ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2547/2020

Ședința publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 16 decembrie 2014, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- constatarea nulității absolute și a caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1, 5.2, 4.2, 4.4. și 4.5 din convenția de credit nr. x din data de 9 mai 2008,

- obligarea pârâtei la stabilirea în contractul de credit a ratei dobânzii și a marjei băncii, în funcție de indicele de referință Libor de la data semnării contractului,

- restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă cu titlu de dobândă, fără titlu legal și contractual, în baza clauzelor abuzive menționate mai sus,

- refacerea graficelor de rambursare, având în vedere indicele Libor actualizat periodic și marja fixă de la data încheierii contractului de credit,

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit și eliminarea, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, și

- denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din Regulamentul valutar conform căruia, prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională.

A mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale O.G. nr. 21/1992, ale O.U.G. nr. 99/2006, ale O.U.G. nr. 50/2010.

De asemenea, reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea O.G. nr. 50/2010, ale Legii nr. 363/2007, prevederile art. 15 din Constituția României, ale art. 194 și următoarele din C. proc. civ., dispozițiile art. 992 din C. civ. din 1864 și ale art. 276 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene, precum și reglementările conținute de Directiva nr. 93/13/CEE.

La data de 7 ianuarie 2015, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a indicat valoarea fiecărui capăt de cerere.

Prin sentința civilă nr. 3014/2015, Judecătoria Sectorului 6 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2015.

La data 15 februarie 2016, reclamanta a formulat o nouă cerere, prin care a precizat și modificat cererea de chemare în judecată. Cu privire la această cerere, pârâta a invocat excepția tardivității, care a fost admisă de instanță, în temeiul art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Prin sentința civilă nr. 1217 din data de 29 februarie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, în ceea ce privește restituirea ratei de dobândă excedentară încasate după data de 31 martie 2009 (petitul 3), stabilizarea cursului valutar (petitul 6) și denominarea plăților (petitul 7) și a respins cererea privind aceste petite, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamntă, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., astfel cum a fost precizată.

A constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute în art. 5.1 lit. b) din contractul de credit și a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 3026 CHF, în echivalent în RON la data plății.

A respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind nulitatea clauzelor art. 4,2, 4.4, 4.5, 5.2 și 5.1 lit. a) și c) precum și capătul de cerere privind nulitatea clauzei de risc valutar.

A respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind obligarea pârâtei la stabilirea ratei dobânzii (capătul 2), la refacerea graficelor de rambursare (petitul 4), la restituirea ratei de dobânda excedentară încasate înainte de data de 31 martie 2009 și la restituirea comisionului de administrare.

Pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, iar reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile mai sus menționate a declarat apel pârâta B. S.A., solicitând modificarea în parte a sentinței, în sensul respingerii capătului de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare.

Și reclamanta a declarat apel împotriva aceleiași sentințe, solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței apelate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată.

Prin decizia civilă nr. 1053A/2018 din 18 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-pârâtă B. S.A și de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1217 din 29 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Totodată, a respins cererea apelantei-pârâte privind cheltuielile de judecată ca nefondată.

Atât recurenta-pârâtă, cât și recurenta-reclamantă, au declarat recurs împotriva deciziei civile mai sus menționate, ambele recurente invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Recursul recurentei-pârâte B. S.A. a vizat nelegalitatea deciziei recurate, în ceea ce privește clauza prevăzută de art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, privind comisionul de acordare credit, fiind invocat motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea recurentei-reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de întregul litigiu.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a considerat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, text care instituie o excepție de la analiza clauzelor contractuale, din perspectiva caracterului abuziv, deoarece a constatat că dispozițiile contractuale criticate nu fac parte din obiectul principal al contractului, astfel că pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, apreciind instanța de apel că această clauză nu conține un limbaj clar si inteligibil.

A susținut că au fost greșit interpretate dispozițiile legale referitoare la contractul de credit ipotecar, fiind ignorat caracterul complex al acestei varietăți a contractului de împrumut, care nu poate fi simplificat și calificat ca un contract de împrumut de consumație, astfel cum acesta este reglementat de C. civ.

