ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2549/2020

Ședința publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 23 martie 2015, sub numărul x/2015, declinată, ulterior, în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe rolul căruia a fost înregistrată sub numărul x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C., prin mandatar D. S.A., și D. S.A. București, solicitând instanței să dispună:

- constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 5.1. lit. b) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 101606 din data de 29 noiembrie 2007 și, pe cale de consecință, anularea acesteia;

- restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare, la care se va adăuga dobânda legală aferentă;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia;

- stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-Leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

- denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din Regulamentul valutar conform căruia, prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

Prin sentința civilă nr. 318/2016 pronunțată la data de 20 ianuarie 2016 în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C., cu privire la capătul de cerere având ca obiect restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare și, în consecință, a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

A admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C., prin mandatar D. S.A., și D. S.A. București.

A constatat nulitatea absolută și caracterul abuziv al clauzei 5.1 lit. b) din contractul de credit nr. x din data de 29 noiembrie 2007 și a obligat pârâta D. S.A. să restituie reclamanților suma de 3000 CHF achitata cu titlu de comision de acordare, precum și dobânda legală, de la data achitării acestei sume de bani și până la data achitării debitului.

A respins restul pretențiilor, ca nefondate, și a obligat reclamanții să plătească pârâtei D. S.A. suma de 3600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâtele C. și D. S.A. București.

Prin decizia civilă nr. 341/A pronunțată la data de 13 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 318 din data de 20 ianuarie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

A admis apelul formulat de pârâtele C. și D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 318 din data de 20 ianuarie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, ca nefondată.

A păstrat dispozițiile referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. și a obligat apelanții-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă D. S.A. a sumei de 5471,62 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond și apel.

La data de 7 iunie 2018, reclamanții au formulat recurs împotriva deciziei mai sus amintite, cauza fiind înregistrată pe rolul secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 15 iunie 2018.

Au invocat motivele de recurs menționate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de de procedură civilă, considerând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat și alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea litigiului.

Sub un prim aspect, au criticat decizia instanței de apel pentru aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (1) și art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, în ceea ce privește dezlegarea motivului de apel referitor la comisionul de acordare credit.

Au precizat că, nici în condițiile generale, nici în condițiile speciale ale contractului de credit nu au fost definite comisioanele, intimatele-pârâte omițând să specifice elementele ce ar fi justificat aceste costuri.

Recurenții au susținut că menționarea în contractul de credit a faptului că sumele ce trebuie achitate în contul unora dintre comisioane vor fi calculate prin aplicarea unor procente la soldul creditului nu are semnificația unor definiri riguroase a acestor comisioane și nu poate conduce la concluzia că respectivele prevederi contractuale ar fi fost redactate într-o manieră clară și ușor de înțeles, nefiind precizate tipurile de servicii prestate de către bancă, a căror contraprestație este reprezentată de comisionul supus analizei.

Deși instanța de apel a reținut, potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, că este permisă perceperea unor comisioane, această constatare nu semnifică, în opinia recurenților, excluderea acestor costuri de la verificarea caracterului inteligibil al clauzelor care le prevăd.

Au considerat că textul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă nu doar în sensul că respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și în sensul că aceasta trebuie să expună, în mod transparent, funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care face referire, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât, consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare, consecințele economice ce rezultă din contract, în ceea ce-l privește.

Astfel, au apreciat eronată motivarea instanței de apel, care a reținut că nu era necesară detalierea în contract a comisionului de acordare, întrucât:

"motivele perceperii acestui comision rezultă cu ușurință din chiar denumirea sa.".

Au susținut necesitatea analizării caracterului clar și inteligibil al unei clauze contractuale atât din punctul de vedere al modului de calcul al comisionului la care face referire, dar și în raport cu serviciile prestate de către bancă, în considerarea comisionului perceput, recurenții precizând că dispozițiile contractuale referitoare la perceperea comisionului sunt lipsite de cauză juridică, în absența unei contraprestații a băncii concret determinate sau cel puțin determinabile, care să justifice perceperea unui astfel de comision.

Cu referire la condiția privind inducerea, prin intermediul clauzelor contestate, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ce operează în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe, au făcut trimitere la hotărârea pronunțată în cauza C-415/11 a Curții de Justiție a Uniunii Europene (Mohamed Aziz vs. Catalunyacaixa), în care s-a statuat că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/2013 trebuie interpretat în sensul că noțiunea de "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă, în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

Au solicitat restituirea sumelor reprezentând comisionul de acordare, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor care au permis perceperea lor.

