ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1608/2021

Ședința publică din data de 23 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-A civilă, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu C. S.A. să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar din contractele de credit nr. x/7.08.007 și nr. x/11.09.2007, eliminarea acesteia din contracte și denominarea creditelor; stabilizarea prin înghețarea cursului de schimb CHF -leu de la momentul semnării contractelor cursa care să fie valabil pe toată durata derulării contractului și restituirea diferențelor plătite rezultate din denominare pentru ambele contracte.

La solicitarea Tribunalului, reclamanții au precizat acțiunea în sensul că au indicat clauza de risc valutar: pct. 1 lit. c) din condițiile speciale, pct. 6 lit. a) și b) din condițiile speciale, secțiunea 4, pct. 4.2 și 4.3 din condițiile generale, secțiunea 10 "costuri suplimentare" din condițiile generale.

Prin sentința civilă nr. 816 din 14 martie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015 cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia civilă nr. 1647/A din 24 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de reclamanții A. împotriva sentinței civile nr. 816 din 14 martie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, având ca obiect nulitate act juridic, în contradictoriu cu intimata pârâtă D. S.A., ca nefondat.

Împotriva deciziei curții de apel, reclamanții A. și B. au declarat recurs, prin care au solicitat în principal, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond și în subsidiar, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și admiterea apelului declarat împotriva sentinței primei instanțe.

Printr-o primă critică, recurenții-reclamanți au invocat încălcarea art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 al convenției, întrucât instanța de apel în mod nelegal nu a dispus în dispozitivul deciziei că respectiva hotărâre este atacabilă cu recurs, având în vedere dispozițiile art. 483 C. proc. civ. raportat la faptul că soluția din apel a fost pronunțată la o dată ulterioară deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României la 20 iulie 2017.

Recurenții-reclamanți arată că în motivarea deciziei instanța nu se pronunță asupra motivelor de apel referitoare la faptul că "instanța îmbrățișează punctul de vedere al pârâtei raportându-se cu analiza direct la dispozițiile C. civ. art. 1578,1584,1585, fără să analizeze cererea din perspectiva legislației speciale a Legii nr. 193/2000 și fără să analizeze în concret clauzele denunțate" și nu vorbește absolut nimic despre garanția contractului,ipotecă constituită pentru valoarea creditului.

Astfel, consideră că instanța nu a pronunțat o soluție bazată pe analiza actelor din dosar, pe care nu le-a identificat și despre care nici nu face vorbire.

Recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a analizat cauza prin prisma considerentelor CJUE reținute în cauza C-186/16 Andriciuc si alții, fără a pune în discuție sau a solicita apelantilor precizări cu privire la acest aspect.

Totodată, consideră că instanța de apel a pronunțat o decizie prin care nu analizează apelul formulat decât dintr-un singur punct de vedere, respectiv a existenței unei norme supletive exprimată în clauza de risc valutar, dând o interpretare trunchiată, eronată și incompletă cauzei Andriciuc, reluând, de fapt, motivarea primei instanțe și arătând că nu analizează clauzele denunțate de reclamanți ca fiind abuzive, decât din perspectiva dreptului comun.

Arată că instanțele fondului au reținut în mod nelegal, săvârșind o denegare de dreptate, atât faptul că reiese cu certitudine din al 13-lea considerent al Directivei 93/13, că excluderea prevăzurtă la art. 1 alin. 2 din Directivă cuprinde clauze care reflecta dispoziții din dreptul național și care se aplică între părțile contractante, cât și faptul că în cauza Andriciuc se indică că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul national (indiferent de alegerea părților și indiferent de Directivele europene referitoare la analiza din oficiu, ca obligație pentru instanța națională).

De asemenea, începând de la pagina 11 a motivării deciziei și terminând cu pagina 16, instanța de apel, în mod nelegal, nu face decât să explice de ce nu este incidentă în cauză Directiva 93/13, Legea nr. 193/2000 și de ce analizează practic apelul din perspectiva dreptului comun.

În final, după o întreagă expunere a incidenței dispozițiilor dreptului comun, a existenței în speță a principiului nominalismului, instanța de apel a reținut (pagina 14, paragraful 2) că "...prevederile contractuale contestate-clauza de risc valutar -reflectă transpunerea în contract a unei dispoziții legale obligatorii, Curtea apreciază că respectivele clauze sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora"; s-a mai retinut nelegal (pagina 14, paragraful 3) că nu mai poate analiza criticile referitoare la analiza obiectului contractului, a caracterului clar și inteligibil sau dezechilibrul, a lipsei informării reclamanților de către bancă,deoarece odată ce instanța națională a stabilit ca o clauză contractuală supusă judecății transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiții enunțate de CJUE in cauza Andriciuc.