A evidențiat lipsa unei definiții a contractului de credit din prevederile Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară, ale O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului și ale Legii nr. 190/1999, a precizat că Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară definește creditul, în textul în art. 3 pct. 7, ca fiind "orice angajament de punere la dispoziție sau acordarea unei sume de bani ori prelungirea scadenței unei datorii în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la încasarea unei sume de bani.".

A adăugat că dispozițiile Directivei 2008/48/CEE prevăd posibilitatea perceperii de comisioane, prin integrarea acestora în definiția costului total al creditului, reglementata prin textul art. 3 lit. g) din directivă.

Prin urmare, în lipsa oricăror dispoziții legale exprese contrare, contractul de credit nu se limitează la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, ci poate include alte prestații, care atrag anumite costuri, indiferent de denumirea acestora: comisioane, cheltuieli, preț.

Astfel, recurenta a susținut că limitarea obiectului principal al contractului de credit la suma acordată efectiv și restituirea acesteia, însoțită de dobândă, reprezintă o nesocotire a naturii juridice complexe a contractului de credit.

A considerat că perceperea comisioanelor este o prestație esențială, stabilită în sarcina împrumutatului pentru efectuarea de operațiuni în strictă legătură cu creditul acordat, întrucât, spre deosebire de dobânda remuneratorie, care reprezintă echivalentul folosinței banilor de către împrumutat, corelativ lipsei folosinței acestora de către creditor, toate celelalte activități desfășurate de către o societate care acordă, cu titlu profesional și oneros, astfel de împrumuturi, presupun o mobilizare și un consum de resurse care nu sunt, în mod obligatoriu, susținute financiar din prețul folosinței banilor împrumutați, nici condiționate de acesta.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de control judiciar trebuia să aibă în vedere structura și nivelul costurilor aferente serviciilor financiar bancare, determinată prin mecanismul clasic al cererii și ofertei existente în piață sau prin anumite reglementări exprese (cum a fost O.U.G. nr. 50/2010), dar și prin uzanțele și practicile bancare interne și internaționale.

În consecință, a apreciat recurenta-pârâtă că prevederile referitoare la comisioane și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al contractelor, instanța trebuind să aplice prevederile Legii nr. 193/2000 și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se refera la componente sau caracteristici ale prețului contractului.

În ceea ce privește condiția limbajului clar și inteligibil al unei clauze contractuale, a precizat că jurisprudența Uniunii Europene și cea națională au statuat că o clauză trebuie să ofere consumatorilor posibilitatea de a prevede consecințele economice asumate prin semnarea contractului de credit.

Recurenta a susținut că limbajul clar și inteligibil înseamnă, în primul rând, o exprimare corectă, din punct de vedere gramatical, sens în care a considerat că această clauză, referitoare la perceperea unui comision de acordare, satisface exigențele legale, exprimarea fiind simplă, accesibilă, prin inserarea unor termeni uzuali.

Contrar aprecierii instanței de apel, recurenta-pârâtă a apreciat că a respectat obligația de transparență, prin formularea de clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, subliniind, totodată, că recurenta nu are o obligație de educare/consiliere comercială a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate, ci doar obligații de a pune la dispoziție informațiile specifice de bază și de a furniza informații suplimentare, când acest lucru este solicitat.

A menționat că mecanismul de calcul al comisionului de acordare a fost unul transparent, clar pentru consumator, astfel încât acesta să aibă reprezentarea resurselor economice pe care le angrenează prin semnarea contractului și a întinderii obligațiilor pe care și le asumă, precizând că înainte de încheierea contractului de credit, banca a adus la cunoștința consumatorului elementele esențiale ale contractului, sub forma ofertei de credit, care nu depășea o pagină cu informații ușor de parcurs.

A conchis, în sensul că prevederile referitoare la comisionul de acordare sunt elemente ale obiectului principal al contractelor de credit și sunt redactate într-un limbaj clar și accesibil consumatorului, astfel că instanța de apel ar fi trebuit să aplice prevederile Legii nr. 193/2000 și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale prețului contractului.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, reținând ca prevederile contractuale criticate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credințe, ca o consecință a lipsei de negociere și ca urmare a lipsei mențiunilor privind contraprestația băncii.

