ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2056/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de față, din actele dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 10.07.2014 sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit nr. x/12.10.2007 și să dispună eliminarea acesteia, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, 12.10.2007, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, obligarea la emiterea unui nou grafic de rambursare în conformitate cu dispozițiile hotărârii ce se va pronunța, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2378 din 2 martie 2015, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 7348 din 22 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

Prin decizia nr. 28/2018 din 10 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 7348 din 22 decembrie 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 28/2018 din 10 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă rejudecare.

În argumentarea motivului de casare invocat, recurentul a susținut, în esență, că în mod greșit, instanța de judecată a reținut faptul că, în prezenta cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, or, dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb, fiind necesar să existe o contraprestație corespunzătoare prețului perceput și la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.

A mai arătat recurentul că în speță, conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, sunt întrunite, în mod cumulativ, condițiile pentru ca o clauză inserată într-un contract încheiat cu consumatorii, să poată fi considerată abuzivă.

Clauzele invocate sunt clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul, recurentul neavând în vreun moment posibilitatea influențării conținutul lor, sunt contrare bunei-credințe, în condițiile în care nu a informat în mod corespunzător cu privire la posibilitatea majorării cursului monedei franc elvețian și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

În continuare, a arătat recurentul că prin inserarea în contractul de credit a unei clauze de risc valutar, banca a dorit să se apere de orice modificări care ar putea interveni în legătură cu micșorarea profitului pe care urma să îl încaseze în urma acordării împrumutului, modificări generate de aprecierea monedei în care a fost contractat creditul.

Prin urmare, conform prevederilor contractuale, riscul valutar urma să fie suportat exclusiv de către consumator, Banca fiind apărată de orice modificare pozitivă sau negativă a ratei sale de profit, fapt care nu poate fi în concordanță cu obligația de transparență contractuală instituită în sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigențelor de informare și protecție inerentă drepturilor consumatorilor.

Totodată, nominalismul monetar, astfel cum a fost el reglementat în C. civ. este, în realitate, regula care permite conversia în RON a creditelor în altă monedă și înghețarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului.

În ceea ce privește susținerile instanței de apel, potrivit cărora, normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt norme supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu a fost prevăzută în convenția încheiată între părți, apreciază recurentul că instanța a făcut o greșită interpretare a normelor de drept material având în vedere că normele privind principiul nominalismului monetar sunt norme supletive în virtutea legii, motiv pentru care nu este nevoie de o stipulație expresă în convenția încheiată între părți, astfel cum, în mod eronat, a reținut instanța de apel.

A mai susținut recurentul că în mod greșit a apreciat instanța de apel faptul că, în prezenta cauză nu poate fi aplicată teoria impreviziunii, întrucât acesta nu a indicat în concret momentul la care raportul contractual, valabil încheiat, a fost dezechilibrat ca urmare a apariției unor evenimente externe părților, solicitând ajustarea prestațiilor la momentul încheierii contractului de credit, când, prin ipoteză nu exista un asemenea dezechilibru. Or, astfel cum a arătat și în fața Curții de Apel, recurentul a indicat că, pe parcursul derulării contractului de credit, obligația de rambursare a ratelor în moneda CHF a devenit excesiv de oneroasă pentru un consumator care își încasează veniturile într-o altă monedă, fapt care a condus la un dezechilibru grav între contraprestațiile părților.

De asemenea, întrucât schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, recurentul neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să-i permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de CHF, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților întrucât hiper-valorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat și executarea acestuia în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 7 decembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, recurentul-reclamant depunând un punct de vedere asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 7 iunie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 18 octombrie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din 18 octombrie 2019, instanța a dispus introducerea în cauză a B. și a societății C. S.A., în calitate de intimate-pârâte, judecata pricinii fiind amânată la 6 decembrie 2019.

Prin încheierea din 6 decembrie 2019, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecata pricinii a fost reluată la 21 octombrie 2020, cauza fiind repusă pe rol față de împrejurarea că a fost soluționată cauza C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin acțiunea pendinte, reclamantul A. a invocat caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în Contractul de credit nr. x/12.10.2007 solicitând instanței să constate nulitatea acestei clauze și stabilizarea-înghețarea cursului de schimb CHF-leu la valoarea de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului și denominarea în moneda națională a plăților.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentul-reclamant este nefondat, iar sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel cu privire la clauza de risc valutar, decizia atacată este legală.

