ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2093/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la 14 aprilie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. București și D., solicitând:

Prin sentința civilă nr. 6722 din 15 septembrie 2015, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul București.

Pe rolul acestei instanțe, cauza a fost înregistrată la data de 7 octombrie 2015 sub dosar nr. x/2015, la secția a VI-a Civilă.

Prin sentința civilă nr. 4084/2016 din 30 iunie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția inadmisibilității.

A admis excepția lipsei de interes cu privire la cererea de constatare a caracterului abuziv și a nulității clauzei prevăzute la art. 5.2 din contractul de credit și garanție nr. x/31.10.2007.

A respins ca lipsită de interes cererea de constatare a caracterului abuziv și a nulității clauzei prevăzute la art. 5.2 din contractul de credit și garanție nr. x/31.10.2007.

A respins ca neîntemeiate celelalte cereri ale reclamanților B. si A. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., D., prin mandatar C. S.A..

A obligat reclamanții la plata sumei de 6.646,45 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către pârâta C. S.A..

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții B. și A., solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1847/A din 8 noiembrie 2017 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți B. si A. împotriva sentinței civile nr. 4084/2016 din 30 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. S.A. și D..

Împotriva acestei decizii, în termen legal, recurenții-reclamanți au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea motivului de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material și că instanța de apel a interpretat greșit atât clauzele contractuale cât și normele de drept material aplicabile în speță, reținând că nu sunt întrunite cumulativ condițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 "având ca obiect restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare".

În acest context, se susține că dispozițiile contractuale referitoare la perceperea comisionului de acordare sunt lipsite de cauză juridică în absența unei contraprestații a băncii, concret determinate sau cel puțin, determinabile, care să justifice perceperea unui atare comision, întrucât acesta trebuie examinat prin raportare la întreaga economie a contractului, precum și la serviciile efectiv prestate de către bancă și care ar putea justifica perceperea lui.

Totodată, se arată că reclamanții s-au aflat, la semnarea convenției inițiale de credit, într-o situație juridică mai puțin avantajoasă în raport cu banca, libertatea de voința limitându-se la a accepta, în bloc, clauzele contractuale și a adera la conținutul lor în forma prezentată de bancă, creându-se astfel premisele unui dezechilibru contractual evident între drepturile și obligațiile părților contractante.

În aceeași ordine de idei, se susține că, convenția de credit supusă analizei prezintă caracterul unui contract standard, preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune.

Mai mult decât atât, consideră recurenții că, potrivit Legii nr. 193/2000, comisionul de acordare este abuziv, în condițiile în care obligația de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere întrunește condițiile de creditare revine băncii, ca furnizor de servicii și, prin urmare, costurile efectuării acestor activități trebuie suportate de către banca, acesta fiind cea care impune efectuarea verificărilor, neprestând niciun serviciu în favoarea candidatului la obținerea împrumutului. Operațiunile realizate de angajații băncii sunt anteriore creditării, clientul neavând niciun control asupra activităților astfel desfășurate. Mai mult, acest cost nu este suportat decât de către persoanele care obțin creditul solicitat, deși aceleași resurse se consumă și în cazul cererilor care nu sunt eligibile pentru acordarea unui împrumut.

Se mai susține că acest comision este abuziv si prin prisma faptului că dobânda care incumba consumatorului, în temeiul creditului contractat, s-a calculat la întreaga sumă solicitată, deși în fapt, la momentul tragerii creditului consumatorii nu au beneficiat de întreaga sumă contractată, deoarece din totalul acesteia a fost reținută suma de 810 CHF, cu titlul de comision de acordare.

Așadar, dezechilibrul creat prin perceperea acestui comision de acordare, apare ca evident deoarece valoarea acestuia este excesiv de mare, în condițiile în care profitul băncii este deja exprimat prin dobânda pe care o percepe.

Prin urmare, recurenții susțin că perceperea comisionului de acordare nu este legală, iar sumele de bani încasate cu acest titlu de către bancă reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, urmând a fi restituite reclamanților.