A precizat că a explicat pe larg, atât în fața instanței de fond, prin întâmpinare, cât și în fața instanței de apel, prin cererea de apel formulată, în ce au constat activitățile prestate de bancă care au justificat perceperea acestor costuri.

A precizat că prevederea referitoare la comision a fost redactată într-o manieră transparentă, astfel încât, consumatorul să înțeleagă întinderea obligațiilor asumate și reprezentarea economică a acestora.

A arătat că contraprestația băncii există, deși nu a fost expres definită în contract, după cum banca are dreptul să perceapă dobânda, deși aceasta nu este definită în contract.

Susținând că prestațiile pentru care este perceput comisionul de acordare rezultă din chiar denumirea acestei noțiuni, a considerat că instituția de credit nu este obligată, din punct de vedere legal, să detalieze și să explice pentru ce se percep anumite costuri în legătura cu acordarea creditului, cât timp aceste costuri sunt permise de legislația în vigoare. În plus, a arătat că în contract se menționează expres, atât perceperea comisionului, cât și cuantumul acestuia.

Făcând trimitere la dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a susținut că acestea se referă la costul creditului, iar comisionul de acordare intră în sfera obiectului principal al contractului, clauza fiind exprimată într-un limbaj clar și inteligibil.

A reiterat solicitarea de excludere a clauzei de la controlul caracterului abuziv, în conformitate cu jurisprudența europeană, cu dispozițiile Legii nr. 193/2000 și cu cele ale Directivei.

A precizat că analiza comparativă a dezechilibrului contractual trebuie să aibă ca obiect toate drepturile și obligațiile părților, cum ar fi dreptul recurentei-pârâte de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual și obligația sa de a pune, de îndată, la dispoziția consumatorilor o sumă importantă, dar și dreptul consumatorilor de a primi, de îndată, suma de bani respectivă, ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.

Cum recurenta-pârâtă și-a indeplinit obligația asumată, remițând suma împrumutată recurentei-reclamante, a luat naștere dreptul recurentei-pârâte de a primi de la reclamantă prețul, format din dobândă și comisioane, neputând fi pusă în discuție lipsa unei contraprestații din partea băncii sau existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, după cum nu se poate vorbi despre o rea-credință a instituției de credit, deoarece banca și-a îndeplinit obligațiile de transparență și de informare, arătând împrumutatului, înainte de semnarea contractului, care sunt costurile acestui credit.

În consecință, recurenta-pârâtă a arătat că nu sunt întemeiate aspectele reținute de instanță, cu privire la faptul că nu ar exista cauză juridică în privința acestei clauze contractuale, întrucât, pentru perceperea comisionului de acordare au existat contraprestații din partea instituției bancare, reprezentate de activitățile pe care banca le întreprinde în legătură cu implementarea în sistem și punerea la dispoziția clientului a sumelor acordate prin facilitățile de credit aprobate, comisionul de acordare diferențiindu-se față de comisionul de analiză, care reprezintă costul băncii pentru activitățile prestate în legătură cu verificarea documentelor solicitantului și verificarea gradului de îndatorare.

În recursul său, recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului declarat, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare.

A susținut, în esență, următoarele:

a) instanța de apel a reținut, în mod eronat, că nu are caracter abuziv clauza contractuală prevăzută la art. 5.1 lit. c) din convenția de credit încheiată cu pârâta, referitoare la comisionul de administrare aferent creditului. A apreciat eronat raționamentul instanței de apel privind negocierea acestui comision, întrucât modificările aduse clauzei privind comisionul de administrare, prin actele adiționale la contractul semnat la data de 9 mai 2008, au survenit la data de 1 februarie 2012, fiind exclusă orice negociere a clauzei pe perioada anterioară încheierii actelor adiționale. Ca atare, a considerat că în această perioadă, comisionul de administrare achitat de reclamantă a fost perceput abuziv.

Recurenta-reclamantă a arătat că încheierea actelor adiționale nu a presupus negocierea clauzei referitoare la comisionul de administrare, ci recurenta-reclamantă a fost nevoită să solicite o prelungire a termenului de rambursare a creditului, din cauza dificultăților financiare, ceea ce nu semnifică existența unei posibilități de negociere a clauzelor, ci încercarea de a nu pierde imobilul achiziționat cu banii împrumutați.

