ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2217/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 2 decembrie 2014 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 3 decembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D. S.A.:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE, art. 453 C. proc. civ. și art. 970 C. civ. din 1864.

Prin întâmpinările depuse la dosar, pârâta D. S.A. a invocat excepția inadmisibilității cererii, excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect a primului capăt de cerere, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 6878 din 16 aprilie 2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 11 aprilie 2017, sub nr. x/2017.

Prin încheierea din 22 mai 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a calificat excepția inadmisibilității acțiunii ca fiind o apărare de fond și a respins ca neîntemeiate excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect a primului capăt de cerere.

Prin sentința civilă nr. 2150 din 29 mai 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A.

Împotriva sentinței civile nr. 2150 din 29 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, reclamanții A., B. și C. au declarat apel, prin care au solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 2186/A din 11 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 2150 din 29 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

La 15 martie 2018, reclamanții A., B. și C. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2186/A din 11 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, s-a arătat, în esență, că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, nesocotind astfel cele statuate cu caracter obligatoriu de către CJUE în cauza C-186/16.

În acest sens, recurenții-reclamanți au învederat că atunci când banca acordă un împrumut în monedă străină, aceasta are obligația să furnizeze împrumutatului orice informație care să-i permită acestuia din urmă să evalueze consecințele economice ale clauzei de risc valutar asupra obligațiilor financiare viitoare.

Or, obligația de informare ce revenea băncii la momentul încheierii contractului de credit nu a fost îndeplinită față de împrumutați.

Astfel, neîndeplinirea obligației de informare asupra riscului valutar în cazul unui contract de credit pe termen lung a condus la crearea unui dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe.

Reaua-credință a băncii rezultă din faptul că aceasta a prezentat consumatorilor oferta de creditare în CHF, ca fiind mai favorabilă decât alte produse de creditare.

Astfel, caracterul abuziv al clauzei de risc valutar rezultă din faptul că riscul valutar este suportat exclusiv de către împrumutați, fără vreo distincție sau limitare a întinderii acestui risc.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestei clauze, se impune soluția de revizuire a efectelor contractului în sensul stabilizării cursului de schimb valutar CHF-leu la cursul de la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata acestui contract.

Cum obligațiile contractuale au fost asumate prin raportare la condițiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea francului elvețian era la un minim istoric, rezultă că schimbarea acestor împrejurări ar trebui să conducă la readaptarea contractului la noile împrejurări.

Recurenții-reclamanți au mai arătat că se impune denominarea în moneda națională a plăților în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională.

În acest sens, s-a arătat că efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare de către consumator, ocazionate de schimbul valutar, cu consecința împovărării acestuia prin creșterea caracterului oneros al obligației de rambursare a creditului, contrar principiilor echității și bunei-credințe, care trebuie să guverneze executarea contractului.

În partea finală a cererii de recurs, recurenții-reclamanți au evocat decizii de speță favorabile consumatorilor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 10 aprilie 2018 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 7 mai 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților-reclamanți la 14 mai 2018 .

Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 6 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenții-reclamanți au formulat punct de vedere la raport prin au solicitat suspendarea judecății cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Curții Constituționale.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins ca rămasă fără obiect cererea formulată de recurenții-reclamanți privind suspendarea judecății, a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 2186/A din 11 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a stabilit termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți împotriva deciziei civile nr. 2186/A din 11 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 14 octombrie 2020, recurentele-reclamante B. și C. au depus la dosar cerere de repunere a cauzei pe rol și au solicitat introducerea în cauză a numiților E. și F., în calitate de moștenitori ai reclamantului A., decedat la 30 octombrie 2018.

La 6 noiembrie 2020, intimata D. S.A. a depus la dosar concluzii scrise privind incidența în cauză a celor statuate de Curtea Europeană de Justiție în cauza C-81/19.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Procedând la examinarea conformității deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 18 iunie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 și O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată, recurenții-reclamanți au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului și denominarea plăților în moneda națională. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Instanța de recurs reține că în contractul de credit nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absența unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864 reflectată în clauzele contestate.

Se reține că legislația privind protecția consumatorului, Directiva 93/13/CEE și reglementarea de drept comun (C. civ. 1864) nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În același sens a reținut și instanța de apel prin decizia atacată, statuând că aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea și înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecința aplicării dispozițiilor supletive din dreptul național, respectiv chiar a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1865, ajungându-se în aceeași situație ca și cea reclamată prin acțiune.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată și în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidența art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest aspect a fost confirmat și de CJUE în cauza C-92/11, unde aceasta a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, CJUE a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, și, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive, dacă reflectă o normă națională imperativă pentru părți și de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă națională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voință contrar al părților.

Dispozițiile contestate, care prevăd obligația împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, convenția astfel încheiată are putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite, pentru că acele clauze, denumite de recurenți clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, cu privire la clauzele de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credințe) a lipsei informării în conformitate cu dispozițiile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 și a caracterului clar și inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Cu atât mai mult recurenții-reclamanți nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme clauza nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către prima instanță de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Recurenții-reclamanți au mai făcut referire la dispozițiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar. Prin art. 3 alin. (1) din acest act normativ s-a stabilit că plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională, cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "Categorii de rezidenți care pot efectua plăți în valută", care se pot efectua și în valută. Acordarea de credite în valută și efectuarea plăților asumate prin convenții de credit în valută este permisă așadar în temeiul prevederilor de excepție cuprinse în anexa 2, dar și în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Instanța de recurs constată că, deși recurenții-reclamanți au precizat că își întemeiază recursul și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în memoriul de recurs nu au dezvoltat critici ce pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de acest text normativ.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B., E., prin reprezentant legal B., C. și F., prin reprezentant legal B., împotriva deciziei civile nr. 2186/A din 11 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2020.