ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2294/2020

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București la data de 06.10.2014 sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta C., să se constate caracterul nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la: art. 4.3, 5.1 lit. C), 5.2 din Convenția de credit nr. x din data de 23.09.2008 și art. 4.3, 5.1 lit. B), 5.1 lit. C), 5.2 din Convenția de credit nr. x din data de 25.01.2008; să se dispună exonerarea pe viitor de la plata comisionului de administrare și de reeșalonare a creditului; să se dispună restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, comision de reeșalonare a creditului, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente, calculate de la data încasării pana la data restituirii integrale, precum și a dobânzilor calculate și încasate de bancă în mod abuziv, de la data încheierii contractului de credit; să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit și eliminarea acesteia; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului; denominarea în monedă națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 201 (1) și urm. C. proc. civ., Legea nr. 193/2000, Legea 190/1999, O.U.G. nr. 50/2010.

Prin sentința civilă nr. 1195/13.02.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr. x/2014 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, privind pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., în favoarea Tribunalului Municipiului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 20.03.2015 sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 1788/21.03.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015 a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C..

A fost respinsă excepția inadmisibilității capetelor 5 și 6 din acțiune.

S-a constatat caracterul nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.3, doar teza finală, privitor la modul de înștiințare a creditorului despre noile nivele ale dobânzii, respectiv ultimul paragraf din art. 4.3, precum și al clauzelor prevăzute în art. 5.1. C și 5.2 din contract nr. x/23.09.2008, ca și al tezei finale, paragraf ultim din art. 4.3 din contract x/25.01.2008 și al clauzelor din art. 5.1. C și 5.2 din acest din urmă contract.

A fost admis în parte capătul 2 de acțiune și s-a dispus exonerarea, pentru viitor, de la plata comisionului de administrare.

A fost respinsă, în lipsa unor probatorii, capătul de cerere vizând restituirea sumelor încasate în baza clauzelor anulate.

S-au respins, ca nefondate, capătul 1 de acțiune vizând clauza 4.3, mai puțin teza finală, din ambele contracte, ca și cererea de reeșalonare a debitului din capătul 2 de acțiune, precum și restul capetelor de acțiune, respectiv 5 și 6 ca nefondate.

A fost admisă în parte cererea de cheltuieli de judecată, proporțional cu capetele de cerere admise și cu volumul de muncă și obligată pârâta C. la 2.000 RON (cheltuieli judecată).

La data de 11.01.2017, prin Serviciul registratură al Tribunalului București, secția a VI-a Civilă s-a înregistrat cererea pârâtei C. privind completarea sentinței civile nr. 1788/2016, sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 442/10.02.2017, instanța a respins cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1788/2016, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1788/21.03.2016 au declarat apel reclamanții și pârâta C..

Împotriva sentinței civile nr. 442/2017 a declarat apel pârâta C..

Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 874 din 18 aprilie 2018 a respins apelurile declarate de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1788/21.03.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015 și cel formulat de apelanta-pârâtă C., împotriva sentinței civile nr. 1788/21.03.2016 și a sentinței civile nr. 422/10.02.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 874 din 18 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâta C..

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul reclamantului A. și dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a susținut aplicarea greșita a normelor de drept material prevăzute de art. 1578-1579 C. civ. si de Legea nr. 193/2000, întrucât instanța de apel a aplicat cu prioritate in judecarea cauzei, prevederile de drept comun, deși, ea era investita cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulata în baza Legii nr. 193/2000.

Instanța de apel a statuat ca nu poate îngheța/converti creditul in RON si ingheta cursul de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea plaților in temeiul contractului de credit la valoarea de la momentul semnării acestuia deoarece aceste dispoziții ar fi in contradicție cu art. 1578 din C. civ. 1864, referitor la principiul nominalismului monetar.

Atât in fata instanței de fond cat si in fata instanței de apel susține că a arătat ca nu poate fi aplicată dispoziția generala prevăzuta de art. 1578 C. civ.. cu prioritate fata de Legea speciala 193/2000, aceasta din urma aplicandu-se cu intaietate fata de dispozițiile C. civ.