În același sens, a precizat că, din cuprinsul scadențarului aferent actelor adiționale se poate observa că încheierea acestor acte a fost în avantajul băncii, care a beneficiat de dobânzile percepute, ca urmare a prelungirii termenului de rambursare.

Împrejurarea că acest contract de facilitate de credit și de garanție a fost cesionat de către recurenta-pârâtă nu a semnificat înlăturarea obligația instanței de a constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, pe motiv că recurenta-pârâtă "nu ar avea interes procesual real, nefiind cazul unei restituirii în sarcina pârâtei-apelante, efect al unei plăti nedatorate.".

În opinia recurentei-reclamante, nu este posibilă o eventuală restituire a prestațiilor de către creditorul-cesionar, în urma constatării caracterului abuziv al clauzei, ca urmare a inopozabilității hotărârii față de acest creditor, însă nimic nu poate împiedica instanța de judecată să constate nulitatea clauzei inserate în contract.

A susținut recurenta-reclamantă că acest comision de administrare nu este explicat în detaliu, nici în oferta de credit (în a cărei conținut este prevăzută aceeași clauză ca și în contract, respectiv aceea că valoarea comisionului de administrare lunar este de 0,15%, plătibil începând cu scadența a 13-a, frază ce nu oferă unui consumator de nivel mediu foarte multe informații cu privire la obligațiile ce urmează să le contracteze.

În plus, recurenta a subliniat că acest comision este interzis de textul art. 15 din Legea nr. 190/1999, care indică, în mod limitativ, care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit ipotecar.

A considerat că este abuzivă clauza prevăzută la art. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit si de garanție semnat de părți, hotărârea instanței de apel fiind dată cu aplicarea greșită a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În sprijinul acestei afirmații, a arătat că părțile nu au negociat contractul (aspect reținut și de către instanțele de fond), și că transmiterea de către bancă a unei oferte de creditare nu echivalează cu o negociere a clauzelor contractului.

A menționat că în cuprinsul clauzei nu se enumera prestațiile efective în schimbul cărora s-a perceput comisionul de administrare, iar lipsa contraprestațiilor este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea recurentei. În același sens, a subliniat că monitorizarea situației creditului face parte din firescul activității bancare, iar costurile cu această monitorizare ar putea fi acoperite prin perceperea dobânzii, banca nejustificând necesitatea unui comision de administrare lunar de peste 200 CHF.

Recurenta-reclamantă a considerat că lipsa menționării contraprestațiilor pentru care este prevăzut comisionul de administrare echivalează cu redactarea clauzelor într-un limbaj care nu este ușor inteligibil, mai ales sub aspectul consecințelor economice care rezultă din această clauză, în ceea ce-1 privește pe împrumutat, și cu reaua-credință a recurentei-pârâte în includerea clauzei în contract, aspecte ce nu au fost sancționate de instanța de apel, care, în mod nelegal, nu a reținut caracterul abuziv al clauzei.

Or, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, o clauză contractuală redactată în mod clar și inteligibil presupune o expunere transparentă a funcționării mecanismului la care se referă o anumită clauză, astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă în ceea ce îl privește, cerințe ce nu sunt îndeplinite de o clauză ce prevede un comision de administrare lunar de 0,15%, plătibil începând cu scadența a 13-a.

b) sunt eronate constatările instanței de apel privind lipsa caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit.

Astfel, recurenta-reclamantă a susținut că, deși instanța de apel a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada caracterului negociat al clauzelor din contractul de credit, fiind evident că acest contract are caracterul unui contract de adeziune, preformulat, totuși, instanța a respins în totalitate susținerile reclamantei privind caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.1 din contractul de credit, reținând caracterul negociat al conținutului clauzei privind costul contractului, dar și lipsa unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

S-a arătat că raționamentul instanței este eronat, în condițiile în care, contractul de facilitate de credit și de garanție a fost încheiat în data de 9 mai 2008, iar primul act adițional a fost încheiat cu banca la data de 1 februarie 2012, ca urmare a suportării de către reclamantă a costului suplimentar al creditului, rezultat în urma deprecierii monedei naționale, valoarea unui franc elvețian crescând de la 2.27 de RON la momentul contractării creditului, la 3.60 de RON în februarie 2012.