Recurenții consideră că nelegală este și respingerea de la analiză a incidenței impreviziunii (art. 1271 C. civ.), instanța de apel reiterând practic motivarea primei instante, fara să rețină sau să analizeze motivele invocate de reclamanți, adică solicitarea constatării impreviziunii și suprapunerea pe cea a constatării caracterului abuziv ca primă solicitare.

Consideră că, în speță, a fost dovedit supra-riscul suportat exclusiv de către recurenți raportat la lipsa informării împrumutaților cu privire la suportarea creșterii cursului de schimb al CHF de la voloarea de 1,9 la 3,4, 4, 4,5% fără a se discuta de consecințele economice negative ce derivă din aceste modificări și fără ca banca să prezinte vreo dovadă a discuțiilor, informărilor, a simulărilor precontractuale sau bunelor sale intenții în timpul derulării relației contractuale și apariției situației de supra-risc.

Recurenții mai susțin că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât nu a motivat absolut nimic legat de critica reclamanților privind încălcarea de către pârâta-bancă a Legii nr. 296/2004 privind codul consumatorului, prin existența în contract a clauzelor de risc valutar neclare, incomplete, astfel lăsând loc de interpretări echivoce, interpretări care, în opinia recurenților, și potrivit art. 77 din lege, trebuie să profite consumatorului (cazul de dubiu asupra interpretării clauzelor) totul raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000. Toate aceste motive si invocări formulate de apelanți nu numai că nu au fost avute în vedere, însă nici măcar nu au fost amintite în considerentele deciziei recurate.

Arată că, în aceeași modalitate, instanta de apel a lăsat neanalizată critica cu privire la nerespectarea principiului corelativității drepturilor și obligațiilor și implicit a solidarismului contractual, toate acestea conducând la un dezechilibru contractual evident, pe care instanța de apel l-a lăsat neanalizat într-un mod total nelegal.

Cu privire la aplicarea deciziei CJUE din cauza C-186/16, recurenții susțin că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală întrucât întreaga motivare se axează pe explicația lipsirii de analiză juridică a apelului formulat din perspectiva clauzelor abuzive raportat la legislația specială, Directiva 93/13 și Cauza 186/16-Andriciuc, motivând în pagina 12, paragraful 2 din decizie, printr-o interpretare total eronată a legii și a deciziei pronunțate în cauza C-186/16, la care însăși instanța de apel s-a raportat, că nu mai poate analiza apelul, clauzele deduse judecații din perspectiva cerințelor potrivit cărora "clauza să facă parte din obiectul principal al contractului", să fie exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, "să respecte principiul bunei-credințe și să analizeze dezechilibrul produs, cu motivația stupefiantă pentru recurenți că nu s-a trecut la analiza celorlalte condiții întrucât, poțrivit cauzei Andriciuc și considerentului 13 din Directiva 93/13 "analiza îndeplinirii condjtiilor se face în ordinea indicată de CJUE iar în măsura în care una din condiții nu este îndeplinită nu se trece la analiza celorlalte condiții", situatia de mai sus fiind doar interpretarea instanței de apel, decizia din Cauza 186/16 necuprinzând un asemenea criteriu sau ordine de eliminare, de excludere, ci redând doar un mecanism foarte punctual.

Astfel, chiar dacă instanța de apel a reținut că în sfera excluderii intră aceste clauze în continuare trebuia să aibă în vedere aserțiunile din paragrafele 43-51 din Decizie, prin care instanța europeană obligă instanța națională să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil, potrivit indicațiilor CJUE, trebuind a fi analizată si din perspectiva sintagmei "redactate clar și inteligibil", prin aceasta neînțelegându-se doar o redactare corectă gramatical, ci o informare corectă, deplină pentru asigurarea înțelegerii pe deplin a implicațiilor, cu efecte asupra intereselor economice pe termen lung ale recurenților-reclamanți.