In primul rând, recurenții au investit instanța de fond si instanța de apel cu o cerere de constatare a nulității absolute a clauzelor menționate, formulata in baza legii speciale (Legea nr. 93/2000), fara a intemeia vreo pretenție pe dispoziția generala prevăzuta de art. 1578 C. civ.

Se mai susține că în mod greșit instanța de apel a aplicat si interpretat dispozițiile art. 1578 din vechiul C. civ. (principiul nominalismului monetar), statuând ca solicitările reclamanților sunt neîntemeiate, deoarece sunt contrare acestui principiu, fara a avea in vedere excepția de la art. 1579 alin. (3) C. civ.

Din dispozițiile art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864 rezulta ca, daca exista o fluctuație a "prețului" monedelor, anterioara scadentei împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai in banii lichizi ai epocii, adică in "specia" aflătoare in curs la data plații.

La momentul edictarii C. civ. din 1864 nu exista o moneda naționala a României, Leul romanesc nefiind in circulație in 1864, ci intrând in circulație abia începând cu 22 aprilie 1867 când, prin lege, a fost declarată moneda naționala a României. Din acel moment, leul romanesc a devenit singura "specie" aflătoare in curs pe teritoriul României, plățile fiind liberatorii doar daca erau efectuate in RON. Așadar, in caz de fluctuație a "prețului" monedelor, toate împrumuturile contractate după data de 22 aprilie 1867 in acele monede al căror curs este fluctuant se restituie, obligatoriu, in "specia aflătoare in curs", adica în RON.

In practica, reclamanții au avut doar impresia ca au primit credit in franci elvețieni. In realitate, acești bani, care nu au circulație in România, ei fiind, practic, exclusiv monede de depozit si de tezaurizare, nu au fost nici deținuți de banca la momentul editarii, nici remisi fizic sau prin virament bancar debitorului. De fapt, consumatorii nu au dorit, in niciun moment, contractarea unui credit in franci elvețieni, ci au fost "conduși" spre acest tip de credit, fie pentru ca "nu se calificau" pentru aceeași suma in RON, euro sau dolari, fie prin dobânzi (marja fixa) mult mai mici, fie pentru ca francul elvețian era prezentat ca cea mai stabila moneda din lume.

Astfel, în opinia recurentului instanța de apel trebuia sa aplice cu prioritate excepția de la art. 1579 alin. (3) C. civ.., care in viziunea legiuitorului reprezintă excepția de la principiul edictat la art. 1578 C. civ.

Aplicarea greșita a normelor de drept material rezida si din faptul ca, art. 1 alin. (2)din Directiva 93/13 a CJUE, face distincție clara intre normele obligatorii din dreptul național si cele supletive, in sensul ea sunt excluse de la aplicabilitatea directivei numai acele clauze care reflecta acte cu putere de lege (imperative) ["art. 1 alin (2): Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii (...)"

Instanța de apel a aplicat in mod greșit aceasta norma de drept, in sensul ca a statuat excluderea de la analiza, inclusiv a clauzei referitoare la obligația reclamanților de a restitui creditul in CHF (indiferent de valoarea cursului de schimb LEU/CHF) prin raportare la o norma supletiva (principiul nominalismului monetar - art. 1578 din C. civ. Vechi). Totodată instanța de apel a aplicat in mod greșit norma de drept material reprezentata de paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțata in cauza C186/16, concluzionând ca instanța europeana nu a facut distincție intre normele care se aplica intre părțile contractante independent de alegerea lor si cele de natura supletiva, ci a indicat ca sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative cat si cele supletive.

Prin urmare recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate, reținerea cauzei spre rejudecare, iar ca urmare a rejudecarii apelului, respingerea acestuia si menținerea soluției pronunțate de către instanța de fond integral, concluzionând în sensul că instanța de apel a aplicat in mod greșit Legea nr. 193/2000, precum si art. 1092 C. civ., considerând ca nu poate fi determinata suma care ar trebui restituita reclamantului cu titlu de comision de administrare.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul pârâtei S.C. C. și dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că în mod nelegal instanța a respins excepția absolută a lipsei coparticipării procesual active, întrucât se impunea soluționarea unitară a litigiului cu privire la toate părțile din contract.