În opinia recurentei-reclamante, riscul valutar a fost suportat de aceasta, atât înainte de încheierea actelor adiționale cât și după aceea, iar încheierea actelor adiționale nu a fost negociată și nu a eliminat problema dezechilibrului semnificativ dintre prestațiilor părților (pag. 16 din decizia recurată), ci recurenta a fost obligată să semneze acele acte adiționale, tocmai din cauza faptului că a suportat în întregime consecințele deprecierii mondei naționale, în raport cu CHF (riscul valutar).

În plus, stabilirea unui termen mai lung de rambursare a creditului reprezintă, în realitate, un avantaj al băncii, aceasta urmând să încaseze o dobândă mai mare.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că în contract se prevede o utilizare reală a monedei CHF, întrucât, această monedă exista doar scriptic la momentul tragerii creditului, astfel că, potrivit buletinului de schimb valutar de la data tragerii, suma de bani a fost trasă în RON, la o valoare sub cursul BNR din ziua respectivă.

Făcând trimitere la o serie de considerente reținute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza Andriciuc și alții împotriva C. S.A., recurenta-reclamantă a concluzionat că, deși instanța de apel avea obligația de a analiza dacă la momentul încheierii contractului de credit, profesionistul a informat consumatorul, astfel încât acesta să evalueze consecințele economice potențial semnificative ale clauzei de risc valutar, în ceea ce privește obligațiile sale financiare, în realitate, decizia instanței de apel conține doar câteva trimiteri teoretice și neîntemeiate cu privire la aceste aspecte.

A menționat că evoluția valorii monedei CHF a constituit un fenomen previzibil pentru experții financiari, creșterea acestei valori față de moneda națională fiind inevitabilă, astfel că, omisiunea recurentei-pârâte de a informa consumatorul asupra riscului valutar denotă atât reaua credință a acesteia, cât și încălcarea obligației sale de consiliere.

c) în ceea ce privește capătul de cerere privind stabilizarea cursului valutar, recurenta-reclamantă a apreciat că această măsură se impune, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a inserării în contract a clauzei abuzive referitoare la suportarea riscul valutar de către recurenta-reclamantă.

A subliniat că prețul necesar achiziționării apartamentului în vederea căruia a contractat creditul a fost negociat în moneda Euro, recurenta-pârâtă fiind informată asupra acestui aspect în etapa precontractuală, însă reclamantei i s-a comunicat că este eligibilă doar pentru obținerea unui credit în moneda CHF, deși nu a utilizat efectiv această monedă, virarea împrumutului în CHF fiind o operațiune pur scriptică.

A precizat că punerea la dispoziție a sumei de bani împrumutate s-a realizat în baza clauzei de schimb valutar inserate de către recurenta-pârâtă la art. 3.4 din contractul de credit, astfel că, transferarea riscului valutar către reclamantă a condus la existența unui dezechilibru vădit între drepturile și obligațiile părților, clauza fiind, de asemenea, contrară bunei credințe, deoarece recurenta-reclamantă a fost obligată să achite ratele creditului într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând, nejustificat și fără limită, devalorizarea monedei naționale, fără ca acest risc să îi fi fost prezentat explicit sau negociat.

A făcut referire la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv decizia pronunțată în cauza C-26/13 (Kasler) și a precizat că remediul apt să înlăture toate consecințele negative care derivă din instituirea clauzelor abuzive inserate îl constituie stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-RON la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit.

Aceeași concluzie a fost prezentată de recurenta-reclamantă și în temeiul teoriei solidarismului contractual.

d) cu privire la denominarea plăților în moneda națională, în virtutea principiului din Regulamentul valutar nr. 4/2005 privind regimul valutar, conform căruia, prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, recurenta-reclamantă a arătat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Regulament, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni care decurg din vânzări de bunuri și prestări de servicii între rezidenți, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută", care se pot efectua și în valută.