Au considerat pe deplin realizabilă obligația băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, în vederea acoperirii prejudiciului suferit de reclamanți, dar și pentru restabilirea situației anterioare și înlăturarea tuturor consecințelor patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută.

Au făcut referire la dispozițiile art. 1341 și următoarele din C. civ. privind instituția plății nedatorate și au susținut că sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de aceste dispoziții, concluzia contrară conducând la eludarea efectelor nulității absolute.

Sub un al doilea aspect, au apreciat că, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra petitelor referitoare la nulitatea absolută a clauzei privind riscul valutar, stabilizarea și înghețarea cursului valutar și denominarea plăților în moneda națională, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, precum și interpretările obligatorii date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza nr. C-186/16.

Cu privire la soluția pronunțată asupra petitelor mai sus amintite, au considerat că, în mod greșit, a reținut instanța de apel că, în speță, nu poate fi analizată îndeplinirea obligației de informare a intimatei-pârâte, recurenții-reclamanți invocând, în susținerea acestei critici, considerentele hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 (Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva Banca Românească).

Recurenții au susținut că intimatele-pârâte au acordat un împrumut într-o monedă străină, astfel că aveau obligația de a furniza împrumutatului informații care să-i permită să adopte o decizie în cunoștință de cauză, iar conform jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, intimatele trebuiau să furnizeze consumatorului orice informație care să-i permită acestuia să evalueze consecințele economice ale clauzei de risc valutar și ale obligațiilor sale financiare viitoare.

Au arătat că intimatele-pârâte nu și-au îndeplinit această obligație de informare, deși cunoșteau riscurile produsului financiar oferit, sens în care, recurenții-reclamanți au precizat că Banca Națională a României a emis avertizări despre riscurile acordării împrumuturilor în valute exotice (cum este francul elvețian) și, în calitatea sa de profesionist, avea obligația de a prezenta riscurile unui astfel de contract.

Astfel, în situația în care intimatele-pârâte ar fi acționat cu bună credință, au considerat că acestea trebuiau să le aducă la cunoștință existența riscurilor.

Contrar acestei obligații, recurenții au fost induși în eroare, prin prezentarea monedei CHF ca fiind una care nu comportă riscuri.

În susținerea capătului de cerere privind stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb valutar CHF-Leu la valoarea de la momentul semnării contractului, au considerat că este necesară adaptarea contractului la noile împrejurări economice, întrucât schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, iar recurenții nu dețineau cunoștințe în domeniul financiar-bancar pentru a putea anticipa o devalorizare vădită a monedei naționale față de francul elvețian.

În ceea ce privește rezolvarea, de către instanța de apel, a petitului privind denominarea în moneda națională a plăților, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a apreciat eronat că dispozițiile legale în vigoare:

"nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.".

Au susținut că, prin această interpretare, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1255 C. civ., care prevede că:

"În cazul în care contractul este menținut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispozițiile legale aplicabile.".

Astfel, în situația în care instanța constată caracterul abuziv al clauzelor referitoare la riscul valutar, urmează a face aplicarea dispozițiilor art. 1255 din C. civ. și a dispozițiilor din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2006, care prevăd că prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională.

Au conchis în sensul că executarea obligațiilor decurgând din contractul de credit trebuie să se realizeze în moneda națională.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 3 august 2018, intimatele-pârâte au solicitat, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar, au susținut că această cale de atac este nefondată.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor considerând recursul declarat ca fiind admisibil.

Prin încheierea din data de 16 mai 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 21 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat.

La termenul acordat la data de 30 ianuarie 2020 pentru judecarea cauzei în ședință publică, Înalta Curte a constatat suspendata judecata recursului, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Urmare cererii de reluare a judecății depuse la dosar de recurenții-reclamanți la data de 19 mai 2020, Înalta Curte a dispus, prin rezoluția din data de 28 iulie 2020, repunerea cauzei pe rol și a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 10 decembrie 2020, în ședință publică.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Sub aspectul situației de fapt lămurite în fața instanțelor de fond, se reține că la data de 29 noiembrie 2007, între recurenții-reclamanți, în calitate de împrumutat și, respectiv, codebitor, și intimata-pârâtă D. S.A., în calitate de creditor, a fost încheiat contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 101606, contract ce a fost cesionat la data de 31 martie 2009 de către intimata-pârâtă D. S.A., în calitate de cedent, către cesionarul C..

