ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 149/2021

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 28 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar prevăzute la art. 4.1, art. 4.2 și art. 4.3 din contractul de credit nr. x/12.03.2008; să fie obligată pârâta la stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului (2,3521 RON), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit; să fie obligată pârâta la denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar, precum și la plata dobânzii legale, calculate pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plății lor și până la data achitării efective a debitului; de asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 895 din 16 martie 2017, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1959/2017 din 17 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 895/16.03.2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

În esență, prin acțiunea introductivă de instanță reclamanții au arătat că sunt abuzive clauzele contractuale contestate, întrucât nu au fost negociate și creează un dezechilibru semnificativ între părți, dat fiind faptul că pârâta nu a respectat obligația de informare a consumatorului, iar riscul cursului valutar aparține împrumutaților.

Consecința stabilirii caracterului abuziv al clauzelor contestate constă, în viziunea reclamanților, pe de o parte, în dreptul de a restitui împrumutul la valoarea în RON a sumei exprimate în CHF, la cursul de la data contractării împrumutului, iar, pe de altă parte, în dreptul de a obține restituirea sumelor plătite în plus peste acest curs valutar împreună cu dobânda legală aferentă.

Instanța de apel a reamintit că a se constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale înseamnă reținerea unei nulități absolute. Efectele nulității constau în lipsirea de efecte juridice a clauzei contractuale lovite de nulitate, iar nu într-o schimbare a obligațiilor contractuale ale părților. Despăgubirile pe care consumatorul le-ar putea pretinde de la profesionist pentru prestarea unor servicii prejudiciatoare reprezintă acoperirea unei pagube, iar nu consecințele reținerii caracterului abuziv al unor clauze contractuale.

De aceea, amestecarea ideii modificării contractului fundamentate pe teoria impreviziunii cu o acțiune în stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale înseamnă fundamentarea eronată a acțiunii de față pentru că mixează nepermis două acțiuni diferite, cu regim juridic distinct și condiții de admitere speciale prevăzute de lege pentru fiecare în parte, respectiv o acțiune supusă prevederilor C. civ. (teoria impreviziunii) și o acțiune supusă prevederilor și condițiilor Legii nr. 193/2000 (cea privitoare la caracterul abuziv al unor clauze contractuale).

Față de petitul acțiunii și ansamblul susținerilor, în condițiile în care cele două acțiuni se exclud una pe alta, instanța de apel a apreciat că acțiunea dedusă judecății este, în primul rând, o acțiune vizând caracterul abuziv al unor clauze contractuale, iar nu o acțiune în aplicarea teoriei impreviziunii (pe această linie de idei, s-a subliniat că teoria impreviziunii pleacă de la un contract perfect valabil care devine prea oneros pentru una din părți, iar nu de la un contract abuziv, adică lovit de nulitate).

În ceea ce privește caracterul nenegociat al clauzelor respective, instanța de apel a reținut că din prezentarea unei oferte (la solicitarea celui interesat) nu se poate trage concluzia unor veritabile negocieri. Coroborând "standardizarea" contractului cu diferența de poziție economică între părțile contractante se poate afirma că este vorba despre un contract nenegociat, de adeziune.

Această condiție, singura îndeplinită, nu poate conduce la admiterea cererii, întrucât trebuie să fie întrunite și cerințele neafectării obiectului (principal) al contractului dintre părți și producerii unui dezechilibru vădit între părți prin clauzele respective.

Relativ la producerea unui dezechilibru vădit între părți prin clauzele contestate, instanța de apel a observat că argumentația din cererea de chemare în judecată vizavi de această condiție se referă la faptul că pârâta nu a administrat eficient riscul valutar punându-l exclusiv în seama împrumutatului și nu a respectat obligația de informare a consumatorului.

Dezechilibrul dintre drepturile părților este însă cert că se referă la situația contractuală concretă în care se află părțile, deci, se referă la o perioadă concomitentă și ulterioară încheierii contractului, iar nu la perioada antecontractuală.

Așadar, faptul că banca pârâtă nu și-a respectat obligația de informare (obligație precontractuală) nu înseamnă prin el însuși că orice clauze constrângătoare pentru consumator sunt abuzive, deoarece nu întotdeauna astfel de clauze produc un dezechilibru semnificativ contractual.

Informarea cu privire la situația economică a unei anume valute presupune discuții ample, deci, este evident precontractuală, neputând fi imaginată ca fiind concomitentă încheierii contractului de credit (cu atât mai fără sens ar fi dacă s-ar considera postcontractuală). Dacă se apreciază că claritatea clauzelor contractuale este un element al informării consumatorului, atunci acest element este concomitent încheierii contractului și trebuie luat în calcul la stabilirea caracterului abuziv.