Astfel, achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută în anexa nr. 2 a Regulamentului valutar, astfel încât, se impune ca executarea obligațiilor ce decurg dintr-un astfel de contract să se realizeze în moneda națională.

De asemenea, a precizat recurenta-reclamantă că efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului, constând în comisioanele de schimb valutar, consecința fiind a împovărării consumatorului, fapt contrar principiului echității și bunei credințe care trebuie să guverneze executarea contractului.

A susținut, că, în raport cu dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea 193/2000, prevederea contractuală ce vizează modalitatea de rambursare a împrumutului, prevăzută la art. 6.1 din contract, nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, deoarece a fost stabilită fără a da posibilitatea reclamantului să influențeze natura clauzei, fiind, deopotrivă, abuzivă, în raport și cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, deoarece creează în detrimentul reclamantei, contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

A făcut trimitere la Directiva 93/13/CEE și a apreciat că se impune necesitatea adaptării contractului, ca soluție la impreviziunea survenită (o creștere efectivă de peste 100% a sumelor de bani necesare pentru a achita rata stabilită în CHF), dar și ca soluție la restabilirea echilibrului real dintre părțile contractante, ca urmare a înlăturării clauzelor abuzive din contract.

La data de 1 octombrie 2018, recurenta-pârâtă a depus la dosar o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Această cerere a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 7 noiembrie 2019 în dosarul nr. x/2015.

Prin întâmpinarea transmisă la dosar data de 30 octombrie 2018, recurenta-reclamantă A. a solicitat, în esență, respingerea recursului recurentei-pârâte, ca nefondat, solicitând obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă, la rândul său, a formulat întâmpinare, la data de 9 noiembrie 2018, solicitând admiterea recursului propriu, astfel cum a fost formulat, și respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor considerând recursurile declarate ca fiind admisibile.

Prin încheierea din data de 28 februarie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de din 18 aprilie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate în cauză.

Analizând recursurile formulate, în conformitate cu dispozițiile art. 496 și 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Sub aspectul situației de fapt lămurite în fața instanțelor de fond, se reține că la data de 9 mai 2008, între recurenta-reclamantă, în calitate de împrumutat, și recurenta-pârâta B. S.A. a fost încheiat contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 105136, contract ce a fost cesionat la data de 31 martie 2009 de către recurenta-pârâtă, în calitate de cedent, către cesionarul D..

Se mai reține faptul că toate actele adiționale la contractul de credit au fost semnate de recurenta-reclamantă cu D., care nu este parte în prezentul litigiu.

În cauză, recurenta-reclamantă a formulat o acțiune întemeiată pe legislația privind protecția consumatorilor, contestând o serie de clauze contractuale, între care: clauzele referitoare la modul de stabilire al dobânzii, la modificarea unilaterală a dobânzii, clauzele referitoare la comisioanele de acordare și administrare (art. 5.1 lit. a) și c) și clauza de risc valutar. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la stabilirea ratei dobânzii și a marjei băncii, în funcție de indicele de referință Libor de la data semnării contractului, refacerea graficelor de rambursare, denominarea în moneda națională a plăților, restituirea ratei de dobândă excedentară încasate înainte de data de 31 martie 2009 și restituirea comisionului de administrare.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă B. S.A. vizează, sub un prim aspect, nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce privește clauza prevăzută de art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, privind comisionul de acordare credit.

Hotărârea atacată a fost criticată, invocându-se motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru greșita aplicare a legii în ceea ce privește criteriile de excludere de la analiza caracterului abuziv a clauzei privind comisionul de acordare credit, susținând recurenta-pârâtă că această clauză definește obiectul principal al contractului de credit - prețul contractului și, astfel, nu poate face obiectul unei analize a caracterului abuziv.

Analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale pornește de la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcție de care, instanțele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situațiile de exceptare prevăzute de acest text legal.

Dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 stabilesc că:

"Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

În raport cu textul legal evocat, Înalta Curte constată că este corectă aprecierea instanței de apel, în sensul că, în ceea ce privește clauza inserată la art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 105136 din 9 mai martie 2008, încheiat de părți, nu operează prevederea de excludere conținută de textul legal invocat.