Se mai reține faptul că actul adițional nr. x la contractul de credit a fost semnat la data de 20 septembrie 2010, între recurenții-reclamanți și intimata-pârâtă C., noul creditor.

Recurenții-reclamanți au formulat o acțiune întemeiată pe legislația privind protecția consumatorilor, contestând clauza referitoare la comisionul de acordare și clauzele de risc valutar. Totodată, au solicitat obligarea intimatelor-pârâte la restituirea comisionului de acordare și au cerut stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-Leu la cursul de schimb valabil la data semnării contractului și denominarea în moneda națională a plăților.

În cadrul recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a fost criticată soluția instanței de apel din perspectiva dezlegării date motivelor de apel referitoare la clauzele de risc valutar, identificate de instanțe ca fiind cele prevăzute de art. 4.1 din Condițiile generale și art. 6.1 din Condițiile speciale la contractul de credit, la capetele de cerere privind stabilizarea cursului valutar și denominarea plăților în moneda națională și, totodată, cu privire la clauza din art. 5.1. lit. b) din contract, cuprinzând comisionul de acordare credit.

Cu referire la critica recurenților-reclamanți prin care s-a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, precum și încălcarea interpretărilor obligatorii date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza nr. C-186/16, cu consecința respingerii susținerilor reclamanților privind caracterul abuziv al clauzelor privind riscul valutar, prevăzute la art. 4.1 din Condițiile generale și art. 6.1 din Condițiile speciale la contractul de credit, Înalta Curte reține că, în speță, contractul de credit ipotecar ale cărui prevederi sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive a fost încheiat la data de 29 noiembrie 2007, fiind guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului, în forma în vigoare la acea dată, respectiv de dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale O.G. nr. 12/1992, Legii nr. 296/2004 și ale Legii nr. 289/2004.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864 referitoare la împrumutul de consumație cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Legea nr. 193/2000 transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate, cu consumatorii, astfel că, interpretarea prevederilor acestei legi, inclusiv în ceea ce privește domeniul de aplicare al acestui act normativ și cauzele de excludere de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei menționate și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În aceste condiții, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății, potrivit căruia:

"debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Prin urmare, dispozițiile contractuale privind riscul valutar reflectă o dispoziție de drept național de natură supletivă, care se aplică între părțile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privință.

Din verificarea considerentelor deciziei recurate rezultă, contrar argumentelor recurenților, că instanța de apel a respectat criteriile stabilite de Curte prin decizia pronunțată în cauza C-186/16, arătând, în considerentele relevante ale deciziei recurate, că, potrivit hotărârii menționate mai sus:

"această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie (par. 28)" și că:

"pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (par. 29).".

Concluzia instanței de apel a fost aceea că:

"sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE atât clauzele care transpun normele imperative din dreptul național, cât și cele care transpun norme supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.".

În exercitarea competenței conferite de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEE, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

În cauza C-81/19, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între dispozițiile imperative, care se aplică independent de alegerea părților contractante și dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărâre).

Prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că stabilirea de către legiuitorul național a unui echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în privința anumitor contracte nu constituie:

"o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27).

Altfel spus, controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională nu este permis judecătorului național.

Totodată, Curtea a statuat că, în ceea ce privește verificarea excluderii unei astfel de clauze din domeniul de aplicare al acestei Directive, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directivă (paragraful 35), este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă.

În egală măsură, s-a arătat că este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (paragraful 36 din din Hotărârea din 9 iulie 2020).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Ca atare, sensul și interpretarea normei naționale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În consecință, susținerile formulate de recurenta-reclamantă, referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 1 alin. (1), art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, precum și la încălcarea interpretărilor obligatorii date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza nr. C-186/16 nu pot fi analizate, după cum nu pot fi verificate nici aspectele legate de încadrarea clauzei în cerințele prevăzute de art. 4 alin. (6) sau de îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege.

Dezlegarea criticii mai sus analizate conduce, în mod necesar, la respingerea, ca neîntemeiate, a criticilor subsecvente privind greșita respingere a capătului de cerere privind stabilizarea cursului valutar și a cererii privind denominarea plăților în moneda națională, deoarece recurenții-reclamanți au urmărit, prin respectivele capete de cerere, dezideratul mai sus analizat al eliminării clauzei de risc valutar din sarcina împrumutaților, prin înghețarea cursului leu/CHF la momentul încheierii contractului de credit și plata creditului în monedă națională.