De asemenea, fără nicio ordine de excludere, paragrafele 52-58 din Decizie, obligă instanța națională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerințele bunei-credințe și dacă respectivele clauze provoacă în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, chestiuni de drept și de fapt neanalizate de instanța de apel, prin aplicarea si interpretarea greșită a legii; curtea subliniază că o clauză contractuală poate implica și un dezechilibru între părți care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Recurenții susțin că aceste clauze pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă acestea "reflectă" principiul nominalismului monetar, acesta fiind reglementat de norme supletive și chiar dacă intră în sfera noțiunii de "obiect principal al contractului", pentru că nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Consideră că aceste clauze sunt abuzive, pentru că au fost inserate în contractul de credit al recurenților în modalitatea in care acestea nu au fost nenegociate și, contrar cerințelor bunei-credințe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, dezechilibrul manifestându-se în timpul executării și le-a creat un mare disconfort material prin distrugerea iremediabilă a intereselor economice.

Arată că dispoziția din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări in extenso, deoarece, așa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16, la paragraful 31 din Decizie, excepția este de strictă interpretare. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecție a consumatorilor, față de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenței Directivei 93/13, în preambulul căreia s-a arătat (la alin. (13), teza a doua că "statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție" .

Pe aceeași linie de interpretare și aplicare juridică, Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce privește protecția consumatorilor, că statele membre pot să mențină sau să stabilească măsuri de protecție mai stricte.

În aceste condiții, revine instanțelor naționale obligația să aplice excepția în discuție așa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 și interpretată de CJUE în cauza C-186/16. Numai așa se poate asigura nivelul minim de protecție al consumatorilor instituit prin Directivă, obligație ce poate fi realizată atât prin legislativ sau executiv, cât și prin puterea iudecătorească a statului.

De altfel, această obligație a instanțelor rezultă și din art. 20 alin. (2) din Constituție:

"dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne; au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile."

Per a contrario excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, rezultă 2 consecințe: clauzele contractuale ce reflectă norme supletive, pot face obiectul analizei caracterului abuziv și clauzele contractuale ce reflectă norme obligatorii, dar care instituie un nivel mai scăzut de protecție al consumatorilor, pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, în vederea respectării minimului de protecție instituit de Directivă.

În acest sens, recurenții susțin că instanța trebuia sa aplice prioritar Directiva 93/13 și Tratatul de Funcționare a UE, așa cum obligă art. 20 alin. (2) djn Constituție.

Excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, așa cum a arătat CJUE în Decizia din Cauza C-186/16, paragraful 28, presupune îndeplinirea a două condiții: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Dată fiind competența partajată între Uniune și statele membre în materia protecției consumatorilor, potrivit art. 2 alin. (2) din TFUE:

"(...) statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu (...)", însă, așa cum arată art. 169 din TFUE mai sus evocat, normele obligatorii din dreptul național în materia protecției consumatorului, trebuie să respecte măcar minimul stabilit prin Directivă sau să instituie un nivel de protecție mai mare a consumatorului.

Analizând excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 prin prisma argumentelor arătate, rezultă că dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecție stabilit prin Directivă), dar, evident, sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive.

Regula nominalismului monetar a fost și a rămas o normă cu valoare supletivă, majoritatea autorilor de drept civil și întreaga jurisprudența a perioadei anterioare anului 2015 fiind în acest sens. De altfel, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului s-a pronunțat inclusiv Curtea Constituțională prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens.

Prin urmare, instanțele naționale trebuie să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă, de unde reiese și nelegalitatea hotărârilor recurate. Or, consideră recurenții că, în mod nelegal, instanța de apel, ca și cea de fond nu au analizat clauzele deduse judecații din perspectiva existentei caracterului abuziv al acestora și efectelor negative ale acestora asupra recurenților.

Recurenții sunt implicați, pe termen lung, în rambursarea unui contract, un contract preformulat, standard, care nu a fost negociat și în legătura cu care nu au fost informați în mod clar (informarea asupra supra riscului contractual), în speță fiind important de analizat obligația băncii de a avertiza (de a informa) consumatorii-recurenți, în mod individual, cu privire la posibilele variații de curs și la efectele acestora. În ce privește această analiză trebuie reținut din start capacitatea băncii de a avertiza, ce trebuie analizată raportat la expertiza și cunoștințele sale, și nicidecum raportat la profan și la public, în general. Toate aceste situații nu au făcut obiectul analizei instanței de apel care a pronunțat o hotărâre nelegală.

În concluzie, recurenții-reclamanți consideră că decizia recurată este dată în mod nelegal, deoarece instanța de apel deși a susținut că a analizat speța din perspectiva cauzei Andriciuc nu a făcut-o în drept, în fapt doar a dat o interpretare proprie, nelegală și trunchiată acestei cauze C- 186/16 precum și Directivei 93/13, prejudiciind grav interesele reclamanților și lăsând cauza nesoluționată și neanalizată din perspectiva caracterului abuziv al acestor clauze.