Așa cum a subliniat și doctrina, coparticiparea procesuală este în principiu facultativă, însă atunci când între mai multe persoane există o strânsă legătură, coparticiparea procesuală este obligatorie.

Consideră faptul că, nu este cu putință ca un act juridic să fie anulat față de o parte și să rămână valabil față de altă parte. Datorită naturii raportului juridic dedus judecății, raportul de drept material litigios creează o dependență procesuală între coparticipanți, astfel că orice posibilitate de fracționare este exclusă și prin urmare, declanșarea, continuarea și finalizarea prezentului proces civil nu se poate realiza decât în comun.

Întrucât, instanța trebuie să constate nevalabilitatea unui contract, respectiv, pronunțarea unei hotărâri uniforme, reprezintă o necesitate juridică obiectivă în materia nulității actelor juridice, neputând fi conceput ca același act să fie valabil față de emitent și nevalabil față de beneficiar.

Precizează faptul că, în cazul admiterii capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a prevederilor contractuale menționate anterior, s-ar ajunge în situația în care clauzele contractuale, deși nevalabile față de reclamant, ar rămâne valabile și ar produce efecte față de ceilalți doi codebitori.

Având în vedere argumentele invocate mai sus, consideră că se impune admiterea excepției lipsei coparticipării procesuale active, iar în consecință respingerea cererii de chemare în judecată.

Sub al doilea aspect, recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel sub aspectul excepției puterii de lucru judecat.

In cauza dedusa judecații, a fost invocata excepția puterii de lucru judecat, excepție in raport de care Curtea a omis sa se pronunțe.

La data de 28.06.2016, Tribunalul București a respins cererea de chemare in judecata formulata de către ANPC privind constatarea caluzelor abuzive in contractele de credit incheiate cu C.. La data de 12.01.2017, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanta ANPC si a menținut sentința civila pronunțata in dosarul x/2015 ca temeinica si legala.

Sentința civilă anterior pronunțată nu are autoritate de lucru judecat întrucât nu există identitate de părți, însă are putere de lucru judecat și anume naște prezumția absolută de validitate a dezlegării date de către instanța de judecată cu privire la caracterul neabuziv al comisionului de administrare, având in vedere si imprejurarea ca in prezenta cauza contractul de credit a fost incheiat de C..

Atât prezentul dosar, cât și dosarul x/2015 vizează aceeași situație de fapt, și anume existența unui contract de credit care conține aceleași clauze. Solicită instanței de recurs ca, în temeiul art. 431 C. proc. civ. să aplice efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, să admită apelul formulat, sa modifice sentința apelata cu consecința respingerii cererii de chemare in judecata ca neintemeiată. Interpretând per a contrario, statuările ce preced, se degajează concluzia conform căreia, in ipoteza in care, instanța constata in mod definitiv ca banca nu a inserat clauze abuzive in contractele incheiate cu clienții sai, aceasta hotărâre se aplica si clienților care nu au fost parte in litigiu, dar care sunt reclamanți in alte litigii impotriva băncii.

Dintr-un alt punct de vedere se reține că instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală întrucât prevederile Legii 193/2000 exclud în mod expres din sfera de aplicare prevederi contractuale reglementate de alte acte normative, iar posibilitatea perceperii comisionului de administrare este reglementată în două legi speciale. Recurenta arată că ne aflăm în prezența unui contract de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, care este supus dispozițiilor Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare. Conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 190/1999 "costul total al creditului pentru consumator este reprezentat de toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale".

Având în vedere natura Contractului, în speță devin aplicabile prevederile legii speciale în materie, Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, lege care admite expres posibilitatea creditoarei de a percepe comisioane care intră în alcătuirea costului total al creditului pe care trebuie să îl suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit, singura condiție fiind de a fi prevăzut expres în contract.

