ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 169/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București la 25 februarie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanței să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit nr. x din 14 februarie 2008, având ca obiect un împrumut în cuantum de 220.460 CHF și eliminarea acesteia din contract, să se dispună stabilizarea (înghețarea) cursului CHF/LEU, la momentul semnării contractului; denominarea în monedă națională a plăților și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 5951 din 27 mai 2015, Judecătoria Sector 2 București a admis excepția de necompetență materială a instanței și a declinat cauza în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 10 iunie 2015, sub nr. x/2015.

Prin Sentința civilă nr. 6033 din 30 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A.

Prin Decizia civilă nr. 2047/2017 din 24 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 6033 din 30 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva Deciziei civile nr. 2047/2017 din 24 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs reclamantul A.

Prin memoriul de recurs, reclamantul A. a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, este aplicabil în opinia recurentului, întrucât, atât prin cererea de chemare în judecată cât și prin cererea de apel a precizat motivele pentru care a apreciat abuzive clauzele contractuale, instanța de apel respingând cererea pe motiv că "împrumutându-se pentru o perioada considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutatul și-a asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului", iar prin această soluție, instanța a aplicat în mod greșit prevederile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000, apreciind că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

Tot în același context, recurentul susține că, potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene revine instanței naționale obligația să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze în momentul contactării împrumutului costul total al acestuia, sens în care solicită instanței de recurs să constate că această obligație de informare nu a fost realizată față de reclamantul A.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, recurentul apreciază necesar să se rețină faptul că, așa cum a rezultat și din înscrisurile depuse la dosar, operatorii economici nu au oferit informații complete, corecte și precise asupra aspectelor esențiale legate de produsul oferit. Mai mult decât atât, operatorul economic l-a asigurat pe recurent de faptul că riscul valutar este minim, iar moneda CHF este una sigură.

De asemenea, materialele publicitare din aceea perioada induceau subliminal această oferta ca fiind cea mai bună alegere la momentul respectiv.

În ceea ce privește solicitarea privind stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului, recurentul consideră că în vederea anularii/înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea francului elvețian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiții este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Având în vedere că schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, iar recurentul nu a avut cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să îi permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului de CHF, dar și de faptul că banca nu i-a pus la dispoziție nici o informație din care să reiasă riscurile de devalorizare a leului în raport cu CHF, se poate considera ca revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voința al părților întrucât hipervalorizarea CHF denaturează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.

În susținerea capătului de cerere privind denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, recurentul consideră că se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în RON.

În continuare, recurentul face o amplă expunere a practicii judiciare în materie, prezentând soluțiile pronunțate pe acest aspect.

Prin întâmpinarea depusă la data de 27 martie 2018, intimata-pârâtă a solicitat în principal, anularea recursului în temeiul art. 489 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului formulat ca neîntemeiat și, pe cale de consecință, menținerea soluției instanței de apel ca legală și temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 20 iunie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia,

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 29 iunie 2018, nefiind depuse puncte de vedere.

Prin încheierea din 11 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 2047/2017 din 24 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 31 ianuarie 2019, cu citarea părților în vederea soluționării recursului.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărârii se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, context în care, recurentul susține că instanța a aplicat în mod greșit prevederile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000, apreciind că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, deși era obligată să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale, sens în care solicită instanței de recurs să constate că această obligație de informare nu a fost realizată față de reclamantul A.

Totodată, recurentul susține caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, considerând necesar reținerea faptului că operatorii economici nu au oferit informații complete, corecte și precise asupra aspectelor esențiale legate de produsul oferit, aceștia asigurându-l pe recurent de faptul că riscul valutar este minim, iar moneda CHF este una sigură.

În ceea ce privește criticile apreciate de Înalta Curte ca subsumându-se motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel, trebuie reținut faptul că recurentul nu a indicat expres și nici nu a făcut dovada îndeplinirii condiției referitoare la existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Cu privire la reținerea unor aspectele referitoare la clauza de risc valutar și înghețarea/stabilirea cursului de schimb valutar CHF pentru efectuarea plăților la valoarea CHF-leu de la data încheierii contractului, în aceeași manieră prezentată și instanței de apel, se reține că, invocându-se asimetria informațională a băncii față de recurent pentru a se transfera asupra acestuia integral riscul valutar, cu consecința creării unui dezechilibru contractual major și contrar bunei-credințe, se solicită în fapt de către reclamant intervenția instanței pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutatul are obligația restituirii integrale a creditului în aceeași cantitate de monedă în care a fost acordat.

Pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanță în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 și care este și unul juridic, iar nu exclusiv economic, judecătorul cauzei nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unei nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

Din momentul în care banca își execută obligația de a pune la dispoziția împrumutatului suma în CHF, monedă străină, astfel cum i-a fost solicitată, riscul contractual presupune și neexecutarea obligațiilor de către consumator, iar în plus, acest risc nu se poate cunoaște de la chiar momentul încheierii convenției de credit deoarece contractele conțin termene de plată foarte lungi.

Cererea recurentului de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-leu la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării convenției, a fost analizată din perspectiva pretinsului dezechilibru contractual, invocat de reclamant, și s-a apreciat de către instanța de apel, în mod legal, că, prin raportare la ambele părți implicate, o asemenea cerere nici nu poate fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul având atribuția doar de a constata nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, iar nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, sens în care, trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarată nulă cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, cum se arată în hotărârea pronunțată în cauza C-26/13 Arpad Kasler.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea intimă, prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmărește în fapt recurentul care dorește stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției, întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Astfel, și în hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Așadar, se observă că prevederile contractuale ale părților din prezenta speță nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

În acest context, se reține că în niciun moment recurentul nu precizează în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, iar invocarea generică a prevederilor art. 1 lit. B) din Legea nr. 193/2000 în susținerea cererii de recurs, potrivit căreia banca nu l-ar fi informat cu privire la riscul valutar, nu suplinește obligația părții de a indica în concret normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel ori în ce ar consta abuzul băncii, prin raportare la convenția părților și la modul de redactare al clauzelor pretins abuzive.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În raport cu aceste dispoziții, Înalta Curte constată că recurentul a indicat ca temei de drept al cererii și prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă în expunerea motivelor de recurs nu a arătat și nu a dezvoltat critici din care să rezulte că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

De aceea, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se apreciază că a fost doar formal invocat, așa încât încadrarea criticilor prezentate în ipoteza normativă rămâne doar aparentă.

Din această perspectivă, criticile susținute și circumscrise prevederilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 2047/2017 din 24 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 2047/2017 din 24 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2019.

GGC - NN