ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2299/2020

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrară pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă sub nr. x/2016 prin declinare de la Judecătoria sector 3 București reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Membră a C. a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia din contract - art. 9;

- stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

- denominarea în moneda națională a plăților în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională;

- constatarea caracterului abuziv și nulitatea art. 1.1 din actul adițional nr. x din data de 27.02.2013 prin care se majorează rata dobânzii și marja băncii;

- recalcularea dobânzilor datorate de către reclamant în perioada 2010-2013 raportat la marja de la momentul semnării contractului.

Prin sentința civila nr. 2957 din 12.05.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Membra a C..

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 9 din Contractul de credit bancar nr. x/14.02.2008 încheiat de părți si s-a dispus eliminarea sa din contract.

S-a dispus stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

S-a dispus denominarea in moneda națională a plaților.

S-a constatat caracterul abuziv si nulitatea clauzei de la art. 1.1 din actul adițional nr. x/27.02.2013 la contract.

S-a dispus recalcularea dobânzii datorate de reclamant in perioada 2010-2013 raportat la marja de la momentul semnării contractului.

A obligat parata să plătească reclamantului suma de 1488 RON cu titlu de cheltuieli de judecata.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Între părți s-a încheiat la data de 14.02.2018 un contract de credit bancar ipotecar, nr. x, prin care reclamantului i-a fost acordat un credit în sumă de 142.200 CHF pentru achiziționarea unui imobil.

În cuprinsul art. 9 din contract este inclusă o clauză de risc valutar, articolul menționând în mod expres că eventualele diferențe de schimb valutar sunt în sarcina împrumutatului.

Reclamantul are calitate de consumator, iar pârâta de profesionist în conformitate cu dispozițiile legilor privind protecția consumatorilor, iar în speță sunt incidente dispozițiile Legii 193/2000, fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 4.

Cu privire la clauza 1.1 din actul adițional nr. x la contract, Tribunalul reține că în speță, contractul încheiat de părți este un contract de adeziune, în care clauzele sunt impuse de bancă împrumutatului, acesta neavând posibilitatea să influențeze conținutul acestora în vreun fel, cu atât mai mult cu cât actul adițional menționat a fost încheiat ca urmare a încetării raporturilor de muncă dintre reclamant și pârâtă. Tribunalul constată că nu poate reține că reclamantul este un consumator calificat, datorită studiilor acestuia, ci că are calitatea de consumator mediu, ce nu putea anticipa consecințele clauzelor contractuale fără o informare adecvată din partea băncii. Tribunalul reține că această clauză nu a fost negociată, ci a fost impusă reclamantului. Aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, banca rezervându-și dreptul de a modifica dobânda în mod unilateral, fără ca în contract să se prevadă motivele obiective care determină o astfel de modificare. Banca nu a acționat, în consecință, cu bună credință, rata dobânzii fiind stabilită în sens crescător.

Rata dobânzii nu doar că este variabilă, ci și revizuibilă, ceea ce face imposibil pentru client să cunoască, la momentul încheierii actului adițional valoarea acesteia, ceea ce îi creează o situație de incertitudine și o poziție dezavantajoasă, punându-l în imposibilitatea de a cunoaște cu certitudine sumele pe care le datorează băncii cu titlu de dobândă.

Cât privește clauza de risc valutar, Tribunalul a reținut că, având în vedere diferențele de curs de schimb raportat la momentul încheierii contractului și creșterile ulterioare, s-a produs o schimbare fundamentală a condițiilor de contractare, astfel că în prezent, împrumutatul este obligat la prestații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora s-a manifestat voința de a contracta. Prin urmare, au caracter abuziv clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricăror plăți în moneda creditului, cu suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar.

Tribunalul a reținut că pârâta nu a respectat obligația de informare a clientului. Astfel, riscurile de indexare a cursului valutar nu au fost discutate cu clientul, acesta neavând posibilitatea de a reflecta înainte de încheierea contractului cu privire la riscurile încheierii acestuia în CHF, în condițiile în care produsul contractual specific implică riscuri majore.