De asemenea, perceperea comisionului de administrare și a celui de acordare, astfel cum am menționat, este admisă expres de art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Prin urmare, solicită să se constate că acest drept al creditorului de a percepe comision de administrare este recunoscut în mod neîndoielnic de către legiuitor în chiar legislația specifică protecției consumatorului în raport cu instituțiile bancare, stipularea expresă a acestuia în chiar cuprinsul contractului fiind obligatorie.

Așadar, perceperea comisionului de administrare nu poate fi considerată abuzivă, atât timp cât este permisă expres atât de Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, cât și de O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

În continuare, se susține că instanța de apel a făcut in cauza o aplicare greșita a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000.

Clauzele privind comisionul de administrare si dobânda sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv - aplicarea art. 4 alin. (6) din legea nr. 193/2000 având în vedere următoarele argumente:

Este incontestabil faptul că aceste tipuri de comisioane reprezintă prestații esențiale în cadrul contractului de credit, câtă vreme comisionul de administrare reprezintă contravaloarea unor servicii prestate de către Bancă, cu caracter repetitiv, pe întreaga durată a creditului, pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului - servicii esențiale pentru executarea contractului.

Caracterul de prestație esențială în economia contractului rezultă și din voința părților, care au privit aceste comisioane, încă de dinaintea acordării creditului, ca fiind costuri principale ce au determinat semnarea contractului, reprezentând astfel "esența însăși a raportului contractual".

În acest sens, se poate observa că aceste costuri se regăsesc atât în cuprinsul documentelor premergătoare încheierii contractului supus analizei, dar și în contract (pe prima pagină, alături de dobândă) și în cuprinsul graficelor de rambursare înmânate, sub semnătură, reclamanților, fiind evident că sunt sigurele elemente de cost considerate de părți drept esențiale pentru încheierea contractului.

Clauzele contestate sunt clare și inteligibile, comisioanele enumerate au fost exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, având în vedere următoarele:

- obligația de plată a comisioanelor a fost în mod clar și transparent exprimată în contract (situațiile în care se percep și cuantumul lor fiind prevăzute în cadrul ofertei înmânate clienților, pe prima pagină în contractul de credit, precum si în graficul de rambursare). Acest articol de completează cu articolul din Condițiile Generale unde sunt prevăzute frecventa și modul de calcul a comisioanelor/dobânzii.

- în redactarea acestor clauze nu se pot identifica decât termeni comuni, cunoscuți unui consumator mediu, iar cuvintele folosite nu lasă loc la ambiguități, nici în ceea ce privește modul de calcul și nici referitor la denumirile folosite în cadrul contractului.

- modul de formulare al costurilor contestate permite evaluarea consecințelor economice ale perceperii acestora, prin modul de calcul clar și transparent, oferta înaintată clienților si contractul propriu-zis cuprinzând toate elementele necesare de calcul, iar graficul de rambursare (de asemenea, parte integrantă a contractului) menționând valorile efective atât lunare, cât si totale ale comisioanelor.

- cu respectarea exigențelor impuse de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care prin cauza C-26/13, Arpâd Kâsle Zrt, subliniază că o clauză privind un cost trebuie stipulată "astfel încât [consumatorul] să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește".

Clauzele sunt criticate din perspectiva caracterului adecvat al contraprestației Băncii față de cuantumul plătit de reclamanți în temeiul lor.

Prin susținerile privind pretinsa valoare disproporționată a comisionului de administrare față de contraprestația efectivă a Băncii, reclamantul critică, în realitate, raportul calitate/preț al serviciilor prestate de Bancă aferente acestor comisioane. Or, recurenta-pârâtă arată că este evident că o astfel de analiză nu poate fi făcută de către instanța de judecată, acesta fiind și motivul pentru care atât Directiva 93/13, cât și Legea nr. 193/2000, exclud, în mod expres un "control al clauzelor contractuale în ceea ce privește raportul calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate.

Sub acest aspect, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat, în cauza Kasler C-23/13, paragrafele 54 și 55, următoarele:

"(...) această excludere nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora".