Intimata-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 octombrie 2018, s-a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune un punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, iar recurenții-reclamanți au depus un punct de vedere, susținând că recursul este admisibil.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 20 septembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 08 noiembrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1647/A din 24 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru urătoarele considerente:

Prima critică formulată de recurenți, prin care aceștia invocă aplicarea unui tratament discriminatoriu, contrar art. 14 al CEDO coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, prin neindicarea de către instanța de apel în dispozitivul deciziei a căii de atac la care erau îndreptățiți, este susceptibilă de a fi examinată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât vizează încălcarea unei norme de procedură a cărei nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Această critică este nefondată.

Împrejurarea că în hotărârea pronunțată de instanța de apel nu se indică calea de atac și termenul în care aceasta poate fi exercitată nu are efect în ceea ce privește dreptul de a exercita calea de atac întrucât acesta are reglementare legală.

Art. 457 C. proc. civ., intitulat "Legalitatea căii de atac", în cadrul primelor două alineate, consacră expres principiul legalității căii de atac, principiu ce este conturat prin opoziție cu eventualele mențiuni inexacte din cuprinsul hotărârii.

Exercitarea căilor de atac este guvernată de principiul legalității, potrivit căruia căile de atac sunt instituite de lege, ceea ce înseamnă că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege.

Legalitatea căilor de atac implică totodată și consecința ca mențiunea greșită în dispozitivul hotărârii care se atacă nu acordă părții o cale de atac pe care legea însăși n-a prevăzut-o sau dimpotrivă, nu-i răpește părții calea de atac pe cale legea i-a conferit-o.

În aplicarea acestui principiu, partea este obligată să țină cont exclusiv de prevederile legale, iar menționarea greșită de către instanța de fond in dispozitivul hotărârii a căii de atac nu poate conduce la înfrângerea acestei norme de procedură.

Critica circumscrisă de recurenții-reclamanți motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondată.

În cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor motivelor de nulitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Instanța de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a examinat cauzele de nulitate invocate de reclamanți, cu respectarea succesiunii etapelor analizării conformității unei clauze contractuale dintre profesionist și consumator în lumina considerentelor CJUE care s-a pronunțat în cauza C-186/16 Andriciuc și alții.

Astfel, s-a reținut că, potrivit hotărârii CJUE pronunțată în data de 20.09.2017 " Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că revine instanței naționale sarcina de a aprecia, ținând seama de natura, de economia generală și de prevederile contractelor de împrumut în discuție, precum și de contextul juridic și factual în care se înscriu acestea din urmă, dacă clauza în discuție, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă în care a fost acordat, reflectă actele cu putere de lege ale dreptului național în sensul articolului 1 alin. (2) din această directivă. În caz contrar, instanța națională trebuie să considere că această clauză se circumscrie noțiunii «obiect principal al contractului», ceea ce exclude clauza menționată de la examinarea caracterului potențial abuziv. Aceasta poate fi situația în ceea ce privește o clauză cuprinsă într-un contract de împrumut potrivit căreia împrumutatul trebuie să ramburseze suma în aceeași monedă în care a fost acordată."

În aplicarea statuărilor CJUE, s-a considerat că instanța națională trebuie să verifice dacă prevederea (clauza) în discuție reflectă doar o dispoziție de drept, dacă respectiva clauză, deși nu reflectă doar o dispoziție de drept și deși face parte din obiectul principal al contractului, este exprimată într-un mod clar și inteligibil (pgf. 49), dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar și inteligibil - respectă cerința bunei-credinței și, în fine, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar și inteligibil - instituie un dezechilibru semnificativ.

Analizând îndeplinirea primei condiții, respectiv dacă prevederile contractuale contestate reflectă doar o dispoziție de drept intern, Curtea a constatat că aceasta este îndeplinită în cauză deoarece prevederile contractuale contestate transpun, în contract, principiul nominalismului monetar consacrat de art. 1578 C. civ. 1864, potrivit căruia "Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

A punctat instanța de apel asupra faptului că instanța europeană nu a făcut distincție între normele ce se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât și cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Instanța de apel a statuat asupra faptului că textul art. 1578 C. civ. are caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens, principiul nominalismului neaplicându-se acelui contract în care părțile au convenit în mod expres să înlăture incidența normei din C. civ. sau acelui contract în care părțile au convenit în mod indirect derogarea de la acest principiu, introducând o clauză contractuală de indexare, al cărei scop este menținerea valorii reale a obligațiilor pe tot timpul executării lor.