Într-o altă critică, se susține că hotărârea atacată este nelegală din perspectiva invalidării apărărilor referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, instanța de apel neținând cont de faptul că nominalismul monetar este o prevedere supletivă de drept comun național, nu de ordine publică comunitară.

Clauza de risc valutar este o clauză contractuală de adeziune, care în mod evident nu a fost negociată în mod direct cu consumatorul, impunând practic ca restituirea împrumutului să se facă în franci elvețieni (CHF) indiferent de evoluția cursului acestora față de moneda națională la data plății.

În acest sens, se arată că la momentul la care reclamanții au intenționat să contracteze un credit s-au adresat băncii pentru a încheia un împrumut în RON sau euro, însă intimata a promovat în mod agresiv produsul de creditare în franci elvețieni ca fiind cel mai "avantajos" pentru reclamanții, insistând că francul elvețian se bucură de o stabilitate a cursului de schimb.

In speță, prin neîndeplinirea obligației de informare (lipsă de transparență) asupra riscului valutar accentuat, prezentat de o monedă de refugiu recunoscută internațional ca francul elvețian, în cazul unui contract de credit pe termen lung, monedă aflată la un curs minim istoric față de alte valute la momentul acordării creditului, profesionistul a profitat de asimetria informațională față de consumatori pentru a transfera integral asupra acestora riscul valutar, creând un dezechilibru major și contrar bunei-credințe obiective între drepturile și obligațiile părților din contract.

Recurenții nu au fost niciodată informați complet, corect și precis de intimata E., în calitatea sa de profesionist din domeniul financiar-bancar înainte de încheierea contractului de credit "denominat" în CHF, asupra posibilității creșterii cursului CHF aplicabil ratelor lunare cu peste 130% în câțiva ani și asupra posibilității înregistrării unor pierderi semnificative, deși aceste aspecte erau cunoscute profesioniștilor în privința monedelor de refugiu cum e francul elvețian.

Cerința echilibrului contractual se regăsește în filigran în contractele din România încă din 1864, art. 970 C. civ. de la 1864 obligând, cumulativ la respectarea unei îndatoriri substanțiale de bună-credință în executarea contractelor, dar și la toate urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligației după natura sa.

Această îndatorire tradițională din contractele de drept comun este întărită de Directiva nr. 93/13/CEE, de Legea nr. 193/2000 și de art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (devenit art. 79 în urma republicării din 2008) care prevăd, ca o îndatorire de rezultat, existența unui echilibru între drepturile și obligațiile consumatorului și ale profesionistului în cazul contractelor de adeziune.

În acest context, recurenții susțin că instanța de apel a dat o greșită interpretare legii, apreciind că principiul tradițional și supletiv al nominalismului monetar din dreptul comun (art. 1578 C. civ. de la 1864, art. 2.164 C. civ. din 2009) ar putea fi contrapus cerințelor imperative transpuse în Legea nr. 193/2000 și în Codul consumului (Legea nr. 296/2004) din reglementările europene (Directiva 93/13/CE) privind clauzele abuzive, care impun un echilibru între drepturile și obligațiile părților, conform cerințelor bunei-credințe.

Mai mult și în art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864 s-a reglementat încă de acum 150 de ani o excepție de la principiul nominalismului monetar în cazul alterării valorii intrinseci a unor monede, obligația de restituire fiind pentru valoarea echivalentă, conform cerințelor obiective ale bunei-credințe contractuale și ale echilibrului contractual.

Având în vedere argumentele prezentate, recurenții apreciază ca instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material aplicabile în speță, reținând că intimata nu și-a încălcat obligațiile legale care îi reveneau la momentul încheierii contractului de credit, astfel că se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în fața instanței de apel.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, la 30 octombrie 2018, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 9 noiembrie 2018, recurenții au solicitat înlăturarea susținerilor formulate de intimată prin întâmpinare și admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 17 ianuarie 2019, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 22 ianuarie 2019, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 13 iunie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1847/A din 8 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 26 septembrie 2019, cu citarea părților.

