ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2582/2020

Ședința publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A., C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit și eliminarea acesteia ce rezidă la art. 2.4. din Contract, art. 6.1. din contract; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; în subsidiar față de acest capăt de cerere, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului plus un procent de 10% curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; restituirea prestațiilor nedatorate conform clauzelor de risc valutar nule pe perioada de la semnarea contractului și până la data la care pârâtele vor face aplicarea hotărârii definitive cu privire la capătul de cerere 1 și 2 din prezenta cerere, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4328 din 5 iunie 2015, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la 26 iunie 2015 sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 445 din 27 ianuarie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C., prin mandatar B. S.A.; a respins cererea pârâtelor privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel reclamantul A. și pârâtele B. S.A. și C., prin mandatar B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 2286 din 19 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelurile formulate de apelantele-pârâte B. S.A. și C., prin mandatar B. S.A. și de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 445/27.01.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, ca nefondate.

La data de 10 septembrie 2018, recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2286 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate și admiterea în tot a cererilor formulate iar, în subsidiar, admiterea în parte a recursului și casarea în parte a deciziei pronunțate de curtea de apel în sensul admiterii cererii privind înghețarea cursului valutar.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul relevă caracterul contradictoriu al motivării deciziei atacate din perspectiva faptului că instanța de apel, deși nu contestă caracterul nenegociat al clauzelor, apreciază totuși că acest aspect nu este suficient pentru constatarea caracterului abuziv al acestora, întrucât ar trebui să fie îndeplinită și condiția ca să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul consideră că instanța de apel a reținut în mod greșit în considerentele deciziei că nu s-a creat un dezechilibru semnificativ, motivând că există o normă supletivă în cauză și nu se aplică Directiva, precum și faptul că nu este aplicabilă impreviziunea.

Recurentul arată că a renunțat la impreviziune și, prin urmare, nu o mai poate invoca, însă consideră că, dacă nu au fost negociate clauzele, prin însăși existența lor i s-a creat un dezechilibru, anume că nu poate utiliza impreviziunea pentru că nu i s-a permis negocierea acesteia.

Invocă considerentele reținute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13, Arpad Kasler vs OTP Jelzalobank ZRT.

În esență, recurentul-reclamant susține că instanța de apel s-a limitat la analiza caracterului supletiv al normei, conform C. civ., ce ar înlocui clauza 6.1 din contract, însă nu argumentează cum se aplică art. 2.4 din contract și de ce nu a efectuat analiza clauzei în baza Directivei și a Legii nr. 193/2000.

Totodată, arată că un alt aspect ce trebuie analizat este mecanismul schimbului. Astfel, consideră că instanța de apel a reținut eronat că o altfel de analiză nu este necesară pentru că variația cursului valutar este o împrejurare de fapt previzibilă.

De asemenea, consideră că este nelegal argumentul din motivarea deciziei recurate conform căruia contractul cuprinde clauze clare referitoare la obligația împrumutatului de a restitui suma împrumutată în CHF.

Recurentul invocă situația de inegalitate de pe care acționează părțile și arată că, în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, se instituie în sarcina operatorului economic-bancă, care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a acestuia cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) și implicit îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, aspect ce reiese din O.G nr. 50/2010.

Recurentul susține că banca a nesocotit obligația de informare asupra posibilelor variații în timp ale CHF, precum și cu privire la consecințele posibile ale suportării sarcinilor pecuniare generate de variațiile cursului de schimb între moneda realizării veniturilor și moneda creditului.

Raportându-se la art. 1271 C. civ., recurentul arată că instanța de judecată poate interveni în adaptarea contractului, inclusiv în stabilizarea cursului și în denominare, contrar instanței care a reținut în considerentele deciziei că acest lucru nu este posibil. Or, în speță, apreciază recurentul, sunt îndeplinite toate condițiile pentru aplicarea teoriei impreviziunii.

În consecință, recurentul-reclamant solicită admiterea recursului și, în consecință, anularea clauzelor abuzive menționate, modificarea clauzelor cu caracter abuziv, înghețarea cursului la data acordării și restituirea sumelor achitate în virtutea clauzelor abuzive anulate.

Intimatele-pârâte B. S.A., C. au depus întâmpinare, în termen legal, prin care au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului întrucât este incident pragul valoric prevăzut de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor formulate ca neîntemeiate, susținând că recursul este admisibil și este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Totodată, recurentul a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 521 alin. (3) și art. 27 din C. proc. civ. prin raportare la Decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prezentând considerentele pentru care apreciază că dispozițiile legale invocate sunt neconstituționale. Această cerere a fost respinsă prin încheierea instanței supreme din 16 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 12 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 10 martie 2020 a respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, invocate de intimatele - pârâte C. prin mandatar B. S.A. și B. S.A.. și a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2286 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamantei și de menținere a hotărârii instanței de fond.