Or, câtă vreme dispozițiile contractuale reflectă principiul nominalismului monetar prevăzut de dispozițiile art. 1578 din C. civ. din 1864, această normă legală de natură supletivă se aplică între părțile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privință.

În acest context, se apreciază ca fiind corecte argumentele instanței de apel, care a reținut că:

"nu se poate dispune vreo modificare a clauzelor contractuale în sensul solicitat de apelanții-reclamanți, chiar dacă în urma verificării s-ar constata nulitatea clauzelor contractuale contestate.".

A menționat, în acest sens, instanța de apel că:

"Sunt nefondate susținerile apelanților potrivit cărora modificarea clauzelor contractuale de către instanța de judecată poate fi dispusă în temeiul art. 13 din Legea 193/2000 (...), deoarece regula generală prevăzută de legea 193/2000 în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale constă în eliminarea clauzei respective din contract, conform dispozițiilor art. 6, dispoziția cuprinsă la art. 13 din lege fiind o dispoziție de excepție, de strictă interpretare, aplicabilă doar în cazul sesizărilor formulate de ANPC. În plus, dispozițiile art. 13 din legea nr. 193/2000 sunt dispoziții ce stabilesc sancțiunile contravenționale, respectiv sancțiunea principală a amenzii și sancțiunea complementară a obligării profesionistului la modificarea contractelor aflate în curs de executare, sancțiuni contravenționale ce nu ar putea fi aplicate într-o procedură de drept comun.".

Cât privește critica referitoare la greșita aplicare a Directivei 93/13/CEE, prin aceea că instanța de apel a respins motivul de apel privind posibilitatea adaptării contractului de credit datorită impreviziunii, Înalta Curte consideră corectă observația instanței de apel, în sensul că:

"nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii în modalitatea solicitată de apelanți, respectiv stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului. Aceasta deoarece teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților, întinderea acestora. Or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, apelanții nu tind spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea apelantelor-pârâte, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu îi legitimează în acest sens.".

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și anularea ei, care se analizează pentru motive concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, urmare intervenirii unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Fără a indica momentul concret în care raportul contractul, valabil încheiat, a fost dezechilibrat prin apariția unor evenimente externe părților, recurenții-reclamanți solicită ajustarea prestațiilor cu începere de la momentul încheierii convenției, când un astfel de dezechilibru nu exista, astfel că soluția instanței de apel este, și sub acest aspect, corectă, cu atât mai mult cu cât, prin prisma dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante nu se poate realiza o aplicare a teoriei impreviziunii, ca argument în susținerea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, deoarece acest tip de clauze, astfel cum s-a arătat mai sus, sunt excluse domeniului de aplicare al Legii nr. 193/2000.

În consecință, aceste critici vor fi respinse, ca neîntemeiate.

O a doua critică invocată de recurenții-reclamanți, în temeiul acelorași prevederi ale art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a vizat greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, în ceea ce privește dezlegarea motivului de apel referitor la comisionul de acordare credit (art. 5.1. lit. b) din contract), recurenții susținând, în esență, contrar celor reținute de instanța de apel, că această clauză nu este exprimată în mod clar și inteligibil și, totodată, este de natură a provoca un dezechilibru contractual între drepturile și obligațiile părților contractante, în defavoarea recurenților.

Comisionul de acordare credit, stabilit în cuprinsul clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. b) din contract, a instituit în sarcina recurenților-reclamanți obligația de a plăti suma de 3000 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, comisionul fiind plătibil integral, la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat.

Instanța de apel, reținând îndeplinirea cerinței prevăzute de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitoare la lipsa negocierii acestei clauze, a precizat că:

"prima instanță în mod corect a reținut îndeplinirea primei condiții impuse de art. 4 alin. (1) din legea 193/2000, clauzele contestate fiind clauze standard preformulate pentru care legiuitorul a prezumat lipsa negocierii, iar comerciantul nu a reușit să răstoarne această prezumție prin probele administrate în cauză.".

Continuând analiza cerințelor impuse de dispozițiile textului de lege menționat, instanța de apel a reținut însă, în mod eronat, că:

"aceste dispoziții contractuale referitoare la comisionul de acordare sunt clauze clare și inteligibile, ce respectă cerințele art. 1 alin. (1) din legea nr. 193/2000, iar apelanții-reclamanți au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare de 3.000 CHF, reprezentând 2% din valoarea creditului.".