Obligația de informare este în acord și cu dispozițiile art. 6 din Legea 289/2004 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. O astfel de obligație este instituită și de Directiva 2008/48/CEE.

Între drepturile și obligațiile părților contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea clientului, reclamantul fiind singurul obligat să suporte riscul valutar, cu explicația concretă că deprecierea leului față de CHF a fost una extrem de ridicată.

Pârâta, cu rea-credință a format consumatorului o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în CHF era net favorabil altor produse de creditare și nu a prezentat dezavantajele acestui produs. Dezechilibrul major constă în imposibilitatea consumatorului dea cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor sale.

Având în vedere caracterul abuziv al clauzei de risc valutar se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF-leu pentru efectuarea plăților în temeiul convenției încheiate la valoarea de la data încheierii și semnării convenției, calcularea ratelor și plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

Se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului prin înghețarea cursului de schimb CHF-leu la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți, care să corespundă manifestării de voință, în sensul angajării în acest raport juridic.

Deoarece condițiile de contractare avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului s-au schimbat, iar efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele cu privire la care părțile au convenit, este necesară revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii. Pentru înlocuirea clauzei abuzive se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a CHF de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia. Conform art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii se realizează numai în moneda națională.

În cauză nu sunt incidente dispozițiile de excepție din anexa 2, context în care executarea obligațiilor contractuale se impune a se realiza în moneda națională.

Cu privire la dobândă, având în vedere că instanța a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 1.1 din actul adițional nr. x, pârâta urmează să recalculeze dobânda pentru perioada 2010-2013 raportat la marja de la momentul semnării contractului.

Impotriva acestei sentinte a declarat apel B. S.A. Membra a C. solicitand admiterea apelului, schimbarea sentintei si pe fond, respingerea cererii de chemare in judecata.

Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 2372 din 19 decembrie 2017 a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. Membră a C. împotriva sentinței civile nr. 2957 din 12.05.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

A schimbat în tot sentința atacată, în sensul că, pe fond, a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a dispune astfel, Curtea a apreciat că nu se poate da curs solicitării reclamantului de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii întrucât aceasta ar veni în contradicție cu un principiu consacrat în mod legal, respectiv principiul nominalismului monetar, iar reclamantul - intimat a fost pe deplin informat în legătură cu posibilitatea creșterii gradului de îndatorare în cazul fluctuațiilor ratelor de schimb valutar, reieșind astfel că acesta și-a asumat, în mod liber și conștient, acest risc.

Condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților și reaua-credință a băncii nu sunt îndeplinite în speță.

În ce privește motivul de apel referitor la aplicarea principiului nominalismului monetar, Curtea a arătat că întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Toate afirmațiile intimatului-reclamant în susținerea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar reprezintă critici împotriva textului de lege care consacră principiul nominalismului. Or, așa cum în mod corect a invocat apelanta, dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 nu permit analiza din perspectiva caracterului abuziv a clauzelor contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare.

Normele din C. civ. ce reglementează restituirea împrumutului în aceeași monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părțile pot să deroge de la acestea în speță neexistând o asemenea derogare.

În condițiile mai sus arătate în care clauza în discuție nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acesteia este exclus.

În același sens se rețin considerentele de la paragrafele 35 - 43 ale Deciziei nr. 62 din 07.02.2017 a Curții Constituționale referitoare la incidența principiului nominalismului.

Din redactarea clauzelor declarate ca fiind abuzive de către intimat, rezultă că banca parata a explicat, la incheierea contractului, ca rambursarea creditului se face în franci elvețieni, având în vedere că reclamantului i s-a acordat un credit in sumă de 142.200 CHF.

În ceea ce privește obligația de informare de către bancă cu privire la riscurile contractului, în speță, riscul valutar, Curtea a reținut că în speță nu se poate susține că reclamantul nu a putut să înțeleagă ca rambursarea creditului se face în franci elvețieni, având în vedere că reclamantului i s-a acordat un credit in sumă de 142.200 CHF.

Nu exista caracterul abuziv al unei prevederi contractuale care ar obliga imprumutatul sa ramburseze creditul in moneda in care acesta a fost contractat.

