ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 642/2021

Ședința publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 9 septembrie 2015 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. și D. PRIN MANDATAR C. S.A., solicitând instanței să dispună: constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.4 prima teză, art. 5.1 lit. b) și lit. c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/21.02.2008; exonerarea de la plata comisionului de administrare pentru viitor, ca urmare a anulării clauzei contractuale abuzive aferente; obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate fără temei legal, în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de acordare și comision de administrare și dobândă excedentară; constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit la art. 6.1 prima teză și eliminarea acesteia; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 468 din 13 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată; s-a luat act că pârâtele vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 1937 din 16 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 468 din 13 februarie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, B. și A. au declarat recurs.

În susținerea recursului, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a constatat, fără a respecta dispozițiile legale, că apelul declarat este îndreptat doar împotriva soluției pronunțate asupra cererii de chemare în judecată și nu împotriva considerentelor, justificând prin aceasta soluția de respingere a apelului.

Recurenții-reclamanți arată că, deși instanța de apel a recunoscut greșelile primei instanțe, în mod nelegal și netemeinic a considerat că acestea nu influențează soluția pronunțată.

În opinia recurenților-reclamanți, hotărârea instanței de apel cuprinde o motivare care încearcă să acopere neregularitățile hotărârii primei instanțe.

Recurenții-reclamanți arată, de asemenea, că în mod greșit instanța de apel nu a luat în considerare înscrisurile care existau deja la dosar, deși avea obligația să analizeze tot materialul probator existent la dosarul cauzei.

Recurenții-reclamanți susțin și că, în mod contradictoriu, instanța de apel, deși a constatat că dispozițiile contractuale care reglementează comisionul de acordare credit, comisionul de administrare, dobânda revizuibilă, restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat împrumutul nu au fost negociate, a considerat că aceste clauze nu au caracter abuziv.

Potrivit recurenților-reclamanți, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Totodată, recurenții-reclamanți fac trimitere la dispozițiile articolului 4 din Legea nr. 193/2000, susținând că, din analiza condițiilor generale, cât și a celor particulare din contractul de credit încheiat între părți, reiese că banca nu își asumă nicio obligație față de împrumutați, rezultând astfel un dezechilibru evident între părți.

În ceea ce privește comisionul de acordare, recurenții-reclamanți apreciază că instanța de apel nu s-a aplecat asupra analizei înscrisurilor administrate, ignorând că au plătit un comision de analiză în cuantum de 100 RON, precum și comision de acordare de 3.740 CHF din surse proprii, reprezentând 2% din valoarea creditului acordat.

În opinia recurenților-reclamanți, clauza privind comisionul de acordare este abuzivă, întrucât nu este negociată, banca a acționat cu rea-credință, încasând de două ori plata pentru același serviciu, chitanța reflectând o operațiune de încasare plată rate, venind în contradicție cu denumirea generică a acestui cost suplimentar și ilustrând intenția frauduloasă a băncii care pretinde că a prestat un serviciu care de fapt nu există.

Ca atare, în opinia recurenților-reclamanți se creează un dezechilibru semnificativ din punct de vedere juridic între drepturile și obligațiile părților contractante.

Totodată, recurenții-reclamanți expun exhaustiv situația de fapt.

Referitor la dobândă, recurenții-reclamanți arată că prin actul adițional nr. x art. 4.4 a fost modificat și reproduc conținutul paragrafelor 2 și 6 de la dosar apel.

În ceea ce privește art. 5.1 lit. c), ce reglementează comisionul de administrare, recurenții-reclamanți susțin că nu există nicio contraprestație care să justifice acest comision, nefiind respectate exigențele bunei-credințe, edictarea acestei clauze fiind lipsită de transparență.

Totodată, în analiza condiției dezechilibrului semnificativ, recurenții-reclamanți susțin că achitarea unui comision lunar și care are o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În susținerea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, recurenții-reclamanți fac trimitere la art. 3 și 6 din Directiva 93/13, precum și la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, arătând că banca nu a respectat obligația de informare a clientului, astfel cum impun art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, art. 44 și 56 din Legea nr. 296/2004 și Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007.

Totodată, recurenții-reclamanți apreciază că au fost încălcate și prevederile art. 8 și art. 27 lit. a) și b) din Codul consumului și ale art. 970 C. civ. de la 1864.

Totodată, recurenții-reclamanți susțin că această clauză contractuală nu a fost negociată, produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante în defavoarea clientului și că, pe parcursul derulării contractului, a devenit excesiv de oneroasă.

În opinia recurenților-reclamanți, caracterul non-absolutist al principiului permite ca nominalismul să fie surmontat/substituit de soluția reinstaurării normalității, acceptată de părți la momentul încheierii contractului, reîntoarcerea părților la negociere neasigurând o rezolvare eficientă și reală a litigiului.

Cu privire la aplicabilitatea cauzei C-186/16, arata că, astfel cum a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, revine instanței naționale obligația să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său, astfel că în ipoteza în care instituția bancară nu și-a îndeplinit aceste obligații, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu și revine instanței naționale sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către bancă a cerinței de bună-credință și, pe de altă parte, existența unui eventual dezechilibru semnificativ între părțile contractului.

Potrivit recurenților-reclamanți, clauza nu este redactată într-un limbaj clar și inteligibil.