Astfel cum a arătat în esență avocatul general la punctul 69 din concluzii, "excluderea unui control al clauzelor contractuale în ceea ce privește raportul calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate se explică prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra sau ghida un asemenea control".

În concluzie, prin raportare la argumentele expuse anterior, textele normative incidente, precum și jurisprudența constantă a instanțelor judecătorești, rezultă că, pe calea acțiunii în constatarea clauzelor abuzive, nu se pot critica clauzele privind comisioanele, întrucât reprezintă prestații esențiale, clare si lipsite de echivoc, ce nu pot fi criticate din perspectiva caracterului adecvat al cuantumului plătit de reclamant în temeiul lui fată de contraprestatia Băncii realizată în contul lui.

Sub un ultim aspect se critică faptul că în mod eronat a reținut instanța de judecată că există presupuse prestații care nu au corespondent în raportul juridic dedus judecății în ceea ce privește comisionul de administrare și că acesta reprezintă o dobândă mascată, creând astfel un dezechilibru intre drepturile si obligațiile pârtilor.

Se susține că în mod eronat a reținut instanța de judecată că există presupuse prestații care nu au corespondent în raportul juridic dedus judecății în ceea ce privește comisionul de administrare și că acesta reprezintă o dobândă mascată, creând astfel un dezechilibru intre drepturile si obligațiile pârtilor.

Față de aceste aspecte, arată pârâta că este complet nerezonabil să se presupună că pentru efectuarea de operațiuni care, în esență, îi permite, clientului să își execute obligațiile contractuale, Banca nu este îndreptățită să perceapă un cost în acest sens, câtă vreme, astfel cum prevede în mod expres și art. 1499 C. civ. (respectiv art. 1105 vechiul C. civ.) orice debitor este dator să suporte cheltuielile pentru executarea obligației care îi incumbă.

Perceperea acestuia a fost permisă de legislația aplicabilă în vigoare la data acordării creditului și de O.U.G. nr. 50/2010.

Pretinsa obligație a Băncii de a fi enumerat, în mod exhaustiv, în cadrul contractului, întregul set de activități ce urmau a fi prestate pe intervalul de 360 de luni, adaugă la lege și este superfluă, câtă vreme prin art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul reglementează acest cost, îl definește, arătând, în mod expres, rațiunea pentru care se percepe:

"pentru operațiunile de monitorizare, înregistrare și efectuare de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului".

Mai întâi, nici dispozițiile legale aplicabile la momentul încheierii contractului de credit supus analizei și nici cele în vigoare la acest moment nu impun o inventariere a tuturor activităților prestate de Bancă, precum cea reclamată de împrumutat.

Apoi, câtă vreme prin art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul reglementează acest cost, îl definește, arătând, în mod expres, rațiunea pentru care se percepe:

"pentru operațiunile de monitorizare, înregistrare și efectuare de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului" și nu impune includerea în contract o prezentare detaliată a tuturor activităților prestate de Bancă în contul acestui comision, a sancționa Banca pe acest motiv apare disproporționat.

De altfel, rațiunea perceperii comisionului de gestionare/administrare a creditului rezultă chiar din denumirea sa și înțelesul semantic al acestuia.

In acest sens, Curtea de Apel București a stabilit ca "legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se cricumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de acordare sau de administrare a creditului, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului"

Sub aspectul pretinsului caracter de dobândă ascunsă al comisionului de administrare credit, pârâta arată că și în cuprinsul graficului de rambursare (emis la încheierea contractului de credit), precum și în cadrul ofertei prezentate de către banca reclamantului, Banca a indicat, în mod distinct, cuantumul dobânzii față de cuantumul acestui comision de administrare, cele două tipuri de costuri având rațiuni distincte și făcând parte din dobânda anuală efectivă, respectiv: comisionul fiind perceput în contul prestării unor servicii către client, în activitatea de monitorizare a creditului, iar dobânda reprezentând prețul folosinței sumelor împrumutate.