In ce privește pretentia reclamantului cu privire la adaptarea contractului, pe fondul constatării unor clauze abuzive, Curtea a constatat că reclamantul a solicitat instanței să se substituie voinței părților în raporturile juridice dintre acestea, ceea ce nu e permis, raporturile contractuale se nasc prin acordul de voință al părților, care reprezintă legea părților potrivit art. 969 C. civ.

Instanța de judecata nu se poate substitui voinței pârtilor si nu poate inlocui principala obligație aflata in sarcina intimatului, respectiv nu poate modifica obiectul contractului pe parcursul executării acestuia.

Prin decizia civilă nr. 1298 din 19 iunie 2018 Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă a respins cererea de completare a deciziei civile nr. 2372 din 19.12.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, formulată de intimatul-reclamant A., în cauza având ca obiect apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. Membră a C., împotriva sentinței civile nr. 2957 din 12.05.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Împotriva deciziei nr. 2372 din 19 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă a declarat recurs reclamantul A..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În temeiul acestor motive de nelegalitate, recurentul-reclamant a solicitat casarea in totalitate a deciziei civile nr. 2372 pronunțata in ședința publica din data de 19.12.2017, de către Curtea de Apel București și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apei Curtea de Apel București, instanța care in urma analizării motivelor invocate sa dispună respingerea apelului pronunțat de către apelanta - parata si pe cale de consecința sa mențină ca temeinica si legala hotarârea pronunțata de către Tribuanlul București ca instanța de fond, hotărâre prin care s-a dispus admiterea cererii de chemare in judecata asa cum a fost formulata.

Primul motiv pe care se intemeiaza prezentul recurs este redat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. - "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;."

In fapt, Curtea de Apel București a fost investita de către apelanta parata cu judecarea apelului ce viza întreaga soluție a instanței de fond.

Din apelul formulat in cauza de către B. rezulta ca aceasta a formulat apel cu privire la întreaga sentința civila a instanței de fond inclusiv cu privire la capătul de cerere referitor la: constatarea caracterul abuziv si nulitatea clauzei de la art. 1.1 din actul adițional nr. x/27.02.2013; dispune recalcularea dobânzii datorate de reclamant in perioada 2010-2013 raportat la marja de la momentul semnării contractului., astfel cum rezulta din chiar motivul de apel nr. VII existent la pagina nr. 13 a cererii de apel.

Deși motivele de apel nu sunt dezvoltate suficient pentru a intelege ce se critica cu privire la acest capăt de cerere, instanța de apel trebuie sa motiveze si cu privire la aceste critici de apel având in vedere ca deși prin decizia civila nr. 2372 instanța de apel arata ca: admite apelul formulat de apelanta -parata, schimba in tot sentința atacata, in sensul ca, pe fond, respinge acțiunea ca nefondata.

Având in vedere ca hotărârea nu cuprinde motivele pe care se intemeiaza, recurentul-reclamant a susținut că este în prezenta imposibilității formulării recursului cu privire la acesta parte a deciziei civile, impunandu-se așadar casarea hotărârii si trimiterea cauzei spre rejudecarea instanței de apel pentru motivarea hotărârii sub toate aspectele.

Alt motiv pe care își întemeiază recursul este redat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - "când hotărârea a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material."

Consideră ca instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nerespectarea normelor de drept material, reglementate de Legea nr. 193/2000. Analiza realizată de către instanța de judecată în ceea ce privește aplicarea principiului nominalismului monetar a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale și netemeinice, acest principiu fiind inaplicabil in primul rând în prezenta cauză și în al doilea rând interpretat în mod greșit de către instanța de judecată.

Din punctul recurentului de vedere, nominalismul monetar este, de fapt, exact regula care permite conversia in RON a creditelor in alta moneda si inghetarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului.

A susține ca nominalismul monetar este (exclusiv) in favoarea creditorului, permitandu-i acestuia sa treacă asupra capului debitorului-consumator tot riscul hiper-valorizarii monedei contractului este, de aceea, absurd.