La termenul acordat, recurenții au formulat cerere de suspendare a judecății cauzei motivat de sesizarea înregistrată pe rolul CJUE sub nr. C-81/19, sesizare ce poate determina soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte, analizând cererea recurenților a apreciat că se impune suspendarea judecării recursului până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE.

Ulterior pronunțării soluției în cauza C-81/19, prin rezoluția din 21 iulie 2020, Înalta Curte a stabilit termen de judecată la data de 22 octombrie 2020, în vederea repunerii cauzei pe rol și soluționării recursului.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții susțin că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în acest sens, se susține că dispozițiile contractuale referitoare la perceperea comisionului de acordare - art. 5.1. lit. b) din Contract - sunt lipsite de cauză juridică în absența unei contraprestații a băncii, concret determinate sau cel puțin, determinabile, care să justifice perceperea unui atare comision.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel prin care s-a statuat asupra legalității și valabilității clauzei contractuale inserate la art. 5.1. lit. b) din contractul de credit nr. x din data de 31 octombrie 2007, se constată că, în mod legal, instanța de apel a reținut caracterul clar și inteligibil al acestei clauze.

Prin această clauză s-a stabilit în sarcina împrumutaților obligația de a achita băncii un comision de acordare a creditului în valoare de 3.101,44 CHF, atât ca sumă fixă, cât și procentual - 2,00% din valoarea totală a creditului, respectiv din suma de 155.072 CHF menționată la art. 2.1 din contract, precum și modul de plată a acestuia: integral la data semnării contractului de credit sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat.

Nemulțumirile recurenților sub aspectul prestației băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume sunt nejustificate și, contrar susținerilor acestora, denumirea comisionului și modul de redactare a art. 5.1. lit. b) nu este influențat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit și chiar față de denumirea comisionului, se constată că recurenții, în calitate de beneficiari ai creditului, au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea comisionului și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract. Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este și faptul că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților. Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nr. x din data de 31 octombrie 2007 nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activități de monitorizare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza evocată, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei, astfel că aserțiunile recurenților privitoare la necesitatea restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de acordare apar ca fiind lipsite de fundament.

În acest context, motivul de recurs invocat de recurenți este neîntemeiat, având în vedere că jurisprudența CJUE valorizează caracterul inteligibil al unei clauze și predictibilitatea dimensiunii economice a prestației consumatorului, în cauzele Matei împotriva Volksbank și Kasler, unde s-a reținut că prin clauza transparentă în sensul Directivei 93/13 se are în vedere formularea clauzelor, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice ale respectivei clauze.

Critica privitoare la capătul de cerere prin care se solicita constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar se constată că este nefondată.

Cât privește riscul valutar, acesta ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Așadar, în raport cu soluția primei instanțe, în mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurenții au beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării lor, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenți, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt reclamanții care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenți transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Totodată, se reține că recurenții au mai susținut că în mod greșit instanța de apel a apreciat că solicitările acestora pe acest aspect sunt neîntemeiate, fără a avea în vedere dispozițiile art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, care trebuia să fie aplicat cu prioritate deoarece reprezintă excepția de la principiul edictat la art. 1578 din același Cod.

Această critică nu poate fi primită, având în vedere că în cazul art. 1578 C. civ. de la 1864, în situația împrumutului în bani, aceeași sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadență, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutați.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864 "când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint și s-a stipulat o restituțiune în aceeași specie și calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul prețului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate".

Așadar, textul de lege vorbește de monede de aur și argint, iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ. de la 1864 și, prin urmare nu are caracter de excepție de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziție, cum greșit susțin recurenții.

Deși recurenții-reclamanți au invocat în susținerea cererii motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există critici formulate, care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva acestui caz de casare.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1847/A din 8 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1847/A din 8 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. prin mandatar C. S.A. și C. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.