațiile inserate în contractul de credit prevedeau că, după primul an de administrare, banca putea să renunțe la comision, lucru ce nu s-a întâmplat în speță.

În continuare, recurenții-reclamanți au reiterat aceleași critici formulate în apel cu privire la clauzele evocate.

În ceea ce privește riscul valutar, recurenții au precizat că sunt încălcate dispozițiile art. 1579 alin. (3) din C. civ., Legea nr. 193/2000, precum și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În concret, recurenții au susținut că, în contradicție cu cele reținute de instanțele de fond, în contract este menționată o clauză de risc valutar, valoarea acestui risc fiind "zero". Din modalitatea în care s-au derulat relațiile contractuale, comisionul de risc valutar a fost transferat către recurenți, deși acesta a fost prezentat ca fiind inexistent.

Riscul contractual este regăsit la art. 5.1. din contractul de credit și afirmat direct de intimata pârâtă în cuprinsul întâmpinării.

În contractul de credit s-a menționat o sumă în franci elvețieni exclusiv pentru evaluare, fără ca această sumă să fie efectiv acordată, fără ca această sumă să fie necesară și intenționat a fi trasă, recurenții-reclamanți având nevoie de Euro pentru plata restului de preț aferent contractului de vânzare-cumpărare.

Că este așa rezultă din chiar înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv din extrasele de cont CHF și Euro, extrase de cont ce demonstrează faptul că plata și implicit suma necesară a fi trasă a fost Euro.

Totodată, invocând dispozițiile art. 1579 alin. (3) din C. civ., recurenții arată că, atunci când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint și s-a stipulat o restituțiune în aceeași specie și calitate sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor sau nu se vor putea găsi sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul prețului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate.

Recurenții susțin că legislația europeană a conferit, inclusiv din această perspectivă, o protecție sporită consumatorului, sens în care a statuat că lipsa informării consumatorului pentru ipoteza în care cursul valutar fluctuează cu peste 20% din valoarea de la momentul acordării creditului, obligă creditorul să suporte integral creșterea valutară. Fiind vorba de o directivă europeană 2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivei 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului UE nr. 193/2010, cu termen de implementare pentru România martie 2016 (directiva nefiind încă transpusă în legislația națională), aceasta are putere de lege.

De asemenea, au mai arătat că apărările intimatei-pârâte referitoare la dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 trebuie înlăturate "de plano", în condițiile în care aceasta nu a făcut dovada faptului că ar fi încheiat cu recurenții reclamanți un act adițional la contractul de credit, ca urmare a intrării în vigoare a acestei ordonanțe. De altfel, în accepțiunea recurenților, aceasta nu va putea să facă o atare dovadă, deoarece nu a fost încheiat un astfel de act adițional. Interpretarea O.U.G. nr. 50/2010 trebuie să fie realizată exclusiv în interesul recurenților care, prin voința băncii, au fost excluși de la aplicabilitatea acesteia. În opinia recurenților, singura interpretare posibilă a O.U.G. nr. 50/2010 este aceea realizată în favoarea lor.

În ceea ce privește excluderea Directivei nr. 93/13/CEE, recurenții apreciază că se impune înlăturarea acestei afirmații, în condițiile în care au solicitat instanței să facă aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 1579 alin. (3) C. civ., dispoziții ce derogă de la prevederile art. 1578 din C. civ.

Recurenții mai critică decizia atacată și sub aspectul că instanța anterioară nu a aplicat teoria impreviziunii, sens în care invocă doctrina și jurisprudența relevantă în materie a instanțelor naționale, precum și jurisprudența Curții Europene de Justiție.

Nu în ultimul rând, recurenții expun și critici cu privire la comisionul de procesare, susținând că instanța de apel a încălcat dispozițiile Legii nr. 193/2000, cu referire la art. 6.1. din contract.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a reținut inadmisibilitatea căii de atac declarate, și care, după analiza acestuia în completul de filtru în ședința din 25 septembrie 2018, a fost comunicat părților, cu mențiunea că au dreptul de a formula punct de vedere.

La 16 octombrie 2018, recurentul-reclamant A. a formulat în scris punct de vedere la raport, solicitând a fi reținut caracterul admisibil al recursului formulat, iar la 29 ianuarie 2019, aceeași parte a depus la dosar "note scrise" prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului declarat în cauză, raportat la incidența Deciziei nr. 874 din 18 decembrie 2018, pronunțată de Curtea Constituțională a României, alături de argumentele deja invocate prin punctul de vedere la raport și, pe cale de consecință, să fie reținut caracterul admisibil al recursului formulat.