Normele relative la nominalismul monetar sunt supletive. Ca orice alte norme supletive, ele nu se impun părtilor, ci sunt menite sa suplinească voința pârtilor. Părțile pot deroga de la ele.

Întrucât principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, este evident ca el nu intra sub incidenta si nici in înțelesul sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii". De aici concluzia evidenta ca o clauza relativa la riscul valutar, chiar daca reflecta in contract principiul nominalismului monetar, poate sa fie supusa analizei sub raportul caracterului sau abuziv.

In orice caz, acțiunile pe tema conversiei in RON si a înghețării cursului francului elvețian sunt întemeiate nu numai pe legislația privind clauzele abuzive, ci si pe cea privind obligația băncii de informare a consumatorului, pe legislația privind practicile inselatoare sau agresive ale profesioniștilor, precum si pe legislația privind produsele defectuoase si reclama deceptiva.

Așadar, in ceea ce privesc condițiile a căror indeplinire este necesar a fi examinata in cauza, recurentul apreciază ca pentru a avea caracter abuziv, in sensul prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, este necesar ca o clauza contractuala stipulata intr-un contract încheiat intre un consumator si un profesionist sa întrunească cumulativ, următoarele condiții minimale: sa nu fi fost negociata cu consumatorul, sa fie de natura a crea un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părtilor, contrar bunei credințe si in detrimentul consumatorului, respectiv sa nu respecte criteriile de transparenta si inteligibilitate.

In concluzie, imprejurarea ca părțile au negociat si stabilit clauzele principale ale contractului (privire la cuantumul sumei împrumutate, moneda creditului, durata creditului) nu poate conduce la concluzia ca acele clauze care sunt supuse analizei in prezenta cauza ar fi fost negociate. Necesitatea negocierii trebuie sa privească fiecare clauza in parte, iar faptul ca anumite clauze ale contractului au fost negociate nu justifică omisiunea profesionistului de a supune negocierii si restul clauzelor, intrucât caracterul negociat al clauzelor se impune a fi respectat pentru fiecare clauza in parte.

Potrivit art. 9 din contract, rambursarea ratelor de credit se va face in valuta in care a fost acordat creditul si împrumutatul autorizează mandatarul creditorului sa incaseze, fara acordul sau prealabil, suma debitului scadent de acesta in baza prezentului contract, prin debitarea automata, la scadente, a conturilor sale curente deschise la mandatarul creditorului si acesta este imputernicit de împrumutat prin contract sa efectueze, daca este cazul, si schimbul valutar in numele si pentru acesta, utilizând propriile cotații si completând documentele aferente acestei operațiuni cu suportarea tuturor diferentelor de curs valutar de către împrumutat.

La data semnării contractului de credit din speța (14.02.2008), cursul leu/franc elvețian era de 2,25 RON, la inceputul anului 2015, acest curs a depășit 4 RON/1 franc elvețian, atingând chiar nivelul de 4,5817 RON/1 CHF la 23.01.2015, creșterea fata de momentul acordării creditului fiind de aproximativ 130 %.

In cazul contractului incheiat de recurent, informarea asumata de profesionist a fost sumara, înșelătoare, incompleta. Riscul valutar nu a fost prezentat in niciun fel, produsul de creditare a fost oferit ca deosebit de avantajos doar pe baza cursului actual al monedei in care era "denominat" creditul, ascunzandu-se trasaturile periculoase si cunoscute de profesioniști ale acestei monede de refugiu.

In speța era vorba de contractarea unui credit pe 30 de ani, perioada in care era extrem de probabil sa apară alte crize financiare internaționale, francul elvețian având deja 20 de episoade de apreciere substanțial in cei 13 ani anteriori acordării creditului (1993-2007).

Recurentul, in calitatea acestuia de consumator mediu, in înțelesul Directivei nr. 93/13/CEE si al Legii nr. 193/2000, a fost lăsat fara niciun fel de acoperire a riscului valutar, nefiind nici măcar informat in acest sens. Profesionistul B. S.A conform legislației europene si naționale privind obligația de informare a consumatorilor, avea obligația de a informa despre riscurile unui asemenea instrument financiar derivat (IFD) si despre posibilitățile de acoperire a riscurilor valutare ale unui IFD "denominat" in CHF.