Pe de altă parte, susținerea faptului că Banca a "mascat" o dobândă suplimentară prin perceperea acestui comision reprezintă o veritabilă acuzație de dol, care potrivit art. 1214 alin. (4) din C. civ. trebuie dovedită, iar nu doar afirmată. Un astfel de comportament al Băncii nu poate fi probat având în vedere că ambele costuri au fost aduse la cunoștința clienților încă de dinaintea semnării contractului, în mod clar și separat. Rolul și modul în care se percepe comisionul de administrare sunt definite extrem de clar în art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010.

În continuare, recurenta-pârâtă susține demonstrația potrivit căreia în cauza nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a ne afla în prezența unor clauze abuzive atât în ceea ce privește existența comisionului de administrare si posibilitatea de modificare a dobânzii, astfel incat instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

O clauză contractuală dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator are caracter abuziv doar atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții: să nu fi fost negociată; să fie contrară cerințelor bunei-credințe; să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului.

În ceea ce privește negocierea clauzelor considerate a fi abuzive, apreciază că a făcut pe deplin această probă prin depunerea la dosar a ofertei de creditare făcută de bancă, acceptată prin semnătură de către client. Doar ulterior acceptării acestei oferte s-a redactat contractul de credit, clientul având posibilitatea efectivă de a veni cu o contraofertă. Faptul că nu a făcut-o nu echivalează cu impunerea unor clauze în contractul de credit întrucât condiția impusă de lege este ca un client să aibă posibilitatea să influențeze o clauză, nu neapărat să își și manifesteze acest drept.

Prin urmare, părțile au negociat clauzele contractuale cu ocazia incheierii contractului de credit.

Clauzele cuprinse în art. 5.1 lit. c) din Contractul credit nu sunt contrare cerințelor bunei-credințe exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, ușor de înțeles, de priceput, de deslușit. Adică citind respectiva clauză, consumatorul să aibă reprezentarea exactă a consecințelor pe care le va produce, mai precis - în cazul unei clauze privind prețul contractului, să aibă reprezentarea exactă a prețului care va fi achitat sau a modului în care se va calcula, iar clauzele privind comisionul de administrare îndeplinesc ambele această condiție.

Învederează instanței că astfel cum Banca percepe dobânda pentru acordarea sumei împrumutate fără a defini expres sensul acestei noțiuni, la fel de clar din cuprinsul denumirii comisionului de administrare rezultă contraprestația băncii, chiar dacă această noțiune nu a fost definită expres în cuprinsul convenției. Iar in ceea ce privește comisionul de administrare, cerința este pe deplin îndeplinita prin faptul ca obligația sa economica, sub aspectul cuantumului, este determinata si fixa inca de la semnarea contractului.

Faptul ca plata comisionului se face in alta moneda nu influențează indeplinirea condiției intrucat restituirea in moneda străina este o condiție generala, aplicabila tuturor plaților, inclusiv in ceea ce privește restituirea principalului, a dobânzii si a oricăror alte costuri, nefiind specifica comisionului de administrare. Deci evaluarea consecințelor economice ale clauzei care reglementează comisionul de administrare este întotdeauna posibilă in cazul unui consumator mediu.

Clauzele cuprinse în art. 5.1 lit. c) din Contractul credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, comisionul contestat corespunde unui ansamblu complex de servicii prestate de Bancă, accesorii și inseparabile față de creditul acordat, constând în administrarea lunară a împrumutului.

Această administrare implică unele activități specifice și cu caracter repetitiv efectuate de banca, fiind imposibil ca, la momentul acordării creditului, Banca să enumere, în cadrul contractului, în mod exhaustiv, toate activitățile ce urmează a fi prestate clientului pe un interval de timp atât de mare de timp. Pentru aceste considerente, solicită instanței să dispună admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului, modificarea in parte a sentinței apelate in sensul respingerii acesteia integral ca neîntemeiate, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecata.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost efectuat și comunicat părților la 25.10.2018.

Prin încheierea din data de 31.01.2019, Înalta Curte a admis în principiu recursurile.

