ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 998/2021

Ședința publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 17 iulie 2017 sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanței să se dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată la art. 9.2 în convenția de credit nr. x din 24.04.2008; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fíe valabil pe toată perioada derulării contractului, valoarea acestui capăt de cerere fiind apreciată la suma de 403,119.2 RON; restituirea sumelor plătite ca excedent peste valoarea de 2,2148 RON (valoare CHF la data semnării contractului), până la data introducerii acțiunii; denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 59 din 16 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă cererea de chemare în judecata formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1499 din 25 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 59 din 16 ianuarie 2018, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs.

În susținerea motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți arată că instanța de apel a recurs la textele de lege aplicabile situației de fapt, însă le-a aplicat în mod greșit.

O primă critică vizează faptul că instanța a procedat la suspendarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ. până la soluționarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2014.

În raport de dispozițiile art. 413 alin. (3) din C. proc. civ., fiind vorba de o suspendare din oficiu, până la soluționarea speței Andriciuc, recurenții-reclamanți apreciază că instanța avea obligația de a reveni motivat asupra suspendării, ținând cont că această măsură a durat mai mult de un an.

Cu privire la dobândă, recurenții-reclamanți susțin că, potrivit dispozițiilor art. 1.2, creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în niciun fel, să revizuiască nivelul dobânzii curente, după 6 luni de la prima utilizare a creditului, în funcție de indicele de referință Libor 3M+ 4,20 p.a.

Având în considerare prevederile acestei clauze, banca își rezerva dreptul unilateral de a modifica dobânda, fără a fi însă obligată în acest sens, în funcție de indicele de referință.

Pe cale de consecință, recurenții-reclamanți susțin că banca poate să modifice dobândă doar în sens crescător, rezervându-și dreptul de a nu o modifica atunci când valoarea indicelui de referință scade.

Aceasta denotă, în opinia recurenți,or-reclamanți, faptul că banca se află într-o poziție dominantă, iar consumatorul nu are cum să verifice dacă a fost efectuat corespunzător calculul dobânzii, în funcție de indicele de referință indicat în contract.

Conform articolului 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, în principiu o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

O altă critică vizează faptul că în mod greșit a reținut instanța de apel că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de Curtea de Justiție a Uniuni Europene în cauza Andriciuc contra României.

Recurenții-reclamanți invocă faptul că, în situația în care banca acordă un împrumut încheiat în moneda străină, aceasta are obligația să furnizeze împrumutatului informații care să-i permită să adopte o decizie în cunoștință de cauză.

Conform Curții de Justiție a Uniunii Europene, banca trebuie să furnizeze consumatorului orice informație care să-i permită acestuia să evalueze consecințele economice ale clauzei de risc valutar, asupra obligațiilor sale financiare viitoare.

De altfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că revine instanței naționale obligația să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze în momentul contactării împrumutului costul total al acestuia.

Recurenții-reclamanți arată că această obligație de informare nu a fost respectată de intimata-pârâtă.

Faptul că s-au adresat băncii, exprimându-și intenția de a încheia un contract de credit care să răspundă nevoilor lor, nu poate însemna, în opinia recurenților-reclamanți, o acceptare liberă și necondiționată a ofertei propuse de către bancă. Atâta vreme cât banca nu dovedește faptul că i-ar fi informat cu privire la riscul valutar, simplul fapt că ar fi putut renunța la încheierea contractului de credit, refuzând oferta băncii, este lipsit de relevanță.

Totodată, recurenții-reclamanți arată că oferta de creditare în franci elvețieni a fost promovată de către bancă de o manieră extrem de atractivă, fără a le fi oferite informații cu privire la riscul valutar.

Faptul că pârâta cunoștea riscurile produsului financiar oferit reiese, potrivit recurenților-reclamanți și din faptul că B.N.R. a avertizat toate băncile de-a lungul timpului (studiul retrospectiv al B.N.R. din luna februarie 2015 intitulat Analiza creditelor în franci elvețieni, p. 29), despre riscurile acordării împrumuturilor în valute exotice cum este francul elvețian, moneda unei țări cu care România nu are raporturi economice foarte extinse.

Prin neîndeplinirea obligației de informare asupra riscului valutar accentuat, în cazul unui contract de credit pe termen lung, recurenții-reclamanți apreciază că banca a profitat de asimetria informațională, pentru a transfera integral asupra lor riscul valutar, creând un dezechilibru major și contrar bunei-credințe.