Recurentul, începând cu anul 2008, continuând în anii 2011-2012, culminând cu luna ianuarie 2015 și până prezent, au constatat/suportat manifestările unui risc valutar masiv "încorporat" în contractul de credit de la bun început de aparent benigna clauză din art. 6.1. Au suportat povara riscului valutar din perspectiva cursului aplicabil ratelor lunare de rambursare a creditului. Ca urmare a aprecierii treptate a CHF în raport cu toate monedele, acesta a ajuns la aceeași paritate cu EURO. în consecință, paritatea CHF/RON a ajuns la un nivel de peste 4 RON/1 CHF, ratele lunare în RON majorându-se și cu 130% în comparație cu momentul semnării contractului de credit. Efectul maxim al riscului valutar până în prezent s-a concretizat în data de 23 ianuarie 2015, când paritatea CHF/RON a ajuns la nivelul record de 4.5817 RON/1 CHF, francul elvețian ajungând să fie mai valoros decât euro. în consecință, cursul aplicabil ratei din 26 ianuarie 2015 a fost de 4.484 RON/1 CHF, iar cursul aplicabil ratei din 26 martie 2015 a fost de 4,2173 RON/1 CHF.

În concluzie, francul elvețian a fost utilizat ca o monedă de substituție, exclusiv pentru conservarea valorii economice a contractului și nu ca monedă de creditare. Suntem, astfel, în prezența unui mecanism juridic care este utilizat pentru menținerea valorii contractului în care părțile stabilesc suma de bani care face obiectul contractului și convin că la momentul plății, cursul care a fost avut în vedere la momentul acordării creditului va fi modificat, prin asumarea în întregime de către consumator a riscului valutar. Acest mecanism nu reprezintă o aplicație a nominalismului, ci reprezintă doar o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută exclusiv în favoarea profesionistului care, deși a acordat cu titlu de credit o sumă de bani în RON, s-a protejat exclusiv pe sine de o eventuală devalorizare a monedei, valorizându-și practic creanța prin raportarea acesteia ia francul elvețian, cu consecința asumării exclusive a riscului valutar, în sarcina consumatorului.

Concluzionând că moneda în care a fost tras creditul nu a fost CHF, asumarea riscului valutar nu conduce numai la existența unui dezechilibru vădit între drepturile și obligațiile părților, dar este și contrară bunei credințe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită și fără ca acest risc să-i fi fost adus la cunoștință în mod explicit, fiind încălcată astfel și obligația de informare.

În consecință un remediu plenar, apt să înlăture toate consecințele negative care derivă din instituirea clauzei abuzive inserate în art. 9 îl constituie stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit mai sus menționat, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv 2.25 RON/1 CHF.

Exact în cheia pașilor de mai sus trebuie analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate și, după cum susține recurentul, clauzele din contractele de credit ce privesc "riscul valutar"

- pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă acestea "reflectă" principiul nominalismului monetar, acesta fiind reglementat de norme supletive;

-pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă intră în sfera noțiunii de "obiect principal al contractului", pentru că nu sunt redactate în mod clar și inteligibil;

-în fine, clauzele sunt abuzive, pentru că au fost inserate în contracte nenegociate și, contrar cerințelor bunei-credințe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, dezechilibrul manifestându-se și în timpul executării contractului.

Raportat la obligativitatea deciziei CJUE, se arată că nu poate fi menținută analiza instanțelor naționale anterioară acestei decizii, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13. 1.1. Principiul nominalismului are caracter supletiv, astfel încât clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidență excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93713.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13:

"Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului".

Dispoziția din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări in extenso, deoarece, așa cum a arătat CJUE în cauza C-186716, la paragraful 31 din Decizie, excepția fiind de strictă interpretare. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecție a consumatorilor, fața de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenței Directivei 93/13, în preambulul căreia s-a arătat (la alin. (13), teza a doua că "statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție".