Prin încheierea de ședință a completului de filtru din 29 ianuarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1599 din 18 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Prin încheierea de ședință din 9 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1599 din 18 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ulterior, prin rezoluția din 28 aprilie 2021, în cauză, s-a stabilit termen de judecată la 5 octombrie 2021, cu citarea părților, în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și, subsecvent, pentru discutarea recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Recurenții au criticat decizia instanței de apel invocând două motive de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut, în esență, faptul că instanța nu a arătat motivele concrete pentru care argumentele acestora se impun a fi înlăturate. Totodată, autorii prezentului demers judiciar au arătat că instanța de apel era obligată să ofere o motivare concretă din perspectiva propriei analize a situației de fapt și a normelor de drept incidente. Exemplificând, recurenții evidențiază faptul că, în ceea ce privește critica formulată cu privire la clauza de risc valutar, instanța de apel nu a arătat care ar fi argumentele pentru care înlătură aplicabilitatea dispozițiilor art. 1579 alin. (3) din C. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora, în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din modul de expunere al criticilor în cererea de recurs, se deduce că ipoteza avută în vedere de recurent în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată.

În primul rând, trebuie reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte reprezintă aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

De altfel, Înalta Curte reține că, în jurisprudența constantă a C.E.D.O., s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Or, analizând decizia atacată din perspectiva motivului de casare invocat, Înalta Curte constată că instanța a răspuns tuturor criticilor/motivelor de apel cu care a fost învestită (analizând inclusiv clauza de risc valutar – a se vedea considerentele de la penultimul paragraf de la pagina 8 a decizei recurate, continuate la pagina 9) și, prin urmare, nu se poate reține că instanța ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, câtă vreme instanța de apel a examinat problema de fond supusă judecații, analizând în mod efectiv motivele de apel formulate în cauză.

Prin urmare, în speță, nu poate fi primită susținerea recurenților vizând lipsa unei motivări sub aspectul înlăturării argumentelor acestora, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanța a răspuns argumentat criticilor care au fost formulate, aspectele în legătură cu care se invocă nemotivarea fiind, în realitate, argumente în susținerea motivelor de apel analizate.

Așadar, faptul că instanța de apel nu a achiesat la argumentele formulate de recurenți nu are valența încălcării dreptului la apărare sau a dreptului la un proces echitabil, instanța de judecată având obligația de a motiva soluția pronunțată raportat la textele legale aplicabile, indiferent de susținerile părților.

În concluzie, ca și componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară și concisă și să se constituie într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părți.

Instanța de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut, în esență, faptul că, în ceea ce privește comisionul de administrare, prin decizia recurată au fost încălcate prevederile art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, precum și art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010; în ceea ce privește riscul valutar, au fost încălcate dispozițiile art. 1579 alin. (3) din C. civ., Legea nr. 193/2000, precum și jurisprudența CJUE; iar, în ceea ce privește comisionul de procesare (acordare), au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Procedând la analiza criticilor formulate în privința celor două comisioane, instanța de recurs reține că lipsa unei negocieri individuale nu intră în contradicție cu concluzia la care a ajuns instanța de apel, în sensul că nu se verifică un caracter abuziv al clauzelor, după cum, în egală măsură, nici nu conduce în mod automat la constatarea caracterului abuziv, întrucât, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze.

Totodată, instanța de recurs reține că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000, care transpune în dreptul național prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerința de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale, iar, sub acest aspect, se reține că instanța de apel a procedat la verificarea clauzelor care reglementează atât comisionul de administrare, cât și comisionul de procesare.

Totodată, cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, această cerință de transparență impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13).

Sub aspectul respectării cerinței de redactare în mod clar și inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în hotărârea preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeași decizie preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de recurs reține că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunțată, instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare și comisionul de procesare și a reținut că respectivele prevederi au un caracter inteligibil.

Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanța națională trebuie să examineze dacă există contraprestație pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Așadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menționate reprezintă o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanțelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului.

În concluzie, în analiza caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează cele două comisioane, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, atât timp cât clauzele care reglementează comisionul de procesare, respectiv, comisionul de administrare sunt clare, atât din perspectiva componentei economice, cât și din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, astfel că aceste clauze nu pot fi considerate abuzive.

În altă ordine de idei, renunțarea la încasarea comisionului de administrare prevăzută la art. 6.2 din contractul de credit a fost prevăzută ca o posibilitate a Băncii, prevăzută în anumite condiții (a se vedea verbul folosit "…Banca poate renunța la încasarea comisionului de administrare…"), iar nu ca un angajament ferm pe care intimata-pârâtă nu și l-a onorat.

Cât privește pretinsa încălcare a art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, se cuvine amintit că, potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, "prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37

1

, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71".