În ceea ce privește solicitarea în sensul de a dispune stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, în vederea anulării/înlocuirii clauzelor abuzive, recurenții-reclamanți apreciază că se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea francului elvețian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiții este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Recurenții-reclamanți arată că, pe parcursul derulării contractului, francul s-a apreciat într-un mod galopant, astfel că, raportat la moneda națională, valoarea acestuia aproape s-a dublat, cursul de schimb depășind valoarea de 3,6 RON/CHF în anul 2011, cu repercusiuni grave, în ceea ce privește posibilitatea de îndeplinire a obligațiilor de plată a ratelor lunare, cu riscul de a fi puși în imposibilitatea de executare a contractului.

De asemenea, recurenții-reclamanți arată că diferențele dintre cursul de vânzare și cel de cumpărare au condus la majorarea continuă a costurilor contractului, producând un dezechilibru major al prestațiilor reciproce ale părților, în detrimentul recurenților, cu efectul obținerii unor foloase de către bancă, fără contraprestație.

Recurenții-reclamanți apreciază că obligația de informare este în acord și cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 și cu Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. O astfel de obligație este instituită și de Directiva 2008/48/CE. Banca avea obligația de a atrage atenția clientului asupra pericolelor și riscurilor unei operațiuni determinate.

În susținerea capătului de cerere privind denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, recurenții-reclamanți consideră că se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în RON. Efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului, ocazionate de schimbul valutar, determinând o creștere a caracterului oneros al obligațiilor asumate de către acesta, fapt contrar principiului echității și bunei-credințe, care trebuie să guverneze executarea contractului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare.

Recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 15 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la data de 2 octombrie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 2 octombrie 2019, s-a fixat termen în ședință publică la data de 20 noiembrie 2019, în vederea soluționării cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a deciziei nr. 52/2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 20 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017 a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a deciziei nr. 52/2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca inadmisibilă.

Judecarea cauzei a fost reluată la 14 aprilie 2021.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, deși recurenții-reclamanți au invocat ca temei de drept și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu au expus argumente care se circumscriu acestui motiv de casare.

Înalta Curte constată, de asemenea, că recurenții-reclamanți susțin că instanța a procedat la suspendarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ. până la soluționarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a Cauzei Andriciuc și că, în raport de dispozițiile art. 413 alin. (3) din C. proc. civ., fiind vorba de o suspendare din oficiu, avea obligația de a reveni motivat asupra suspendării, ținând cont că această măsură a durat mai mult de un an.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recurenții-reclamanți nu expun o veritabilă critică de nelegalitate a hotărârii, ci se limitează la indicarea normelor de procedură, fapt ce contravine cerințelor impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Ca atare, analiza recursului va fi făcută din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Aspectele de nelegalitate invocate de recurenții-reclamanți cu privire la dobânda variabilă nu pot fi analizate, în condițiile în care nu există un capăt de cerere prin care să se invoce caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 1.2 din contractul de credit.

Criticile recurenților-reclamanți referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva D. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) C. civ., obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Întrucât clauza de risc valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv, argumentele ce vizează obligația de informare, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, condiția bunei-credințe nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura și critica formulată prin prisma aceluiași motiv de recurs, ce se referă la teoria impreviziunii.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare și/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deși nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispozițiilor C. civ. de la 1864, doctrina și practica, în special în materia contractelor comerciale internaționale, au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părți la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile și obligațiile părților, precum și întinderea acestora.

În același sens s-a statuat și în decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, în care s-a reținut că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepției instanței de contencios constituțional și în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale.

Totodată, s-a mai reținut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestațiile de la momentul încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment.

Față de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte de Casasție și Jutiție constată că reclamanții nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestațiile părților să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestațiilor față de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenției, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamanți, ceea ce contravine scopului și mecanismului remediului impreviziunii și pune în mod nepermis semnul egalității între impreviziune și nulitate.

Nu poate fi reținută nici critica ce vizează greșita soluționare a capătului de cerere privitor la denominarea în moneda națională a plăților.

Astfel cum legal a reținut instanța de apel, art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, invocat de reclamanți nu este aplicabil, în raport de dispozițiile lit. d) din Anexa nr. 2 la acest Regulament și de Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007, acordarea creditelor în valută fiind legală.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1499 din 25 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1499 din 25 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 aprilie 2021.