Cu privire la înghețarea cursului de schimb valutar CHF - leu la valoarea de la data încheierii și semnării convenției, având în vedere caracterul abuziv al clauzei de suportare a riscului valutar exclusiv de către consumatori, recurenții-reclamanți apreciază că se impune admiterea acestui capăt de cerere.

Recurenții-reclamanți susțin și că, având în vedere că schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă și că nu au avut cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de francul elvețian, se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților întrucât hipervalorizarea CHF- ului deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.

Referitor la teoria impreviziunii și la Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, recurenții-reclamanți menționează că impreviziunea intervine când în executarea contractului s-a produs un eveniment excepțional ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de părți la data încheierii contractului, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului.

Recurenții-reclamanți arată că nu puteau prevedea apariția crizei economice mondiale, care a determinat o valorizare extremă a monedei elvețiene, monedă calificată, în lucrările de specialitate, ca monedă de refugiu, care se supraevaluează în momentele de criză și că, față de nivelul cursului valutar de la data contractării, în prezent, cursul valutar este dublu sau chiar mai mult, generând un risc supra-adaugat riscului asumat de către consumator.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatele-pârâte au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Recurenții-reclamanți au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 26 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la data de 3 aprilie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 26 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 52/200148, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și a art. 521 alin. (3) și (4) și art. 518 Cod procedură civilă.

Prin încheierea din 3 aprilie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2020, a fost respinsă cererea de suspendare a judecării recursului până la soluționarea cauzei C-364/19 și s-a dispus suspendarea judecării recursului până la soluționarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 17 martie 2021.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Față de cele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că argumentele care vizează faptul că instanța de apel a opinat în sensul că, în cauză, apelul este îndreptat împotriva soluției pronunțate asupra cererii de chemare în judecată și nu împotriva considerentelor, nu se circumscrie motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, contrar susținerilor recurenților-reclamanți în sensul că motivarea hotărârii recurate urmărește să acopere neregularitățile hotărârii primei instanțe, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de apel a expus argumentat raționamentul juridic și a răspuns aspectelor de fapt și de drept supuse dezbaterii judiciare, analizând argumentele invocate în calea de atac.

Critica recurenților-reclamanți ce vizează faptul că instanța de apel nu a analizat întregul material probator administrat în cauză, nu poate face obiectul examinării în calea de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Totodată, nu poate fi reținută nici motivarea contradictorie invocată de recurenții-reclamanți, în sensul că, deși instanța de apel a reținut caracterul nenegociat al clauzelor contractuale, a apreciat că acestea nu au caracter abuziv, nefiind îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ. Condițiile pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă sunt reglementate de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar astfel cum instanța de apel a reținut în mod legal, nu este suficient a se reține caracterul nenegociat al clauzei contractuale, ci trebuie îndeplinite cumulative condițiile impuse de această dispoziție legală.

Ca atare, faptul că instanța de apel a apreciat că dispozițiile contractuale nu au fost negociate nu poate duce în mod obligatoriu la concluzia caracterului abuziv al acestora.

Totodată, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Analizând criticile invocate de recurenții-reclamanți cu privire la comisionul de acordare și la cel de administrare, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că banca efectuează diferite activități necesare acordării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii.

Ca atare, nu poate fi negată existența contraprestație băncii pentru cele două categorii de comisionare și costurile implicate pentru acordarea și administrarea creditului.

Criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Este esențial de evidențiat că, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-621/17, s-a statuat că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Totodată, în aceeași cauză, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință.

Totodată, costurile aferente contractului de credit, invocate de către recurenții-reclamanți, ca dezechilibru valoric, nu reprezintă un dezechilibrul semnificativ, în sensul impus de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Criticile care vizează faptul că instanța de apel nu a conferit valoare probatorie chitanței prin care recurenții-reclamanți au achitat comisionul de acordare, nu pot face obiectul analizei în recurs, întrucât se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recurenții-reclamanți nu au expus niciun argument de nelegalitate în ceea ce privește clauza contractuală referitoare la dobândă.

Criticile recurenților-reclamanți referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) C. civ., obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Întrucât clauza de risc valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv, argumentele ce vizează obligația de informare, lipsa negocierii, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, caracterul clar și inteligibil al acestei clauze nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura și critica formulată prin prisma aceluiași motiv de recurs, ce se referă la teoria impreviziunii și la aplicarea deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare și/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deși nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispozițiilor C. civ. de la 1864, doctrina și practica, în special în materia contractelor comerciale internaționale, au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părți la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile și obligațiile părților, precum și întinderea acestora.

În același sens s-a statuat și în decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, în care s-a reținut că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepției instanței de contencios constituțional și în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale.

Totodată, s-a mai reținut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestațiile de la momentul încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment.

Față de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte de Casasție și Jutiție constată că reclamanții nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestațiile părților să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestațiilor față de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenției, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamanți, ceea ce contravine scopului și mecanismului remediului impreviziunii și pune în mod nepermis semnul egalității între impreviziune și nulitate.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1937 din 16 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenții-reclamanți B. și A., în solidar, la plata sumei de 2.207,45 RON către intimata-pârâtă C. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată, astfel cum reiese din dovezile aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1937 din 16 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenții-reclamanți B. și A. la plata, în solidar, către intimata-pârâtă C. S.A. a sumei de 2.207,45 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 martie 2021.