Prin urmare, instanța supremă constată că actul normativ de care se prevalează recurenții nu este aplicabil în speță întrucât, față de data la care părțile au încheiat contractul de credit nr. x din 12.08.2008, contractul era în curs de derulare la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 (21 iunie 2010), iar, pe de altă parte, regulile de care fac vorbire recurenții sunt inserate la art. 36 din respectivul act normativ, dispoziție legală care nu se numără printre articolele mai sus redate, aplicabile inclusiv contractelor aflate în derulare, așa cum este contractul în speță.

În raport de considerentele expuse, instanța de recurs reține că sunt nefondate criticile formulate de recurenții-reclamanți cu privire la comisionul de procesare și comisionul de administrare.

Nici criticile referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi reținute.

Contractul de credit încheiat între părți a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni (CHF). Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, este aplicabil principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Astfel, contrar susținerilor recurenților, în mod corect instanța de apel a constatat că, în speță, clauza de risc valutar, contestată de reclamanți, reprezintă transpunerea principiului nominalismului consacrat de lege, și, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Sub aspectul dispozițiilor legale incidente, se reține că, față de data la care a fost încheiat contractul de credit în discuție (12 august 2008), acesta este guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv, de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori și de O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumație, act normativ în vigoare la data când a fost încheiat contractul, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa."

În altă ordine de idei, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă o clauză contractuală reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele: "întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Susținând, totodată, încălcarea obligației de informare cu privire la clauza de risc valutar, recurenții-reclamanți se raportează exclusiv la legislația privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori; or, pentru considerentele mai sus-arătate, criticile formulate de aceștia nu pot fi primite, întrucât, acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situație care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Totodată, din Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. E. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele: "împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi". "Așadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată sub aspectul caracterului abuziv.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenții-reclamanți de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF) sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noțiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Recurenții-reclamanți au mai invocat faptul că riscul valutar este suportat numai de către cel împrumutat, raportându-se la situația intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda națională.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutații și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Așa cum s-a reținut, normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Prin prisma acestor considerente, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu poate fi realizată, întrucât este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, acte sau norme obligatorii ale dreptului național în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat și care se aplică între părți în temeiul art. 969 C. civ.

În altă ordine de idei, nu poate fi primită nici susținerea recurenților, privind incidența excepției prevăzute de dispozițiile art. 1579 alin. (3) din C. civ. 1864.

Regula de la art. 1578 C. civ. 1864 privește împrumutul în bani și impune restituirea aceleiași sume numerice, indiferent de puterea diferită de cumpărare a banilor de la data împrumutului față de data scadenței, nefiind aplicabilă în cazul împrumutului altor bunuri fungibile cum ar fi monedele de aur ori argint.

Prin urmare, în ipoteza prevăzută de art. 1579 alin. (3) din C. civ. 1864, obiectul împrumutului este o valoare (monede de aur ori argint) și nu o sumă de bani, împrumutatul trebuind a restitui aceeași valoare, indiferent de modificarea valorii lor intrinseci.

Așadar, în această ipoteză de excepție, obiectul împrumutului nu este o sumă de bani, ci un bun fungibil, o valoare (monede de aur ori argint), motiv pentru care textul vorbește, în ipoteza alterării valorii acestora, de restituirea "echivalentului" prețului intrinsec al acestei valori avut la momentul împrumutului, adică tocmai de restituirea valorii metalice împrumutate, indiferent de fluctuația cuantumului sumelor de bani care ar fi fost la scadență necesare achiziționării acesteia.

Cât privește pretinsa nelegalitate a deciziei recurate constând în excluderea teoriei impreviziunii, în completarea celor reținute de instanța de apel, Înalta Curte reține că, sub acest aspect, în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale a României nr. 62/07.02.2017, instanța de contencios constituțional a statuat că "incidența principiului nominalismului monetar în contractele de credit în franci elvețieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condițiile de incidență ale acestuia" (par. 44).

Cu toate acestea, potrivit par. 50 din aceeași decizie, "incidența teoriei impreviziunii, astfel cum aceasta a fost configurată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, […] presupune controlul efectiv al instanței judecătorești cu privire la starea de fapt, respectiv cu privire la cauza și efectele schimbării circumstanțelor de executare a contractului".

Or, în condițiile în care instanța de apel a verificat în fapt condițiile impreviziunii și a constatat acestea nu sunt îndeplinite, confirmând considerentele primei instanțe, rezultă că, în primul rând, instanța de apel nu a exclus "de plano" incidența teoriei impreviziunii, iar în al doilea rând, verificarea în concret a impreviziunii constituie un aspect de temeinicie, care nu poate fi cenzurat în recurs.

Recurenții se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, tind la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuție sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Constatând că nu subzistă niciuna dintre criticile formulate de recurenți, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1599 din 18 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1599 din 18 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2021.