Contractul de credit încheiat între părți a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susținerilor recurentului, în mod corect instanța de apel, în concordanță cu cele reținute de prima instanță, a constatat că, în speță, clauza de risc valutar, inserată în art. 5.1 din contract și contestată de reclamant, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, și, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susține prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauza prevăzută de art. 5.1 din contract și contestată de reclamant, reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Cu atât mai mult recurentul-reclamant nu poate invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În prezenta speță nu se pune în discuție suportarea vreunei diferențe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare și cel valabil la vânzare, pentru a se face aplicabilitatea jurisprudenței CJUE (cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt), creditul fiind acordat în CHF, iar obligația de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeași monedă, situație față de care nu se pune problema efectuării unei operațiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului.

Recurentul-reclamant mai invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situația intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda națională.

În situația în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar și în lipsa acestei clauze contractuale, pârâta-intimată ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoștință că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil față de moneda națională și a acționat în consecință pentru a-și procura câștigurile necuvenite.

Obligația de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiții de transparență care să-i permită evaluarea consecințelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiții de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigențelor europene și naționale. Nu se poate impune băncii în condiții de responsabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluției pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligației generale de informare corectă aparținând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activității specifice ce o desfășoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutatul și-a asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Așa cum s-a reținut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamant prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al francului elvețian la data încheierii contractului, întrucât urmărește înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Prin urmare, efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurentul-reclamant nu are deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reține ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanța de apel.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a reținut că acordarea creditelor în valută nu a fost și nu este interzisă de lege, astfel cum rezultă din chiar prevederile Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar emis de Banca Națională a României, act normativ invocat chiar de către recurentul-reclamant.

Astfel, conform art. 5 alin. (1) din secțiunea a IV-a din Capitolul II al Regulamentului, secțiune denumită "Regimul aplicabil rezidenților", rezidenții au dreptul să dobândească, să dețină și să utilizeze active financiare exprimate în valută. Potrivit alin. (2), sumele în moneda națională și în valute cotate - precum CHF - deținute de rezidenți pot fi convertite prin intermediul pieței valutare. Prin alin. (3) s-a stipulat că rezidenții pot deschide conturi în valută și în moneda națională la instituții de credit și alte instituții asimilate acestora. Ca atare, atât dobândirea sumei împrumutate în CHF cât și deschiderea unui cont bancar în această monedă - chiar dacă acesta a fost deschis în vederea restituirii sumei împrumutate, deoarece dispoziția alin. (3) menționată nu distinge - se circumscriu prevederilor art. 5 alin. (1) și alin. (3) pre-citate, fiind, pe cale de consecință permise, fără a prezenta relevanță dispozițiile art. 3 din același act normativ.

Contractul de credit dedus judecății a dat naștere obligației împrumutatului de a restitui suma de bani împrumutată în moneda CHF, conform acordului de voință al părților și în conformitate cu dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864. Dată fiind forța obligatorie a contractului, consacrată de art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, instanța de judecată nu poate dispune modificarea convenției de credit cu privire la moneda împrumutului, indiferent de normele edictate de Banca Națională a României în privința regimului valutar. Astfel de norme nu sunt menite a institui cerințe de validitate a contractelor - caz în care s-ar pune în discuție exclusiv problema nulității, nu și a modificării contractului de către instanța de judecată - ci de a asigura monitorizarea și controlul tranzacțiilor valutare pe teritoriul țării, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României.

Prin urmare, normele emise de Banca Națională a României nu pot fi invocate de către recurentul-reclamant în scopul de a obține modificarea convenției încheiate cu banca, în sensul înlocuirii monedei contractului.

Înalta Curte apreciază că, teoria impreviziunii, invocată de reclamant în motivarea cererii - care a cunoscut o consacrare jurisprudențială, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., ale cărui dispoziții cuprinse în art. 1271 nu se aplică actelor juridice încheiate anterior datei de 01.10.2011, în temeiul art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011 - nu este incidentă în speță.

În mod corect a reținut instanța de apel faptul că, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 28/2018 din 10 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 28/2018 din 10 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2020.