Pentru aceste considerente, reținând considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-186/16 în cauza Andriciuc, precum și dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, Curtea a constatat că prevederile contractuale contestate - clauza de risc valutar - reflectă transpunerea în contract a unei dispoziții legale obligatorii și a apreciat că respectivele clauze sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

Prin urmare, instanța de apel nu a mai examinat criticile referitoare la analiza obiectului contractului, caracterul clar și inteligibil sau dezechilibru, lipsa informării, deoarece odată ce instanța națională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecății transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiții enunțate de CJUE în cauza Andriciuc.

În concluzie, Înalta Curte Constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în soluționarea apelului în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a expus, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, fără a încălca vreo normă de procedură prevăzută sub sancțiunea nulității, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate întrucât, contrar celor susținute de recurenți, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință, iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanța de apel.

Statuări asemănătoare se regăsesc și într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27).

Prin această hotărâre Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, astfel cum au fost acestea evocate mai sus, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Așadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă acea clauză contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În speță, a reținut instanța europeană, din decizia de trimitere reiese că acea clauză stipulată în secțiunea 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului" (aceeași clauză cu un conținut asemănător fiind și în cauza de față)

Prin urmare, reține CJUE, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 (ceea ce confirmă chiar soluția dată de instanța de apel criticată de recurenți).

De asemenea, mai reține instanța europeană, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În această privință, se mai reține, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Având în vedere aceste considerente, CJUE a răspuns la prima întrebare preliminară că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În considerarea forței obligatorii a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forța obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanță din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere:1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat); 2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepția menționată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidența noțiunii de "obiect principal al contractului"; 3. în măsura în care clauza se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar și inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanță publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut; 4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului și, deci, clauza nu are caracter clar și inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este respectată cerința bunei-credințe.

Această verificare a fost corect realizată de instanța de apel, aceasta statuând, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință. Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, Curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat, CHF, constituie o aplicație a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Cu alte cuvinte, așa cum corect a reținut instanța de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformității și cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului și cu cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, bazate esențialmente pe jurisprudența CJUE, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile de nelegalitate invocate de către recurenți, care susțin teze contrare acestei jurisprudențe.

De altfel, așa cum am mai arătat, rațiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiție nu este îndeplinită, în mod corect instanța de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Așadar, criticile formulate de recurenții - reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Referitor la criticile ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de soluționare a cererii de înghețare a cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat acțiunea pe Legea nr. 193/2000 care nu conține dispoziții care să permită instanței să intervină în acordul de voință al părților, în sensul adaptării unor clauze contractuale în sensul solicitat prin demersurile judiciare inițiate. Asupra acestui aspect jurisprudența C.J.U.E. este constantă.

Astfel, în Hotărârea Curții din data de 14. 06.2012 în cauza C - 618/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 în procedura Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderón Camino, se prevede că atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În acest context, solicitarea recurenților, de modificare a contractului prin înlocuirea obligației esențiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligație de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului și cu o valoare a dobânzilor și comisioanelor aferente creditului în CHF apare ca lipsită de temei legal (Legea 193/2000 nu prevede o atare ipoteză) și contractual (din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceiași monedă în care a fost acordat împrumutul, și nu în RON).

Argumentele aduse de recurenți ce susțin, în mod incidental, teoria impreviziunii din perspectiva dezechilibrelor apărute după încheierea contractului, nu vor fi primite întrucât odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voință a părților, acesta presupune un risc inerent.

Reclamanții nu au învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deși au invocat, formal, incidența prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției, a fost invocat ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptare a convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenții-reclamanți sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenții se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuție sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Cerința unui dezechilibru prezumat înfrânge însăși ideea de impreviziune și intră în contradicție cu alte reglementări din domeniul protecției consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist și consumator.

Nici teza denominării propusă de recurenți nu este incidentă în cauză. Potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare curente și de capital, așa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenți și nerezidenți, în valută și în moneda națională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operațiunile valutare se numără și rambursarea creditelor/a împrumuturilor. Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți, operațiuni valutare curente, operațiuni valutare de capital și operațiuni valutare între rezidenți.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidență că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Mai trebuie observat că prin Normele BNR nr. 10/2005 și nr. 20/2006 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1647/A din 24 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1647/A din 24 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2021.