Prin încheierea din data de 28.03.2019 judecata recursurilor a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 20.07.2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, pricina fiind repusă pe rol la termenul din data de 21.11.2020.

Analizând recursul reclamantului, prin prisma motivelor de nelegalitate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește criticile aduse capătului de cerere privind înghețarea cursului de schimb valutar, recurentul susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1578 C. civ., art. 970 C. civ. și a jurisprudenței CJUE exprimată în cauza C-618/10 Andriciuc și alții vs. România.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformității și cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului și cu cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

În ceea ce privește solicitarea recurentului ca instanța să acorde efecte Cauzei Andriciuc, instanța supremă reține faptul că, având în vedere considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-186/16, precum și dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauza contestată reflectă transpunerea în contract a unei dispoziții legale, respectiv a principiului nominalismului, fiind astfel exclusă din domeniul de aplicare a normelor de protecție, cu consecința imposibilității analizării pe fond a caracterului abuziv al acesteia.

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, bazate esențialmente pe jurisprudența CJUE, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile de nelegalitate invocate de către recurent, care susțin teze contrare acestei jurisprudențe.

De altfel, așa cum am mai arătat, rațiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiție nu este îndeplinită, în mod corect instanța de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

În ceea ce privește criticile aduse de reclamant față de respingerea capătului de cerere privind restituirea sumelor achitate de reclamant cu titlu de comision de administrare, Înalta Curte constată că acestea nu au fost dezvoltate și argumentate astfel cum dispun cerințele art. 488 C. proc. civ.

În realitate, recurentul își exprimă nemulțumirea față de respingerea acestui capăt al cererii, fără a argumenta în drept criticile, situație în care acestea scapă controlului judiciar ce poate fi realizat în calea extraordinară de atac a recursului.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.

Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor de nelegalitate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat și urmează a fi admis, pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Sub un prim aspect, recurenta critică decizia instanței de apel sub aspectul respingerii excepției lipsei coparticipării procesual active.

Critica este nefondată în raport de dispozițiile art. 59 C. proc. civ., care instituie posibilitatea, ci nu obligația ca într-o cauză, calitatea de reclamant să o aibă titularul dreptului sau obligației suspusă judecății, fără a condiționa acest drept de coparticiparea codebitorilor.

Sub al doilea aspect, recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel sub aspectul excepției puterii de lucru judecat, excepție asupra căreia, susține recurenta, că instanța a omis să se pronunțe.

Solicită instanței de recurs să facă aplicarea efectului pozitiv al puterii lucrului judecat față de sentința civilă pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015 prin care s-a statuat asupra lipsei caracterului abuziv al comisionului de administrare.

Referitor la clauza privind comisionul de administrare prevăzută la art. 5 lit. c) din contractul de credit, se constată că instanța de apel a analizat caracterul abuziv al acesteia, ajungând la concluzia că dezechilibrul contractual al comisionului de administrare este creat de faptul că nu a fost explicitat în contract motivul și scopul perceperii acestuia în măsura în care acest comision era dublat de alte comisioane.

În acord cu cele statuate de prima instanță, s-a reținut că acest comision de administrare lunar, deși este clar și inteligibil exprimat, este abuziv perceput, comisionul de administrare și de acordare neputând exista pentru același credit.

Sub aspectul puterii de lucru judecat, se reține că nu sunt îndeplinite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât controlul efectuat de ANPC care a vizat întreg portofoliul de contracte al pârâtei, s-a desfășurat în limitele unei proceduri speciale, procedură având drept scop corectarea sau alinierea activității băncii la normele vizând protecția consumatorilor în general, ocazie cu care se verifică practicile comerciale bancare utilizate de bănci față de consumatori.

Sub al treilea aspect, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât prevederile Legii 193/2000 exclud din sfera de aplicare prevederi contractuale reglementate de alte acte normative, posibilitatea perceperii comisionului de administrare fiind reglementată de două legi speciale, respectiv Legea nr. 190/1999 și O.U.G. nr. 50/2010.