Clauza referitoare la comisionul de acordare credit nu poate fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestația esențială a convenției de credit (suma împrumutată și dobânda percepută ca echivalent al folosinței capitalului), ci prestații cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" și, prin urmare, nu intră sub incidența primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Prin urmare, în mod just a apreciat instanța de apel că examenul caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare este posibil în speță, astfel că nu poate fi primită critica recurentei-pârâte.

O a doua critică invocată de recurenta-pârâtă, în temeiul acelorași prevederi ale art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a vizat greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/200, în ceea ce privește aceeași clauză contractuală privind comisionul de acordare, recurenta-pârâtă susținând, contrar celor reținute de instanța de apel, că această clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și, totodată, nu este de natură a provoca un dezechilibru contractual între drepturile și obligațiile părților contractante, în defavoarea recurentei-reclamante.

Comisionul de acordare stabilit în cuprinsul clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. b) din contract, a instituit în sarcina recurentei-reclamante obligația de a plăti suma de 3026 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, comisionul fiind plătibil integral, la data semnării contractului, cel târziu la data primei trageri din creditul aprobat.

Instanța de apel, reținând caracterul nenegociat al acestei clauze (aspect necontestat de recurenta-pârâtă), a precizat că:

"această clauză nu are un caracter clar și inteligibil", deoarece:

"nu cuprinde o definiție exactă a prestațiilor băncii care să justifice perceperea acestui comision, în condițiile în care a mai fost perceput de către apelanta-pârâtă și un alt comision de analiză.".

A considerat instanța că formularea clauzei este eliptică și neclară, întrucât recurenta-reclamantă nu putea verifica existența serviciilor care reprezentau contraprestația acestui comision.

A apreciat Curtea de Apel că explicitarea ulterioară a acestor servicii, prin clarificările formulate în cursul litigiului, nu îndreptățeau banca la primirea acestui comision separat de cel de analiză, întrucât, în lipsa unei clauze exprimate clar și inteligibil (care să conțină o detaliere a contraprestației băncii și să permită concluzia neîndoielnică că nu s-au perceput, pentru aceleași servicii prestate, două comisioane distincte), se poate presupune logic că cele două comisioane, de analiză și de acordare, au ca obiect aceleași servicii bancare.

În consecință, a conchis instanța de apel că:

"Prin instituirea în sarcina consumatorului a unei obligații de plată, fără o explicitare a serviciului prestat, este îndeplinită condiția privind existența unui dezechilibru semnificativ, în raport de ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, în detrimentul consumatorului, astfel cum impun prevederile art. 4 alin. (1) teza finală din Legea nr. 193/2000, cu consecința nulității acestei clauze abuzive și a obligatiei de restituire în sarcina pârâtei-apelante, în virtutea dispozițiilor legale privind plata nedatorată".

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Înalta Curte constată că instanța de apel, realizând un examen din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei, a constatat că serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionul de acordare nu sunt certe, iar, pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii comisionului de acordare, era necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, acestea putând fi ușor considerate a se suprapune cu serviciile pentru care s-a achitat comisionul de analiză în vederea acordării creditului.

Or, prin clauza prevăzută la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit s-a prevăzut doar că, pentru creditul pus la dispoziție, banca percepe suma de 3026 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, scopul perceperii comisionului de acordare nefiind menționat în cuprinsul contractului de credit (contrar dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc că orice contract încheiat între comercianți și consumatori va cuprinde clauze contractuale, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate).

În acest sens, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt. și alții).

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În considerentele deciziei preliminare mai sus menționate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, dar și posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

A mai apreciat Curtea, în plus, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Or, în cauză, contractul de credit nu cuprinde, în legătură cu clauza privind comisionul de acordare credit, o descriere a naturii serviciilor furnizate efectiv, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între comisionul de analiză și comisionul de acordare credit sau între serviciile pe care acesta din urmă le presupune și alte servicii prestate de recurenta-pârâtă în baza contractului.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a procedat corect atunci când, în aprecierea sa asupra posibilității consumatorului de a înțelege tipul serviciilor furnizate în schimbul comisionului, a considerat a nu fi clară și inteligibilă deducerea logică a acestora din simpla precizare a valorii și denumirii serviciului prestat (acordarea creditului), fără a fi necesare alte explicații contractuale suplimentare.