A considerat instanța că nu este îndeplinită cea de-a doua condiție impusă de lege, respectiv crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar exigențelor bunei-credințe, deoarece:

"comisionul de acordare, așa cum rezultă din chiar denumirea sa (denumire ce indică fără dubiu rațiunea perceperii lui: operațiunile circumscrise activității de acordare a creditului) este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, demersuri ce constau în informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza și decizia cu privire la cererea de credit, acordarea efectivă a creditului.".

Prin menționarea expresă a denumirii comisionului, a cuantumului sumei de plată cu acest titlu, a modului de determinare a acestei sume și a modalității de plată, Curtea de Apel a considerat că un consumator putea să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din textul clauzei 5.1 lit. b) din contract.

În consecință, a conchis instanța de apel că:

"nu se poate reține lipsa unei contraprestații din partea băncii, iar împrejurarea că în contract nu este definit termenul de "acordare" nu poate conduce la concluzia susținută de reclamanți atâta timp cât acest termen este unul uzual limbii române, iar banca nu avea obligația inserării în contract a definițiilor pentru toți termenii utilizați.".

În legătură cu critica analizată, instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Contrar celor reținute de instanța de apel, Înalta Curte constată că, din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei, serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionul de acordare nu sunt explicate, iar pentru înțelegerea rațiunii perceperii comisionului de acordare era necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, acestea putând fi ușor considerate a se suprapune cu serviciile pentru care s-au achitat alte comisioane, în vederea acordării creditului.

Or, prin clauza prevăzută la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit s-a prevăzut doar că, pentru creditul pus la dispoziție, banca percepe suma de 3000 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, scopul perceperii comisionului de acordare nefiind menționat în cuprinsul contractului de credit, contrar dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt. și alții).

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.".

În considerentele deciziei mai sus menționate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, dar și posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere, în ansamblul său.

A mai apreciat Curtea, în plus, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Or, în cauză, contractul de credit nu cuprinde, în legătură cu clauza privind comisionul de acordare credit, o descriere a naturii serviciilor furnizate efectiv, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între orice alte costuri ce au legătură cu contractul de credit și comisionul de acordare credit sau între serviciile pe care acesta din urmă le presupune și alte servicii prestate de recurenta-pârâtă în baza contractului, susceptibile de a genera costuri sau comisioane.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a procedat greșit atunci când, în aprecierea sa asupra posibilității consumatorului de a înțelege tipul serviciilor furnizate în schimbul comisionului, a considerat a fi clară și inteligibilă deducerea logică a acestora din simpla precizare a valorii și denumirii serviciului prestat (acordarea creditului), fără a fi necesare alte explicații contractuale suplimentare.

În cauză sunt incidente și considerentele obligatorii ale Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele conexate nr. C-244/19 și C-259/19, în soluționarea unor cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia no 17 de Palma de Mallorca și de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción de Ceuta, Curtea stabilind că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

Din aplicarea acestei concluzii în speță, rezultă că instanța de apel a greșit reținând inexistența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât, din analiza referitoare la clauza din art. 5.1. lit. b) din contractul de credit, a rezultat că această prevedere nu este edificatoare în privința serviciilor furnizate sau a cheltuielilor cărora le corespunde suma percepută, fiind corect stabilit faptul că acest comision de acordare credit nu întrunește cerința caracterului clar și inteligibil al clauzei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenții-reclamanți în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. b) din contractul de credit privind comisionul de acordare, motiv pentru care, recursul formulat de recurenți va fi admis și decizia atacată va fi casată, cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanța de apel va relua examenul caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1. lit. b) din contractul de credit dedus judecății, din perspectiva tuturor elementelor pe care instanțele trebuie să le analizeze, în conformitate cu ansamblul criteriilor stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în considerentele pe care s-au întemeiat hotărârile pronunțate în cauza C-621/17 și, respectiv, în cauzele conexate C-244/19 și C-259/19,.

În concluzie, constatând această ultimă critică ca fiind fondată, în temeiul dispozițiilor art. 496 raportat la cele ale art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului declarat de intimatele-pârâte împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat.

Totodată, instanța de apel se va pronunța și asupra cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, care vor fi avute în vedere în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 341/A din 13 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată,

Trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de apelantele- pârâte D. S.A. și C. prin mandatar D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 318 din 20 ianuarie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, aceleiași instanțe de apel.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2020.