Raportarea recurentei la O.U.G. nr. 50/2010 nu poate fi primită, întrucât acest act normativ a intrat în vigoare la un moment ulterior încheierii contractului de credit nefiind aplicabil în cauză. Or, nulitatea unor clauze contractuale nu se poate raporta decât la legislația în vigoare la momentul încheierii acestuia.

De asemenea, trimiterea recurentei la prevederile Legii nr. 190/1999 nu poate fi reținută, întrucât contractul în cauză, încheiat între o parte având calitatea de profesionist și altă parte având calitatea de consumator, este în sfera de aplicare a definiției contractului încheiat de un profesionist cu consumatorul de la pct. 14 din Legea nr. 296/2004.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a vizat greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, recurenta-pârâtă arătând, în esență, că prevederea contractuală referitoare la comisionul de administrare ar fi exclusă de la analiza caracterului abuziv, deoarece definește obiectul principal al contractului de credit - prețul contractului.

Se reține că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale pornește de la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcție de care, instanțele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situațiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Instanța supremă apreciază că, în speță, în raport cu textul legal evocat, pentru clauza inserată la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit încheiat de părți, nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiții, examenul caracterului abuziv al clauzei menționate este posibil în speță, o asemenea clauză neputând fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece, contrar argumentului invocat de recurenta-pârâtă, aceasta nu reglementează prestația esențială a convenției de credit (suma împrumutată și dobânda percepută ca echivalent al folosinței capitalului), ci prestații cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" și, prin urmare, nu intră sub incidența primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

În consecință, critica formulată nu poate fi primită, fiind neîntemeiată.

A mai susținut recurenta-pârâtă, tot în cadrul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că instanța de apel a aplicat greșit textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, deoarece, în lipsa analizei care să constate dacă prevederea contractuală privind comisionul de administrare este sau nu exprimată într-un limbaj clar si inteligibil, a fost greșit reținut de instanță că această prevedere creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe, ca o consecință a inexistenței unei negocieri.

Înalta Curte constată că, potrivit deciziei recurate, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că dispoziția din contract privind comisionul de administrare creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, acestea neaflându-se pe poziții de egalitate. Ca urmare s-a apreciat că este admisibil acest capăt de cerere, întrucât se întemeiază pe lipsa unei contraprestații a băncii sau a unui cost concret, fiind evident dezechilibrul întrucât nicio contraprestație nu corespunde comisionului de acordare sau a celui de administrare, acestea fiind activități concrete și obligatorii ale unei astfel de instituții în derularea activității.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Astfel, se confirmă faptul că instanța de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei, limitându-se doar la constatarea că este abuzivă clauza privind comisionul de administrare în măsura în care se suprapune cu comisionul de acordare.

În acest sens, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss). În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea statuând că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatorii, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, instanța de apel a restrâns analiza caracterului clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare la condiția de a regăsi în clauza pretins abuzivă detalierea serviciilor furnizate în schimbul sumei achitate cu titlu de comision de administrare.

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate și posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, deși instanța de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit, cu toate acestea, a reținut caracterul abuziv al acestei clauze.

Rezultă că în speță s-a reținut în mod nelegal aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în raport cu caracterul incomplet al analizei efectuate de instanța de apel referitoare la clauza din art. 5 alin. (1) lit. c) din contractul de credit, în considerarea unei situații de fapt insuficient lămurite.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. c) din contractul de credit privind comisionul de administrare, astfel încât, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța va admite recursul și va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. c) din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioane de acordare și de administrare credit.

În concluzie, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecința casării în parte a deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare. Urmează să se rejudece apelul declarat de pârâta C. în ceea ce privește comisionul de administrare. Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 874 din 18 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. și cu recurenta-pârâtă C.

Admite recursul recurentei-pârâte C. împotriva deciziei civile nr. 874 din 18 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. și cu recurentul-reclamant A..

Casează în parte decizia recurată.

Trimite cauza aceleiași instanțe de apel spre rejudecarea apelului pârâtei declarat împotriva sentinței 1788 din 21 martie 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a Civilă în ceea ce privește comisionul de administrare.

Menține în rest dispozițiile deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2020.