Claritatea unei clauze contractuale este o noțiune juridică ce desemnează atât claritatea formulei, cât și claritatea obligației. Cu late cuvinte, atât timp cât clauza este clară în sensul de a impune împrumutaților o anume obligație de plată a unei sume de bani la anumite termene (deci, existența obligației, cuantumul acesteia, scadența și debitorul obligației respective sunt toate aspecte clare prin observarea clauzei contractuale în discuție) nu se poate reține abuzivitatea acesteia pentru neclaritate.

Povara riscului valutar la care se referă reclamanții constă în aceea că banca nu a oferit "protecție" pentru creșterea cursului CHF fapt ce a condus la o sarcină contractuală din ce în ce mai grea pentru împrumutat. În concret, reclamanții susțin că într-un contract de împrumut de consumațiune care are ca obiect sume de bani în valută, împrumutătorul trebuie să asigure protecție împrumutatului pentru creșterea cursului valutar, altfel în mod automat echilibrul contractual fiind afectat în defavoarea consumatorului.

O astfel de susținere, în realitate, este legată în primul rând de necesitatea respectării cerinței neafectării obiectului (principal) al contractului dintre părți prin cercetarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale respective. Deoarece este alterată însăși valoarea împrumutului printr-o pretinsă stabilire a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la valoarea împrumutului de restituit rezultă că este afectat prețul contractului (prețul serviciilor pretins de către bancă) fiind în principiu aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Instanța de prim control judiciar a mai adăugat că restituirea unei sume împrumutate întocmai în condițiile în care a fost primită este o regulă prevăzută chiar de către lege, respectiv la art. 1584 din C. civ. de la 1864 sau art. 2158 alin. (1) și art. 2164 din C. civ. (2009).

Cu alte cuvinte, și în lipsa clauzelor contractuale reclamanții aveau obligația să restituie (la scadența stabilită) aceeași cantitate de CHF (indiferent unde, când și cum alegeau să facă schimbul valutar) și chiar dacă plata efectivă trebuia sau nu să fie făcută în RON (dar raportată la cursul CHF).

Prin urmare, s-a constatat că nici nu are relevanță dacă banca și-a încălcat obligația de consiliere a consumatorului pentru reținerea caracterului abuziv al clauzelor în discuție. În realitate, stipularea unei clauze contractuale care doar reia o regulă prevăzută de lege nu poate însemna impunerea unei clauze abuzive.

Pe această linie de idei și raportat la susținerile reclamanților referitoare la dreptul Uniunii Europene, a fost menționată hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Andriciuc (C-186/16).

Astfel, instanța de apel a reținut că, în cauza Andriciuc, înainte de a arăta cum ar trebui analizat caracterul abuziv al unei clauze de restituire a unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care împrumutatul își are veniturile, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin paragrafele 27-29 din hotărâre, statuează cât se poate de limpede că nu se poate ajunge la o discuție de abuzivitate a unei clauze contractuale care reia fără diferențe o regulă impusă de o prevedere legală națională.

Împotriva deciziei civile nr. 1959/2017 din 17 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia și casarea hotărârii atacate, cu consecința constatării caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar și înghețării cursului valutar CHF.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Deși, acțiunea formulată de reclamanți cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar s-a fundamentat aproape în totalitate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, instanța nu a analizat, din perspectiva hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., niciunul dintre elementele ce ar putea să constituie un temei pentru declararea unei clauze ca fiind abuzivă, respectiv negocierea acesteia, dezechilibrul contractual și reaua-credință a băncii prin transpunere la contractul în discuție.

În speță, instanța de apel a făcut o analiză inexactă a principiului nominalismului monetar. Astfel, s-a reținut că reclamanților, în calitate de împrumutați, li s-ar aplica principiul nominalismului, fără să țină seama de faptul că, în esență, aceștia nu au încasat CHF, ci RON, în raport de extrasul de cont ce face corp comun cu dosarul de creditare.

Raportat la cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-26/13 Árpád Kásler împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, recurenta-reclamantă apreciază că obiectul contractului intră sub incidența verificării legalității acestuia cu privire la cursul valutar, clauzele respective nefiind excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, așa cum a reținut instanța de apel.

S-a arătat că în ceea ce privește posibilitatea ca instanțele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce țin de caracterul adecvat al prețului există o practică constantă, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în sensul că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, în condițiile în care acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil.

În cauza C-484/08 Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că:

"dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări ... care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil".