În aceste condiții, revine instanțelor naționale obligația să aplice excepția în discuție așa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 și interpretată de CJUE în cauza C-186/16. Numai așa se poate asigura nivelul minim de protecție al consumatorilor instituit prin Directivă, obligație ce poate fi realizată atât prin legislativ sau executiv, cât și prin puterea judecătorească a statului.

Prin urmare, instanțele naționale trebuie să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

În acest sens, recurentul face trimitere la paragraful 31 din Decizia CJUE din cauza C-186/16, conform căruia, "procedând la verificările menționate necesare, Instanța națională trebuie să țină seama de faptul că, având în vedere în special obiectivul directivei respective, mai precis protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele încheiate de profesioniști cu consumatorii, excepția instituită la articolul 1 alin. (2) din aceeași directivă este de strictă interpretare".

Clauzele ce instituie riscul valutar în sarcina consumatorului, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat si casarea in totalitate a deciziei civile nr. 2372 pronunțata in ședința publica din data de 19.12.2017, de către Curtea de Apel Bucuresti, trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel, Curtea de Apel București, instanța care in urma analizării motivelor invocate sa dispună respingerea apelului pronunțat de către apelanta - parata si pe cale de consecința sa mențină ca temeinica si legala hotarârea pronunțata de către Tribunalul București ca instanța de fond, hotărâre prin care s-a dispus admiterea cererii de chemare in judecata asa cum a fost formulata.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților la 25.10.2018.

Prin încheierea din data de 31.01.2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul.

Prin încheierea din data de 28.03.2019 judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 20.07.2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, pricina fiind repusă pe rol la termenul din data de 12.11.2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurent în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, din perspectiva criticilor aduse sentinței de fond față de constatarea nulității absolute a clauzei contractuale prevăzute la art. 1.1 din actul adițional nr. x/27.02.2013.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susținerile și apărările părților, la probatoriul administrat, precum și la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României; cauza Gheorghe împotriva României) a subliniat rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a arătat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

Relevante sunt și considerentele avute în vedere de Curtea Constituțională în pronunțarea deciziei nr. 216/2019, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 144 alin. (2) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial cu numărul 548 din data de 3 iulie 2019, care a statuat că"Una dintre garanțiile implicite ale desfășurării procedurii unui proces echitabil o reprezintă motivarea hotărârilor. Astfel, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanța de judecată, care, în mod necesar, are obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă".

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

În cauză, decizia atacată este complet nemotivată în ceea ce privește criticile aduse de recurenta-pârâtă față de capătul de cerere admis de către instanța de fond referitor la constatarea nulității absolute a clauzei contractuale prevăzute la art. 1.1 din actul adițional nr. x/27.02.2013 și obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii datorate de reclamant pentru perioada 2010-2013 raportat la marja de la momentul semnării contractului.

Aceasta întrucât în considerentele sale se regăsesc exclusiv motivele pentru care a fost respins apelul față de criticile aduse de pârâtă capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, niciun argument propriu al instanței de apel, neavând în vedere legalitatea și temeinicia hotărârii instanței de fond, în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv și nulității clauzei de la art. 1.1 din actul adițional nr. x/27.02.2013.

În acest context apare cu evidență faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind astfel încălcat dreptul recurentului la un proces echitabil.

Prin nemotivarea hotărârii, recurentului i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la aceeași instanță de apel, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție.

În ceea ce privește examinarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată criticile nefondate, pentru următoarele considerente:

În mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză privind riscul valutar inserată la art. 9 din contract este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurentul a beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmărește în fapt reclamantul care dorește stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurent transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Așa fiind, având în vedere dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2372 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, în ce privește clauza 1.1 din Actul adițional nr. x din 27 februarie 2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2372 din 19 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Casează în parte decizia recurată.

Trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului pârâtei B. S.A. declarat împotriva sentinței civile nr. 2957 din 12 mai 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a Civilă în ce privește clauza 1.1. din Actul adițional nr. x din 27 februarie 2013.

Menține în rest dispozițiile deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2020.