Instanța de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele pentru care clauzele invocate nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, evidențiind faptul că acestea reflectă o norma legală ce consacră principiul nominalismului monetar ce permite achitarea ratelor în moneda în care s-a acordat împrumutul, la cursul din data plății.

În cadrul demersului de analiză a legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, Curtea a reținut că cele două clauze contestate se referă, în esență, la tragerea creditului acordat (în sumă de 153.490 CHF conform art. 2.4) în valuta creditului, operațiune separată de utilizarea subsecventă a acestuia, precum și la rambursarea ratelor de credit în valuta în care a fost acordat creditului.

Curtea a constatat, de asemenea că, prin sentința apelată, prima instanță a reținut incidența principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

În acest sens, s-a reținut că dispozițiile contractuale care prevăd restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

În atare context, Curtea a apreciat că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Curtea a remarcat faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, sau de o motivare contradictorie, cum susține recurentul.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, contrar celor susținute de recurent, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Recurentul-reclamant a învestit instanța cu o acțiune prin care a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 2.4 și art. 6.1 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 103666/31.01.2008, denumite de acesta "clauze de risc valutar" și să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF-RON la cursul existent la data încheierii contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia (sau, în subsidiar, la acel curs+10%), precum și denominarea în monedă națională a plăților, în sensul efectuării plăților ratelor lunare de împrumut în moneda RON și restituirea diferențelor de curs, după un algoritm de calcul indicat de acesta.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 31.01.2008 (contractul nr. x), fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/200 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată recurentul-reclamant a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat și care se aplică între părți în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864.

În ceea ce privește aserțiunea recurentului cu privire la incidența în cauză a art. 1271 C. civ. sunt de făcut câteva precizări.

Modificarea clauzelor contractuale privind rambursarea creditului, în sensul avut în vedere de recurentul-reclamant nu poate interveni nici prin aplicarea teoriei impreviziunii, astfel cum această instituție este reglementată de art. 1271 C. civ. pentru următoarele considerente.

În cuprinsul Deciziei nr. 62/07.02.2017 a Curții Constituționale a României, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161/03.03.2017, se arată că: "în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia

În accepțiunea Curții Constituționale, riscul inerent este expresia oricărui contract de credit în valută, deoarece împrumutatul consumă suma de bani acordată și trebuie să restituie întocmai suma acordată, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

Tot Curtea Constituțională a României a arătat atât în Decizia nr. 623/25.10.2016 (pct. 96 și 98 din Decizie) cât și în Decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 și 46 din decizie) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului" și un " risc supraadăugat' care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a inițial.

... Cele două domenii, respectiv cel al clauzelor abuzive, pe de o parte și cel al impreviziunii, pe de altă parte, sunt total diferite și cu raporturi diferite în timp, caracterul abuziv al unei clauze fiind analizat pentru motive concomitente încheierii contractului, iar impreviziunea pentru motive ce au survenit ulterior încheierii contractului și care sunt independente de acțiunea/inacțiune părților.

De altfel, reclamantul nici nu a învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit bazat pe impreviziune. În dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției, a fost folosit ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptare a convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenta-reclamantă, referitoare la greșita aplicare a teoriei impreviziunii, sunt nefondate, iar prevederile art. 1271 C. civ. nu sunt aplicabile raportului juridic încheiat anterior intrării în vigoare a noului C. civ., în considerarea prevederilor art. 6 din noul C. civ.. Prin formularea lor, recurenta se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuție sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Referitor la cererea intimatelor - pârâte C. prin mandatar B. S.A. și B. S.A.. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimatele - pârâte C. prin mandatar B. S.A. și B. S.A.. au solicitat obligarea recurentului la plata 1.663,83 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial, dovedită prin înscrisul existent la pagina 191 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., " partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul să plătească intimatelor C. prin mandatar B. S.A. și B. S.A.. suma de 3879,78 RON constând în onorariu avocațial.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2286 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. și va obliga recurentul să plătească intimatei D. S.A. suma de 1.663,83 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2286 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurentul să plătească intimatelor - pârâte C. prin mandatar B. S.A. și B. S.A.. suma de 1.663,83 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 decembrie 2020.