În cauză sunt incidente și considerentele obligatorii ale Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele conexate nr. C-244/19 și C-259/19, în soluționarea unor cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia no 17 de Palma de Mallorca și de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción de Ceuta, Curtea stabilind că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

Din aplicarea acestei concluzii în speță, rezultă că în mod legal a reținut instanța de apel inexistența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât, din analiza efectuată, referitoare la clauza din art. 5.1. lit. b) din contractul de credit, a rezultat că această prevedere nu este edificatoare în privința serviciilor furnizate sau a cheltuielilor cărora îi corespunde suma percpeută, fiind corect stabilit faptul că acest comision de acordare credit nu întrunește cerința caracterului clar și inteligibil al clauzei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată neîntemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. b) din contractul de credit privind comisionul de acordare, motiv pentru care recursul formulat de pârâtă va fi respins.

În cadrul recursului declarat de recurenta-reclamantă A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a fost criticată soluția instanței de apel din perspectiva dezlegării date motivului de apel referitor la clauza de risc valutar, menționată în art. 6.1. din contractul de credit, la capătul de cerere privind stabilizarea cursului valutar, la cererea privind denominarea plăților în moneda națională și adaptarea contractului, ca soluție la impreviziunea survenită și, totodată, cu privire la clauza din art. 5.1. lit. c), cuprinzând comisionul de administrare credit.

Cu referire la critica recurentei-reclamante prin care s-a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, cu consecința respingerii suținerilor reclamantei privind caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.1 din contractul de credit, așa-numita clauză de "risc valutar", Înalta Curte reține că, în speță, contractul de credit ipotecar ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 9 mai 2008, fiind guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului, în forma în vigoare la acea dată, respectiv de dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale O.G. nr. 12/1992, Legii nr. 296/2004 și ale Legii nr. 289/2004.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864 referitoare la împrumutul de consumație cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Legea nr. 193/2000 transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate, cu consumatorii, astfel că, interpretarea prevederilor acestei legi, inclusiv în ceea ce privește domeniul de aplicare al acestui act normativ și cauzele de excludere de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei menționate și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În aceste condiții, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății, potrivit căruia:

"debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Prin urmare, dispozițiile contractuale privind riscul valutar reflectă o dispoziție de drept național de natură supletivă, care se aplică între părțile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței conferite de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEE, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

În cauza C-81/19, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între dispozițiile imperative, care se aplică independent de alegerea părților contractante și dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărâre).

Prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că stabilirea, de către legiuitorul național, a unui echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în privința anumitor contracte nu constituie:

"o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27).

Altfel spus, controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională nu este permis judecătorului național.

Totodată, Curtea a statuat că, în ceea ce privește verificarea excluderii unei astfel de clauze, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35), este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă. În egală măsură, s-a arătat că este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din din Hotărârea din 9 iulie 2020).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ. Ca atare, sensul și interpretarea normei naționale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În consecință, susținerile formulate de recurenta-reclamantă, referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, nu pot fi analizate, după cum nu pot fi verificate nici aspectele legate de încadrarea clauzei în cerințele prevăzute de art. 4 alin. (6) sau de îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege.

Dezlegarea criticii mai sus analizate conduce, în mod necesar, la respingerea, ca neîntemeiate, a criticilor subsecvente privind greșita respingere a capătului de cerere privind stabilizarea cursului valutar și a cererii privind denominarea plăților în moneda națională, câtă vreme dispozițiile contractuale reflectă principiul nominalismului monetar prevăzut de dispozițiile art. 1578 din C. civ. din 1864, normă legală de natură supletivă, care se aplică între părțile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privință.

În acest context, se apreciază ca fiind corecte argumentele instanței de apel, care a reținut, făcând trimitere la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, că:

"pe cale judiciară nu se poate interveni într-un contract, suplinindu-se voința părților pentru a redimensiona sau suplimenta drepturile sau obligațiile uneia dintre ele; altminteri,