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Cu atât mai mult, instanțele au acest drept atunci când clauzele nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil, astfel încât se poate afirma că nu este vorba doar de un drept, ci au chiar o obligație în acest sens.

Instanța de apel a ajuns la concluzia greșită că este clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, deoarece în domeniul protecției consumatorilor lucrurile stau altfel.

În acest context, autoarea căii de atac susține că trebuie să se analizeze ce înseamnă sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil", însă această analiză trebuie să fie făcută din perspectiva legislației speciale privind protecția consumatorului.

Or, instanța de apel nu a procedat la o analiză asupra caracterului inteligibil și clar al clauzei din convenție în ceea ce privește consecințele economice ale acesteia din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea contractului de credit.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Prin cererea înregistrată la data de 18 octombrie 2018 recurenta-reclamantă A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cerere care a fost respinsă prin încheierea din 5 decembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Intimata-pârâtă C. nu a depus la dosar întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului și un supliment la raport, care, după analiza acestora în completul de filtru, au fost comunicate părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 16 mai 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A., stabilindu-se termen pentru soluționarea acestuia la data de 5 decembrie 2019, cu citarea părților.

La termenul din 5 decembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și s-a fixat termen la 28 ianuarie 2021, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă A. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată că în cuprinsul cererii de recurs nu există critici formulate, care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Soluția dată de instanța de apel în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenta nu este mulțumită de argumentele reținute de instanța de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

Înalta Curte mai reține că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut faptul că este nelegală decizia instanței de apel în ceea ce privește soluția dată capătului de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar prevăzute la art. 4.1, art. 4.2 și art. 4.3 din contract, sens în care a invocat greșita aplicare a normelor de drept material.

Potrivit acestor clauze, împrumutații s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF, cu posibilitatea de a-și procura liber această valută, iar banca pârâtă era mandatată să convertească, utilizând propriul curs de schimb valutar, sumele existente în conturile împrumutaților doar în situația în care aceștia nu aveau sumele necesare achitării ratelor de credit în contul CHF.

Susținerile recurentei pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Cauza Andriciuc, C-186/16).

În dezvoltarea acestei critici a susținut, în esență, că din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene precitată ar rezulta o obligație generală a profesionistului de informare cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, dar și cu privire la potențialele dificultăți de plată antrenate în sarcina debitorului de posibilele hipervalorizări ale monedei de plată față de moneda în care debitorul își primește venitul, obligație încălcată de către banca pârâtă. La această obligație de informare se adaugă obligația de transparență a clauzelor contractuale în discuție, obligație pe care pârâta nu și-a executat-o în mod corespunzător.

Instanța supremă reține însă că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vartrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că instanța națională are obligația să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile în mod automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, PCT. 29 și 30).

Din însăși hotărârea invocată de recurenta-reclamantă, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. O.H. împotriva D., C-81/19, paragraful 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Ca atare, prevederea contractuală inserată la art. 4.1 din contractul perfectat de părți reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este consacrat de art. 1578 din C. civ. de la 1864. Prin urmare, această clauză ce transpune în plan contractual o normă legală supletivă, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, este evident că instanța de apel nu avea obligația de a verifica dacă profesionistul (intimata-pârâtă din prezenta cauză) și-a îndeplinit în perioada precontractuală, obligația de informare, dacă clauza este inclusă în obiectul principal al contractului și, în acest context, îndeplinește cerințele de transparență ș.a.m.d.

Acestea sunt etape subsecvente declanșării verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000.

Recurenta-reclamantă a criticat, sub aspectul nelegalității, și soluția dată de instanța de apel, de menținere a respingerii capătului de cerere privind înghețarea cursului de schimb valutar CHF/RON de la data încheierii contractului de credit și denominarea în RON a creditului pentru restituirea împrumutului.

Instanța de recurs, fără a reveni asupra considerentelor anterioare, constată că nu poate fi pusă în discuție aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme art. 4.1 din contract nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, este evident că nu se pune problema modalității în care o atare clauză poate fi eliminată din contract, ca efect al constatării caracterului abuziv al acesteia.

Cât privește aplicarea instituției impreviziunii, se reține, în primul rând, că examinarea îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o analiză a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

În al doilea rând, se constată că reclamanta-recurentă nu a învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri nu se pot dispune soluții de stabilizare (înghețare) a cursului de schimb CHF/RON de la momentul acordării creditului, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel. Altfel spus, cererea reclamantei, de înghețare a cursului de schimb valutar la valoarea de la data încheierii contractului sau de denominare în RON a creditului nu se putea întemeia, ab initio, pe instituția juridică a impreviziunii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1959/2017 din 17 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2021.