ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2163/2020

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 24 februarie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. membră a C. of C., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate caracterul abuziv clauzei de la art. 5 lit. a) din condițiile convenției de credit nr. x din 28 mai 2008 și să constate nulitatea acesteia; să oblige pârâta să restituie sumele încasate cu titlu de comision de administrare și să exonereze reclamantul de la plata acestui comision pentru viitor; să dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului și să dispună denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, cu cheltuieli de judecată.

La 18 martie 2015, reclamantul a precizat că renunță la capătul trei al cererii de chemare în judecată referitor la exonerarea reclamantului de la plata comisionului de administrare pentru viitor

Prin sentința civilă nr. 9213 din 22 septembrie 2015, Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civilă a admis excepția de necompetență materială a instanței, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 5241 din 12 septembrie 2016 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 1742 din 31 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea căii de atac formulate și casarea deciziei atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurentul-reclamant susține că în mod greșit curtea de apel a verificat caracterul abuziv al clauzelor în discuție numai sub aspectul excluderii prevăzute de art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și nu a interpretat corect principiul nominalismului întrucât acest principiu are caracter supletiv și nu se poate aplica monedelor cotate, ci numai leului românesc. În opinia recurentului-reclamant, clauza contestată nu transpune principiul nominalismului, ci este o clauză de indexare care ar putea fi cercetată din perspectiva caracterului abuziv.

Se mai arată că principiul nominalismului ar fi aplicabil numai dacă împrumutatul ar fi primit franci elvețieni, ceea ce nu s-a întâmplat în realitate, și oricum caracterul supletiv al acestui principiu permite instanței naționale să cotinue analiza caracterului abuziv al clauzei respective astfel cum se arată și în Cauza C-186/16 Andriciuc.

Autorul căii de atac afirmă că instanța de apel ar fi trebuit să verifice și îndeplinirea de către intimata-pârâtă a obligației de informare și că ar fi trebuit avute în vedere criteriile dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credințe, al lipsei unei contraprestații specifice și al lipsei de transparență.

Recurentul-reclamant solicită reechilibrarea contractului în sensul fixării valorii obligației exprimate în valută pe toată durata contractului în funcție de cursul valutar de la data încheierii contractului.

Se critică decizia instanței de apel și în ceea ce privește aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitor la clauza prin care este reglementat comisionul de administrare, apreciindu-se că aceasta are caracter abuziv deoarece nu se menționează contraprestația specifică, respectiv serviciile oferite în schimbul perceperii acestui comision, acesta nu este definit, iar clauza este lipsită de transparență.

Recurentul-reclamant și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 28 martie 2019, a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1742 din 31 octombrie 2017 și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 15 mai 2019, cu citarea părților.

La termenul de la 15 mai 2019, instanța supremă a suspendat judecata recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea Cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior prin rezoluție a fost dispusă citarea părților pentru termenul de la 4 noiembrie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Casarea unei hotărâri în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Subsumat acestui motiv de recurs, autorul căii de atac invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv reținerea de către instanța de apel a excluderii de la analiza caracterului abuziv a clauzei de risc valutar, cu încălcarea interpretărilor stabilite în Cauza C-186/16 Andriciuc, și greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv la art. 5 lit. a) din condițiile convenției de credit nr. x din 28 mai 2008, care reglementează comisionul de administrare.

Înalta Curte reține că argumentele prezentate în memoriul de recurs se referă în esență la obligația recurentului-reclamant de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, respectiv CHF, și la obligația de a achita comisionul de administrare.

Aceste critici sunt nefondate.

Instanța supremă reține că instanța de apel a respectat mecanismul de verificare al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, astfel cum acesta este stabilit de normele legale și de jurisprudența CJUE.

Prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc, CJUE a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13 pentru a se stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Instanța de apel a respectat criteriile stabilite de CJUE prin decizia pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc referitoare la analiza caracterului abuziv al unei clauze incluse într-un contract de împrumut încheiat între consumator și bancă. Din considerentele acestei decizii, rezultă că instanța națională trebuie să stabilească următoarele:

Prin decizia recurată, curtea de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de recurentul-reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților. Mai mult decât atât, recurentul-reclamant s-a obligat în mod expres prin art. 1.2 din contract să restituie creditul în valuta în care i-a fost acordat, respectiv în CHF.

Așadar, clauzele contractuale considerate a fi abuzive de recurentul-reclamant reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, aceeași concluzie reieșind și din decizia atacată.

În mod corect instanța de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale și soluții jurisprudențiale.

Directiva 93/13 stabilește în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și că, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât și norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reținută de CJUE în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunțate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova și C-186/16 Andriciuc.

Astfel, în considerentele 26 și 28 ale deciziei pronunțate în cauza Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, CJUE a statuat că "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință"; "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la paragrafele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte". Aceeași interpretare este evidențiată și în cauza C-280/13 Barclays Bank S.A., în care s-a arătat că "Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora".

Decizia pronunțată de CJUE în Cauza C-34/13 Monika Kusionova aduce în discuție condițiile pe care trebuie să le îndeplinească clauza contractuală pentru a se subscrie ipotezei de excludere. Pe de o parte, "clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință".

În același sens sunt și considerentele hotărârii pronunțate în Cauza C-186/16 Andriciuc. În această speță se arată că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27); că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva Banca Transilvania, CJUE a statuat că " Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 astfel cum a fost interpretată de jurisprudența CJUE arătată mai sus, a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Din analiza prevederilor legale mai sus menționate astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE, rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplică și clauzelor contractuale care redau conținutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speța de față, clauzele contractuale în discuție reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiții ale caracterului abuziv (negocierea, obligația de informare, existența unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, reaua-credință a băncii), Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă și analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici pe aceste aspecte.

În ceea ce privește susținerile recurentului-reclamant legate de faptul că împrumutul nu ar fi fost acordat în CHF, Înalta Curte apreciază că aceste afirmații aduc în discuție aspecte de fapt de la momentul contractării creditului, care nu pot fi avute în vedere în cadrul controlului de legalitate efectuat de instanța de recurs.

Instanța supremă va înlătura și susținerile prin care se solicită reechilibrarea efectelor contractului de credit în sensul stabilizării (înghețării) cursului de schimb leu-CHF la cursul de la data semnării contractului și denominarea în moneda națională a plăților întrucât se reiterează susținerile făcute în fața instanței de apel, fără a se dezvolta veritabile critici de nelegalitate. În mod corect a reținut instanța de apel că aceste solicitări ale părților tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervina în acordul de voință al părților, demers care nu este permis nici de prevederile legale și nici de jurisprudența europeană (C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Referitor la analiza caracterului abuziv al art. 5 lit. a) din condițiile convenției de credit, instanța supremă observă că în apel s-a constatat în mod corect că respectiva clauză este redactată în mod clar și inteligibil. Nu poate fi reținută nici critica prin care se arată că nespecificarea în contract a serviciilor oferite de intimata-pârâtă în schimbul comisionului respectiv este suficientă pentru a se constata caracterul abuziv al prevederii contractuale. Din lecturarea art. 5 lit. a) din contractul de credit, conform căruia "împrumutatul va plăti un comision de administrare a creditului în cuantum de 1,00% flat calculat asupra sumei creditului contractat, care se achită din credit la data efectuării primei utilizări din credit" rezultă că cerința comprehensibilității este îndeplinită deoarece termenii contractuali sunt redactați pe înțelesul recurentului-reclamant, astfel încât aceasta a putut înțelege clauza din punct de vedere gramatical și a putut avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce îl privește.

Astfel cum rezultă din hotărârea pronunțată în Cauza C-621/17 Kiss, CJUE a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul comisionului de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestuia, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză. Valoarea comisionului de administrare, precum și modalitatea sa de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar recurentul-reclamant a luat cunoștință de aceste aspecte la încheierea contractului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1742 din 31 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1742 din 31 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 noiembrie 2020.